Dorlotați și diadohi

Edward Hirsch – Cum să citești un poem și să te îndrăgostești de poezie. 

Privire nedeformată de jocuri de putere literară sau de orgolii de grup

Ovidiu Șimonca: Sînt doar poeţi postbelici. A existat un criteriu de selecţie?

Nicolae Coande: Nu m-am dus atît de departe în trecut, și-apoi a avut cine să se ocupe de poezia antebelică. Mă mir totuși că nu e nimeni la noi să scrie o istorie personală a poeziei, în genul celei făcute de Edward Hirsch – Cum să citești un poem și să te îndrăgostești de poezie. Sin­gurul criteriu după care am lucrat e valoarea în sine a poeziei acestora, iar unora dintre cei mai puțin cunoscuți sau dorlotați de juriile unor premii literare cred că le fac dreptate punîndu-i alături de alții cu o notorietate dobîndită devreme. Există o schismă privind maniera în care sînt receptați anumiți poeți, un clivaj creat poate fără voie, poate din nepăsare, între poeți care ar merita o aceeași atenție – doar că unii sînt mai atenți la PR, în vreme ce alții acuză sindromul provinciei. Ajuns aici, trebuie să spun că revistele din provincie nu-și ajută poeții buni așa cum ar trebui. Tributare încă unui anumit localism, cu ochii la barometrele din Capitală, pe care le aplaudă și le desfid în același timp, ele păcătuiesc însă printr-o nediferențiere crasă în receptarea critică din zonele lor: publică și comentează de-a valma poeți fără personalitate, ceea ce sufocă poezia bună care se scrie aici. Dacă e ceva diferit la revistele bucureștene față de cele din provincie, e chiar ceea ce numim instanța critică. Privită din apropiere, provincia este adesea o plasă de păianjen în care tresaltă tot felul de „musculițe“, iar păianjenii cu rubrici sînt încîntați să fie asaltați de aceste musculițe care se roagă să fie astfel „prinse“. Nu mai vorbesc despre nevoia acestor diadohi locali de a fi în trend scriind despre poeți confirmați la „centru“, adesea din pură obediență sau pentru a fi în pas cu moda. Pot înțelege chiar și asta – însă de ce după o activitate atît de laborioasă nu apar aici sintezele, micile istorii, compendiile?

Cununi kitsch de lauri, diplome prost mîzgălite și o masă la birtul local

O.S: Aveţi regrete că nu sînt anumiţi poeţi şi poete?

N.C.: Da. Noi am discutat cîndva la telefon despre asta și eu am mărturisit. Însă nu voi da nume, ar fi tardiv și inacceptabil pentru spiritul cărții. Nu am mai avut forța de a prinde și acei poeți/acele poete în cartea mea, dar nu disper: aș putea în cîțiva ani, nu mulți, reveni cu o ediție a doua a cărții incluzînd absenți valoroși. Nu consider cartea asta finită, ci în lucru – sînt un vechi muncitor în poezia română, una dintre, n-o spun doar eu, cele mai valoroase din Europa la ora actuală. Și totuși, slab tradusă și fără ecou critic major. 

Poezia se interpretează relativ ușor, dar se citește greu

O.S.: Puteţi să daţi cîteva exemple concrete de interpretări noi ale poeziei celor comentaţi, care nu sînt în nici o istorie a literaturii, în nici o cronică, pe care le lansaţi prin această carte?

N.C.: Ar însemna să știu pe de rost interpretările de care au avut parte poeții în diferitele istorii publicate pînă acum – o astfel de memorie nu posed. Am citit și citesc comentariile celor mai buni critici de la noi sau ale poeților care scriu bine despre poezie. Însă eu nu am scris aceste studii/cronici cu ochii la istoriile literare publicate la noi, cel puțin după 1989. Competiția mea, pariul meu, e cu mine însumi: accept limitele interpretării mele ca și aventura care mă împinge în teritoriile poeziei românești cuprinse aici – nu atît de net demarcate cum s-ar crede. O poezie bună răspunde alteia bune dintr-o altă carte – și asta se va putea poate vedea, poate, în antologia care însoțește cele două volume de comentarii. Unde mai pui că unii poeți de aici nu sînt, de fapt, în istoriile critice la care vă gîndiți! Destui poeți sînt acolo absenți, și cred că nu doar din lipsă de spațiu.

https://www.observatorcultural.ro/articol/sint-poet-si-comentator-de-poezie-nu-critic-cu-blazon/