marți, 31 decembrie 2019

Revelații

Dacă urâm ce am iubit înseamnă că nu am iubit.
Ce multe lucruri aruncate de unii în ţărână, devin culese de alţii, nestemate alese!
O femeie cu umor este o comoară; o frumuseţe cu umor este o putere.
Isteţimea nu e neobişnuită la femei. Intelectul este perla. O femeie cu intelect este la fel de bună ca o statuie grecească; e divin strunjită şi e divin de rară.
Lauda este soarele care ne face să rodim.

George Meredith

miercuri, 25 decembrie 2019

S-a întâmplat de Crăciun


Ca să înțeleagă cineva prietenia noastră, trebuie mai întâi să fi trecut prin ea.  Chiar prin ciur și dârmon, ca noi. Unii ne-au privit chiorâș. Nici acum, după 30 de ani nu simt „furnicătura vreunei căințe“. Eram doar noi, îndrăgostite de adevăr, de dreptate, pregătite pentru multe.
Nu știu unde am petrecut Crăciunul, acum 30 de ani. Poate împreună, încercând să modelăm libertatea, în felurite chipuri, să aducem bucurie pentru mulți dascăli nedreptățiți ani de zile. 
Cred că Dumnezeu s-a bucurat de lucrarea pe care am început-o atunci.
Știi, se spune că tot ce atingi azi este dumnezeiesc.
Înseamnă că tot ce am atins în acele zile era de la Dumnezeu.

Eli Gîlcescu
25 Decembrie 2019

În noaptea de Ajun

În noaptea de Ajun, Papa Francisc a oficiat în Catedrala Sfântul Petru din Vatican o liturghie în care a vorbit despre puterea iubirii și a recunoștinței.
"Crăciunul ne aminteşte că Dumnezeu continuă să iubească toţii oamenii, chiar şi pe cei mai răi", a spus Suveranul Pontif. Acesta le-a cerut credincioșilor să nu uite "să spună mulţumesc" deoarece aceasta "este cea mai bună modalitate de a schimba lumea".
"Să nu aşteptăm ca vecinul nostru să devină bun pentru a-i face bine, ca Biserica să fie perfectă pentru a o iubi, ca ceilalţi să ne arate consideraţie pentru a-i servi. Să fim noi primii", a spus Papa, potrivit Agerpres.
Să trăim viaţa ca pe un cadou făcut celorlalţi este "cel mai bun mod de a schimba lumea" şi să îi aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru modul în care îi iubeşte pe toţi", a adăugat Suveranul Pontif.
"Cât de des credem că Dumnezeu este bun dacă suntem buni şi ne pedepseşte dacă suntem răi. Totuşi, El nu aşa este. În pofida tuturor păcatelor noastre, continuă să ne iubească", a subliniat el.

Cadoul de Crăciun


La 5 ani am avut dovada absolută că Moș Crăciun există. Într-o seară de decembrie, într-un tren personal înghețat care străbătea Bărăganul, am văzut pe bancheta așezată în diagonală o fetiță cu un ursuleț mare de pluș. În vagonul cu lumină murdară și banchete din imitație de piele maro, ursulețul pufos cu ochi strălucitori avea ceva irezistibil și m-am imaginat o secundă ținându-l în brațe și lipindu-mi obrazul de capul său moale. N-am scos o vorbă, dar tata mi-a citit gândurile și mi-a spus: „Ce-ar fi dacă ți-ar aduce și ție Moșul unul la fel?” Un astfel de gând nici nu-mi trecuse prin minte. I-am răspuns că nu știu dacă o să poată Moșul să facă asta, dar că eu o să fiu mulțumită cu orice mi-ar aduce. Tata a zâmbit și a spus doar atât: „Vedem”.

