The island of the Missing Trees

 Celebra scriitoare turcă Elif Shafak, refugiată la Londra, a lansat un nou roman ”The Island of the Missing Trees” (Insula copacilor dispăruți) care spune povestea unei adolescente ce tocmai și-a pierdut mama. 

Ada, în vârstă de 16 ani, suferă după ce tocmai și-a pierdut mama și este profund traumatizată de refuzul constant al părinților ei de a discuta despre moștenirea cipriotă a familiei. 

Povestea Adei merge într-un trecut marcat de conflictul din 1974, din Cipru, când părinții ei s-au îndrăgostit, cei doi iubți fiind de etnii diferite-greacă și turcă. Părinții vor emigra în cele din urmă la Londra. 

În mare parte, povestea este spusă de un smochin înțelept, Shafak folosindu-se de această traumă transmisă de-a lungul mai multor generații pentru a vorbi despre iubire și durere, cu forța narativă cu care și-a obișnuit fanii.

Dorlotați și diadohi

Edward Hirsch – Cum să citești un poem și să te îndrăgostești de poezie. 

Privire nedeformată de jocuri de putere literară sau de orgolii de grup

Ovidiu Șimonca: Sînt doar poeţi postbelici. A existat un criteriu de selecţie?

Nicolae Coande: Nu m-am dus atît de departe în trecut, și-apoi a avut cine să se ocupe de poezia antebelică. Mă mir totuși că nu e nimeni la noi să scrie o istorie personală a poeziei, în genul celei făcute de Edward Hirsch – Cum să citești un poem și să te îndrăgostești de poezie. Sin­gurul criteriu după care am lucrat e valoarea în sine a poeziei acestora, iar unora dintre cei mai puțin cunoscuți sau dorlotați de juriile unor premii literare cred că le fac dreptate punîndu-i alături de alții cu o notorietate dobîndită devreme. Există o schismă privind maniera în care sînt receptați anumiți poeți, un clivaj creat poate fără voie, poate din nepăsare, între poeți care ar merita o aceeași atenție – doar că unii sînt mai atenți la PR, în vreme ce alții acuză sindromul provinciei. Ajuns aici, trebuie să spun că revistele din provincie nu-și ajută poeții buni așa cum ar trebui. Tributare încă unui anumit localism, cu ochii la barometrele din Capitală, pe care le aplaudă și le desfid în același timp, ele păcătuiesc însă printr-o nediferențiere crasă în receptarea critică din zonele lor: publică și comentează de-a valma poeți fără personalitate, ceea ce sufocă poezia bună care se scrie aici. Dacă e ceva diferit la revistele bucureștene față de cele din provincie, e chiar ceea ce numim instanța critică. Privită din apropiere, provincia este adesea o plasă de păianjen în care tresaltă tot felul de „musculițe“, iar păianjenii cu rubrici sînt încîntați să fie asaltați de aceste musculițe care se roagă să fie astfel „prinse“. Nu mai vorbesc despre nevoia acestor diadohi locali de a fi în trend scriind despre poeți confirmați la „centru“, adesea din pură obediență sau pentru a fi în pas cu moda. Pot înțelege chiar și asta – însă de ce după o activitate atît de laborioasă nu apar aici sintezele, micile istorii, compendiile?

Cununi kitsch de lauri, diplome prost mîzgălite și o masă la birtul local

O.S: Aveţi regrete că nu sînt anumiţi poeţi şi poete?

N.C.: Da. Noi am discutat cîndva la telefon despre asta și eu am mărturisit. Însă nu voi da nume, ar fi tardiv și inacceptabil pentru spiritul cărții. Nu am mai avut forța de a prinde și acei poeți/acele poete în cartea mea, dar nu disper: aș putea în cîțiva ani, nu mulți, reveni cu o ediție a doua a cărții incluzînd absenți valoroși. Nu consider cartea asta finită, ci în lucru – sînt un vechi muncitor în poezia română, una dintre, n-o spun doar eu, cele mai valoroase din Europa la ora actuală. Și totuși, slab tradusă și fără ecou critic major. 

Poezia se interpretează relativ ușor, dar se citește greu

O.S.: Puteţi să daţi cîteva exemple concrete de interpretări noi ale poeziei celor comentaţi, care nu sînt în nici o istorie a literaturii, în nici o cronică, pe care le lansaţi prin această carte?

N.C.: Ar însemna să știu pe de rost interpretările de care au avut parte poeții în diferitele istorii publicate pînă acum – o astfel de memorie nu posed. Am citit și citesc comentariile celor mai buni critici de la noi sau ale poeților care scriu bine despre poezie. Însă eu nu am scris aceste studii/cronici cu ochii la istoriile literare publicate la noi, cel puțin după 1989. Competiția mea, pariul meu, e cu mine însumi: accept limitele interpretării mele ca și aventura care mă împinge în teritoriile poeziei românești cuprinse aici – nu atît de net demarcate cum s-ar crede. O poezie bună răspunde alteia bune dintr-o altă carte – și asta se va putea poate vedea, poate, în antologia care însoțește cele două volume de comentarii. Unde mai pui că unii poeți de aici nu sînt, de fapt, în istoriile critice la care vă gîndiți! Destui poeți sînt acolo absenți, și cred că nu doar din lipsă de spațiu.

https://www.observatorcultural.ro/articol/sint-poet-si-comentator-de-poezie-nu-critic-cu-blazon/

Privilegii și vanități

Francois-Rene de Chateaubriand

Adversitatea este pentru mine ceea ce pământul pentru Anteu. De câte ori mă atinge, devin mai puternic.

