F.L.: Toți cei precum tata sînt și au fost oameni mereu prinși – chiar striviți – între două lumi: între sat și oraș, între comunism și capitalism, între nevoia de a trăi măcar noaptea liber, cum îi taie capul, și cea de a fi aproape robi la oraș, ziua, pentru face parale. Și nu spun la nimereală cuvîntul „rob“. Din chinul oamenilor ăstora, lor personal nu le rămînea aproape nimic, în afară de mîncare și băutură. Totul era pentru ceilalți, în special pentru copii. Pe mulți dintre ei i-a prins sfîrșitul fără să meargă vreodată într-o vacanță. Pentru ei, „concediu“ a însemnat mai întotdeauna muncă la țară, prin curte sau pe dealuri. Priviți de sus, par niște nebuni. Priviți de la firul ierbii, sînt oameni cu povești incredibile de viață, poate mai bine înșurubați în realitate decît mulți dintre cei care se consideră moderni, cu toți boii acasă, în lumea noastră de azi. În fine, de asta am și scris Noaptea plec, noaptea mă-ntorc, vrînd nu să judec, ci doar să înțeleg și să povestesc cîte ceva din lumea navetiștilor de odinioară. Pentru că deja a trecut, nu se va mai repeta niciodată la fel și mi se pare demnă de ținut minte.
C.T.: A apărut navetistul de tip nou, orășeanul care și-a făcut casă „la țară“ și în suburbiile orașelor mari, dar lucrează la oraș. Ce vrea ăsta de la viață?
F.L.: Aici m-ai atins! Și eu sînt unul dintre acești navetiști. O fi moștenire de la tata, nu știu. Dar îmi place. Da, prefer să stau ceva mai mult în trafic pentru un timp limitat – oricum, în oraș nu scapi niciodată de trafic – pentru a cîștiga o senzație de liniște și pace, în casa și în curtea mea pe lîngă care trec doar două-trei mașini la ora de vîrf ori nici una, ceasuri întregi. Da, plec cu o jumătate de oră mai devreme și ajung cu o jumătate de oră mai tîrziu acasă decît prietenii mei din oraș, dar în șapte ani de trai în satul meu de lîngă Iași mă simt zilnic în vacanță. Nu o spun cu aroganță. E o chestiune care nu ține de bani, de clasă socială: un simplu apartament în oraș costă cam la fel cît o simplă casă în afara lui. Oricînd se poate face schimbul. Ține mai mult de decizia personală, de înțelegere a ceea ce-ți dorești mai mult, conștient că nu le poți avea pe toate.
C.T.: Mai spun povești consătenii tăi din Doroșcani sau au alte treburi?
F.L.: Ultima dată cînd i-am ascultat ceasuri întregi, ca pe vremuri, a fost la priveghiul tatălui meu. Au rămas niște povestași senzaționali, deși s-au schimbat mult atît generațiile, cît și modul lor de viață. Cred că pentru a spune și a asculta povești e nevoie de tihnă. În sat există mereu oameni care îți lasă senzația că au timp de poveste. La oraș e mai greu să găsești pe cineva care să nu spună obsesiv „n-am timp“. Poate de aici vine diferența. Dar să nu generalizăm: oameni de poveste se găsesc peste tot. Cred că depinde mai degrabă de disponibilitatea fiecăruia de a-i asculta.
C.T.: De ce nu-ți descrii fizic personajele?