La început nu am îndrăznit să sper, dar în zilele următoare gândul la acel ursuleț devenise atât de puternic încât începusem să cred din ce în ce mai tare că îl voi găsi în dimineața de Crăciun sub brad. Înainte de Crăciun, în timp ce stăteam în bucătărie - singura cameră încălzită, cu mama și fratele meu pe atunci foarte mic, am spus că eu știu ce voi primi: un ursuleț pufos. Am văzut-o pe mama cum se crispează și încearcă să îmi tempereze avântul: „Ei, poate nu o să reușească să îți aducă chiar asta. Poate îți aduce altceva la fel de frumos”. I-am tăiat-o scurt, deși îndoiala îmi intrase în suflet. „El e Moșul, o să poată”. 
Iar a doua zi aveam să văd că avusesem dreptate. Lângă molidul împodobit de cu seară, am îmbrățișat jucăria cu ochi strălucitori și am strălucit și eu un pic. Am știut atunci, fără niciun strop de ezitare, că magia există. Cum altfel ai putea să primești ceea ce măcar, cel puțin la început, nu îndrăznești să îți dorești?
 ***
Câțiva ani mai târziu, când simțeam deja că povestea cu Moșul nu prea ține, fratele meu cel mic a venit la mine m-a luat de mână și m-a dus să îmi arate ceva: în spatele unui raft din șifonier, mama ascunsese două fulare. Era înainte de Moș Nicolae și am închis ușa și l-am convins să nu spunem nimic - aveam să descoperim că erau același două fulare pe care le-am găsit apoi în ghete. După această întâmplare, am luat hotărârea fermă să spulber orice iluzie și să risipesc cu totul mitul lui Moș Crăciun. 
Așa că, în noaptea de Ajun, doar m-am prefăcut că adorm. Cu ochii închiși, i-am auzit pe mama și pe tata scotocind prin rafturi după cadouri. Am auzit pași, foșnete, șoapte și pot să jur că cel puțin unul dintre ei a mâncat o bomboană de pom. În acea noapte, cu mintea și sufletul treze, am simțit atâta grijă din partea lor și atâta complicitate în grija pentru noi, încât nici nu mi-a mai părut rău că Moș Crăciun nu există. Poate că pierdusem magia, dar am știut că aveam dragostea.
 ***
Peste ani, când tata nu mai era, am vorbit cu mama despre ursulețul de pluș și acea întâlnire din tren. Am aflat că fetița cu ursulețul de pluș și familia ei erau din Ploiești, iar atunci când a văzut reacția mea tatăl meu a intrat în vorbă cu tatăl fetiței. Omul, care nu ne cunoștea, i-a povestit că a luat ursulețul de la el din oraș și, tot stând de vorbă, s-au hotărât amândoi să îmi facă o bucurie. Fără să știe nimic unul despre celălalt, au schimbat numerele de telefon fix, iar tata a îndrăznit să spună cuvintele cu valoare de promisiune. Cine a trăit anii ‘80, în care nu se găsea nici de mâncare, știe cât de mult se hazarda orice om simplu care ar fi îndrăznit să îi spună copilului său că va primi, la o anumită dată, o jucărie. Darămite o anume jucărie, care se găsise la un moment dat într-un alt oraș.
Eu nici măcar nu-mi mai aminteam să-i fi văzut pe cei doi tătici vorbind, nici vorbă să am habar despre aventura din spatele drumului ursulețului spre apartamentul nostru din București. Evident că jucăria nu se mai găsea. Dar tata l-a rugat pe omul nostru să mai încerce, iar el nu a renunțat și a continuat să o caute. Cu mintea de acum, mă gândesc că trebuie să își fi folosit rețeaua de cunoștințe, atât de prețioasă în acele vremuri, doar pentru a bucura un copil străin. Nu pentru a-l ajuta, pentru că știa că ar fi supraviețuit foarte bine fără acea jucărie, ci doar pentru a-l face să zâmbească.
Înainte de Crăciun, tata a luat trenul personal spre Ploiești. S-a întors acasă noaptea târziu, aducând cu el mai mult decât o jucărie. A adus dragostea și magia întruchipate.
Raluca Ion