E bine să-ți pleci capul în pământ când ai greșit, dar nu e bine să-l lași acolo.

Aristocrația are trei ere succesive. Prima este a superiorității, apoi vin privilegiile și în sfârșit, vanitățile. După ce trece de prima eră, degenerează în a doua și moare în a treia.

Șase minute de aplauze fierbinți

Marius Rimbasiu 

ANGELA MERKEL

Germania și-a luat rămas bun de la Merkel... șase minute de aplauze fierbinți.

Nemții au ales-o să îi conducă, iar ea a condus 80 milioane de nemți cu competență, îndemânare, dăruire și sinceritate timp de 18 ani. În acești optsprezece ani de conducere, nu au existat încălcări în țara lor. Nu și-a desemnat nici o rudă la conducere. Nu a pretins că este un lider glorios, nu s-a luptat cu cei care au precedat-o. Nu a vorbit prostii... Nu a apărut pe benzile Berlinului să facă poze.

Aceasta este (Angela Merkel) o femeie pe nume „Doamna lumii“ descrisă ca fiind echivalentul a șase milioane de bărbați.

Merkel a plecat ieri din funcția de conducere în partid și a dat-o urmașilor ei, iar Germania și poporul german sunt recunoscători.

Reacția germană a fost fără precedent în istoria țării. În majoritatea orașelor s-a mers la balcoanele caselor și s-a aplaudat spontan 6 minute continue de aplauze fierbinți, fără poeți populari, coloriști și alți populiști...

Contrar realității noastre, aici nu au existat laude, ipocrizie, performanță și tobe... și nimeni nu a strigat „Glorie lui Merkel“.

Germania a rămas unită, luându-și rămas bun de la liderul Germaniei, un chimist care nu a reușit să tenteze moda sau lumina și nu a cumpărat imobiliare, mașini, iahturi și avioane private, știind că era din fosta Germania de Est.

Și-a părăsit postul după ce a plecat de la conducerea Germaniei... A plecat și rudele nu au spus că au făcut elita în țară... Nu și-a schimbat hainele de optsprezece ani...

Dumnezeu a fost cu acest lider tăcut.

La o conferință de presă, un jurnalist a întrebat-o pe Merkel: am observat că purtați mereu aceleași ținute, și că nu aveți alte haine?

Ea a răspuns: sunt funcționar public, nu model.

La o altă conferință de presă, a fost întrebată dacă aveți muncitori gospodari care fac curățenie în casă, mâncare etc.

Răspunsul ei a fost: nu, nu am angajați și nu am nevoie de ei. Soțul meu și cu mine facem munca asta în fiecare zi acasă.

Apoi un alt jurnalist a întrebat: cine spală hainele, tu sau soțul tău?

Raspunsul ei: Eu repar hainele si soțul meu este cel care conduce mașina de spălat și se întâmplă de obicei noaptea pentru că este electricitate gratuita și cel mai important, nu face probleme vecinilor, în ciuda peretelui care desparte apartamentul nostru de vecini.

Ea a spus: „Mă așteptam să mă întrebi despre succes și eșecuri în munca noastră la guvernare“.

Doamna Merkel locuiește într-un apartament obișnuit, ca orice alt cetățean. A locuit în acest apartament înainte de a fi aleasă cancelar al Germaniei, nu l-a părăsit și nu are vilă, servitori, piscine sau grădini.

Acesta este Merkel, cancelar al Germaniei, cea mai mare economie a Europei!

Textul este preluat (Horia Scubli).

Felicitări Germania!

O formă emoţionantă de sfinţenie

Andrei Pleșu despre Părintele Galeriu:

Care este „lecţia Galeriu“?

Mai întîi, un fermecător amestec de sobrietate şi bună dispoziţie.

Omul era riguros doctrinar, privea cu gravitate drama şi întrebările interlocutorului, dar nu cădea niciodată în dăscăleală acră, în pompă sapienţială, în oficiere standardizată.

Era viu, reactiv, tonic. Ştia să se bucure.

Nu „dojana“ era profesiunea lui, ci solidaritatea şi înţelegerea frăţească.

Câteva minunate vorbe despre sfințenie:

„Cea mai mare virtute a sfinţeniei la care poate ajunge un om în zilele noastre este să se învieze pe sine, din propriile păcate.“

Părintele Constantin Galeriu

O poveste de aur

„Putem lua amândoi aurul?” 

Moment magic la #Jocurile Olimpice, când, după 109 ani, doi atleți au acceptat să împartă locul întâi.

Atleții Mutaz Essa Barshim (Qatar) și Gianmarco Tamberi (Italia) au câștigat medalia de aur la săritura în înălțime de la JocurileOlimpice, după ce au terminat la egalitate și au acceptat să împartă prima poziție.