https://republica.ro/cadoul-de-craciun

marți, 24 decembrie 2019

Scrisoare Fără... „AREU“



DRAGĂ MOȘ CRĂCIUN,

Când eram copil, credeam că Steaua Polară e aprinsă într-un ochi de lumânare, la care mă rugam ca luciul de oglindă al cerului să-ți lunece sania spre colinde.
Aflasem o veste uimitoare: într-o seara de undrea, la mine în sat, păpușa de cârpe a Alinei incendiase gerul... în ceasuri se instalase iarna. Toate lucrurile se odihneau, era semn de nemurire. 
Miroase și acum a brad. Din polițele sufletului încă mai ninge.
Eram cuminte, atunci ! Răzgâiam mâțele, care torceau somnul focului din sobă și spuneam poezii la comandă, când tata se lăuda neamurilor că am luat premiu. 
Îmi pare rău, că nu o ascultam pe mama! Se scutura iarna a lerui - ler. Pe la geamuri colindătorii biciuiau timpul, de tremura frigul ca varga. Când trăgeau de buhai, fugeau lupii din poveștile duse de fratele meu în oraș. Aburul cozonacului ne plutea prin casă. Cred și acum că era o vrajă, strâns legată de focul din vatră, dar mai ales de puzderia de stele din mâinile mamei.
Mi-aduc aminte: într-un an, bradul ni l-a adus omul de serviciu de la ocol, pe-o sanie trasă de-un cal nărăvaș, dar care punea opor la nailoane. Sania a rămas înzăpezită trei nopți la noi, iar calul l-am desfătat cu mere, așa să prindă aripi și promisiuni de aur.
Moșule, în fiecare an, mă legam să mint somnul. Să te pândesc și să ating sacul cu jucării. Să te conduc, cu vorba, până la sanie. Să mă pun pe bune cu renii și într-un moment de nebăgare de seamă să mă agat de sanie. Cândva, târziu, bătrân și nesătul de copilărie, tu să-mi lași moștenire sania, renii, barba, sacul și bucuria de a dărui (costumul mi-l poate face o croitoreasă, pe care o cunoaște mama, dar să-mi spui unde găsesc material roșu).
Am repetat asta, aproape 40 de ani. Înjunghiat de cuțitul dulce al somnului încă, mai plutesc, pe jumătate cu capul îngropat în nori, pe jumătate suit în sănii.
După o perioadă nu mai am dorințe... am găsit material roșu și bucuria de a dărui.
Datinile mușcă sărbătorile și închipuirea durează cât toată copilăria. Dinspre Dunăre simt cum încă vântul mai suflă corăbii spre Polul Nord. Pe uliță nici țipenie, doar fiul meu împinge fulgii sub sănii și leagă clopoțelul de palma vechiului an:
leru-i Doamne ler de șoapte
cad fulgi albi de mere coapte
în dinții iernii de lapte
linu-i Doamne ler
linu-i Doamne lin
leru-i Doamne ler
leru-i Doamne lin

Tabula rasa

Ce să ne aducă tuturor fostul Moș Gerilă
Cîtă bătaie de cap aveam pînă le găseam jucării de Crăciun băieților mei. Și la ce cozi stăteam și pentru ele! Căci cozile la măcelărie și la alimentara ne intraseră în obișnuință.
Cum de-or fi uitat cei care-l plîng azi pe Ceaușescu că ne-a luat bucuria de a trăi, umilindu-ne în toate cele.
Cum de-au uitat că o țară întreagă era la discreția lui și a nevestei sale?
Cum de-l pot ierta pentru asasinatele politice comise de Securitate în numele lui?
Cum de pot face tabula rasa din teroarea pe care o instituise în ultimii săi ani de absolutism?
Cum de-l pot ierta pentru femeile care au murit după ce și-au făcut chiuretaje?
Cum de se fac că uită de represiunea din 1987 de la Brașov, cînd au murit și au dispărut oameni care se săturaseră de ceaușism și de PCR?
Cum de nu-și mai amintesc de ceaușismul dinastic – cu Nicu Ceaușescu în rol de prinț moștenitor?
Cum de au uitat de slugile din jurul lui, care îi aplaudau imbecilitățile? E adevărat că din România au plecat cel puțin patru milioane de oameni, dar majoritatea celor rămași e ștearsă pe creier?
Pentru toate astea am ajuns să doresc, de Crăciun, ca Moșul să le aducă memoria înapoi celor care și-au pierdut-o, uitînd pînă și de rebotezarea stupidă a Moșului, care mulți ani s-a numit Moș Gerilă!

vineri, 20 decembrie 2019

Și bradul... cu vârful în nori



Vremea minunilor. O altfel de scară.

O felicitare, redirecționată de la Cristea-Enache Daniel, director de imagine..., de la Irina Petraș..., de la Persida Rugu..., de la mine, însoțită de o ilustrație, realizată de Mihaela Șchiopu, artist, terapeut prin artă și profesor la Universitatea de Arhitectură ”Ion Mincu”,

Dl Nicolae Manolescu, Președintele Uniunii Scriitorilor din România, vă urează: Sărbători Fericite și un An Nou cu Bucurii!

RSVP:


duminică, 15 decembrie 2019

Într-un tărâm al singurătății


Leonard Oprea a participat la revolta brașovenilor din 15 noiembrie 1987, fiind apoi persecutat și urmărit de către Securitate. În 1999 a ales să plece în Statele Unite, unde așa cum mărturisește, în loc de un tărâm al promisiunii se trezește într-un tărâm al singurătății și într-o oarecare măsură într-o cultură de tip fast food. Leonard Oprea este un scriitor care și-a făcut un nume atât în literatura de pe peste ocean, cât și în România.
„Noi domenii interzise & Domenii interzise” reunește într-un singur volum debutul editorial al autorului din anul 1984 (care este și anul Orwell), „Domenii interzise” cu o prefață de Cornel Robu iar postfața este semnată de către Nicolae Steinhardt și cea mai recentă lucrare a lui Leonard Oprea: „Noi Domenii Interzise” cu o introducere de Cătălin Badea-Gheracostea.

Despre „Trilogia lui Theophil Magus”, Vladimir Tismăneanu spune că: „Aceste meditații ale lui Leonard Oprea se află în sfera gândirii filosofice de tip religios reprezentată de S. Kierkegaard, V. Soloviov sau Teilhard de Chardin, fără a fi însă inspirate de lucrările acestora. Importanța deosebită și frumusețea simplă a acestor meditații constă în originalitatea cristalizării limpede, luminoasă a ideii de salvare a omului prin Credință”.

Un eveniment Tiuk ușor atipic (dar nu mai puțin Tiuk) deoarece Mihail Vakulovski a preferat să stea în public lăsând frâiele moderării în mâinile dinamicului Cătălin Badea – Gheracostea care s-a folosit din plin de calitățile sale de public speaker. Acesta îl consideră pe Leonard Oprea un opozant al comunismului ceaușist, dar și al neocomunismului postdecembrist și a făcut o diferență clară dintre un disident anticomunist și un opozant. Ultimul este cel care nu doar părăsește un sistem care i-a fost potrivnic ca structură umană și caracteriologică ci luptă împotriva lui cu toate „armele” de care dispune. Dealtminteri, Cătălin Badea – Gheracostea este unul dintre cei mai buni cunoscători ai literaturii lui Leonard Oprea, îl consideră un scriitor mondial, nu un scriitor universal, plasând astfel centrul de greutate pe calitatea și ideile literare inovatoare ale lui Leonard Oprea. Faptul de a se afla în peste 50 de biblioteci importante de pe 5 continente este rezultatul talentului și recunoașterii sale.
Leonard Oprea, fără falsă modestie, se recunoaște ca fiind un deschizător de drum pentru literatura română și un creator pentru literatura universală. Primele două romane ale sale scrise în limba engleză, romane haiku (haiku-novel) au dus la apariția unui nou tip de eseu, roman.


luni, 9 decembrie 2019

Aniversarea

... sau darul unei clipe! Copilărindu-l!

Remarcabil.
Și Tabloul Sophiei (altul decât cel reușit de Marc Chagall, dar atât de asemănător)! „Ici - o tuşă! Albastră. Ici - una verde. Roşie. Culorile se potolesc, vine tihna...
Desigur tabloul se lucrează, poate și ceva în plus, în stare să provoace emoții puternice în rândul privitorilor. Poate culorile revărsătoare. Sau o zi aprinsă de luna plină și „o cină contemplativă la margine de lac... dacă am fi avut trupurile ușoare ca ceața, am fi putut alerga prin lumina ce poleise pliurile domoale ale apei. Căci nimic nu era mai bun ca dansul în timp ce compunea, alergând de colo-colo pe nisipul umed sau „jucându-se prin zăpadă ori pe gheață, chicotind și râzând“.
Totul ține de complexitatea autorului în a o descrie cât mai fidel pe Sophia. Și cât de lesne și liniștitor reușește!

Utilizarea culorii, a viziunii și a imaginației este captivantă. De aceea are preferințe, primul loc fiind ocupat de Joan Miró, urmat de Paul Klee. Vassily Kandinsky  (între cei care o fascinau) e cel de-al treilea pictor de la care Sophia a învățat cum să-și exprime emoțiile în culoare.
Mă întreb mereu care-i acea forță care acționează asupra lor. Atât pentru unchiul-învățăcel, cât și pentru Sophia, la cei 11 ani, „cu patru limbi vorbite curent și fluent, între care româna la nivel de rafinamente literare, jocuri de cuvinte, improvizații poetice sau afectări retorice“.
„Chiar și Sigmund Freud a avut onoarea să se afle între cei portretizați de Sophia, iar dacă vă întrebați de unde știa de faimosul psihanalist, răspunsul e simplu. L-a văzut într-o carte, o biografie care se citea în casă la acel moment și a fost fascinată de el, de cum arăta într-o poză de tinerețe, precum și de felul cum o trata de isterie pe o anume Ana“.

O carte lăsată intenționat cititorilor, dar mai ales iubitorilor de artă, deschisă la diverse interpretări. O carte despre pasiune și începuturile ei. O carte despre Sophia și antrenamentul din fiecare zi. O carte despre micul atelier de joacă în care își trăiește viața misterioasă, alături de fiecare culoare. O carte vie, pe înțelesul oricui, pretutindeni, inocentă și complexă, iar dincolo de ea există lucrul în sine, decisiv în arta vizuală. O carte care nu are nevoie de critică ci de exegeza în sine, sub raportul ideii, formei, frumuseții, cu clipiri din ochi a mirare, deloc întâmplătoare.
Deloc întâmplătoare și ziua când am isprăvit cartea. Aproape de ziua Sophiei. 16 decembrie 2008. În aceeași zi, dar cu 238 ani înainte, se năștea un nemuritor. Sophia, la 4 ani (august 2012), a semnat prima expoziție, apoi la 5 ani, Sophia a expus lucrările personale în a doua expoziție. La 8 ani, Beethoven susținea primul concert, iar la 12 ani a publicat prima compoziție.


De curând, am surprins-o pe Sophia într-o altă poveste. Poate cineva o va scrie, pe îndelete, așa cum a reușit Vianu Mureșan să lumineze a bucurie această carte, citită de mine, în pas molcom, fără să-mi scape ceva. Ba chiar a reușit să-mi fie dragă.


Mulțumesc, Sophia LeopoldLa mulți și minunați ani!
Mulțumiri și admirație, Vianu Mureșan!
Felicitări, Valentrin Ajder, Editura Eikon!


https://egilcescublog.wordpress.com/2019/12/11/aniversarea/

http://www.observatorul.com/default.asp?action=articleviewdetail&ID=20710

https://www.lapunkt.ro/2019/12/sophia-leopold-cu-o-noua-expozitie-%C8%8Bn-toronto/

https://egilcescublog.wordpress.com/2019/10/14/vianu-muresan-despre-o-stare-exceptionala/


duminică, 8 decembrie 2019

Istoricul care studiază invidia

În filmul „Avocatul diavolului”, cu Al Pacino, personajul negativ conchide în deznodământ, când povestea tinde să se repete, că mândria este păcatul lui preferat. Dar în istoria României, invidia pare să fi avut un loc privilegiat.
− Cei mai mulți dintre noi suntem invidioși, la un moment dat, pe o persoană sau alta. Nu știu dacă e păcatul nostru cel mai mare, asta trebuie să întrebați un preot, fiindcă el are o scală a păcatelor.
După cum reiese și din studiu, cred că este mai degrabă o trăsătură negativă a românilor, dar nu doar noi avem astfel de trăsături negative. Ele se întâlnesc și la alții.
Barițiu spunea: Să te ferească Dumnezeu de invidia românească, de furia ungurească și de ura îndelungată a sasului.
− Oamenii s-au invidiat în orice epocă, indiferent de regimul politic, însă la comuniști, invidia a fost răsplătită și încurajată. Vânătoarea de chiaburi sau controlul cadrelor de partid și din Securitate s-au bazat pe cultivarea invidiilor personale?
− Regimul comunist a folosit invidia ca pe o formă de control a celor care lucrau în Securitate.
În primii ani ai regimului, în Securitate lucrau oamenii vechiului regim, care erau mai educați decât muncitorii și țăranii promovați de comuniști.
Cum Partidul, cel puțin la nivel declarativ, susţinea că, în societatea socialistă, oamenii simpli pot accede la funcții care fuseseră apanajul elitei, astfel de personaje au luat de bune aceste afirmații: demascau tot felul de acțiuni ale celor pe care îi invidiau, iar, treptat, le-au luat locul.
În comunism era ceva normal ca, într-o notă informativă, într-un referat, să semnalezi acțiunile negative ale unei persoane cu funcție de conducere căreia îi doreai postul.
Iar dacă acea persoană aparținea unei clase sociale descrise în documentele perioadei drept responsabilă de toate suferințele muncitorimii, și dacă acea persoană fusese păstrată într-o funcție de conducere, suscita astfel de sentimente de invidie și revoltă.
Dar acești oameni erau păstrați în funcții deoarece regimul avea nevoie de timp ca să se consolideze și să-și formeze propriile cadre.
La fel, când a început colectivizarea, țăranii înstăriți, desemnați sub termenul de chiaburi, erau refractari „transformării socialiste a agriculturii” și se opuneau colectivizării prin toate mijloacele de care dispuneau.
Ca atare, comuniștii se bazau pe țăranii săraci, cei care nu aveau proprietăți şi care lucrau cu ziua, încurajându-le sentimentele de invidie.
Intervievaţi după ’90, unii țărani care avuseseră proprietăți în anii ’50 spun că erau invidiați de consătenii săraci, care credeau că nu atinseseră o anumită situație materială din pricina lor.
Comuniștii au încurajat astfel de sentimente împotriva celor pe care îi prezentau ca exploatatori, făcând o legătură cu situația de dinainte de 1945 și spunând: „Voi n-ați putut progresa din cauza exploatatorilor”.

Tinerii economiști de la ERMAS


Sebastian Buhai spune însă că problemaplagiatelor este doar vârful aisbergului și o consecință a unui „sistem prost făcut”. În opinia sa, problema reală este că universitarii sunt demotivați să mai inoveze sau să facă cercetări cu relevanță.
Tinerii economiști de la ERMAS atacă, de fapt, establishment-ul așa-numiților dinozauri din universitățile românești, care „țin cu dinții de sistemul actual, publică pe te miri unde, sunt economiști, dar scriu despre hernie abdominală, agronomie, elementele lui Aristotel”.[/vc_column_text]
„Problema e următoarea: cei care sunt în interior pe poziții administrative sunt atât de slabi, încât, pentru a nu rămâne descoperiți (împăratul e gol), au făcut niște reguli absolut absurde, prin care doar oameni la fel cu ei, loiali, care nu au nici o demnitate academică, pot să intre în sistem și să aibă acces la poziții de profesor sau la funcții administrative în cadrul facultăților sau universităților.” (Sebastian Buhai, pentru PressOne)


sâmbătă, 30 noiembrie 2019

Ca el să-l poată contempla pe Hristos



Aventurile literare ale Bibliei. Relația specială a lui Tolstoi cu Iisus

În jurnalul său Tolstoi recunoaște smerit că douăzeci de ani din viața sa au fost închinați vanității și viciilor. Asta începînd din primii ani ai adolescenței sale. Pînă la 14 ani însă, spune tot el, a fost perioada inocenței. Apoi pînă la 35 de ani, Tolstoi s-a umplut de păcate, chiar dacă primise o educație tradițională, în care religia avea un rol cît se poate de important.
Adolescentul nărăvaș, ult
erior tînărul vital Tolstoi nu s-a mai sinchisit de învățăturile ortodoxe primite. La fel ca tinerii ofițeri ruși din Război și pace trăiește periculos, precurvește, face datorii la jocuri de cărți, continuînd astfel cu brio o tradiție din familiile aristocratice importante, cum era și aceea al cărei vlăstar era. Tolstoi se căiește la bătrînețe de păcatele sale, dar dacă în acei douăzeci de ani pe care-i repudiază n-ar fi trecut prin atît de multe, probabil că opera lui ar fi fost cu totul alta. 
Dacă nu cunoști viața cu păcatele și cu viciile ei, ca Sfîntul Augustin în tinerețe, n-ai nici motive de căință și nici, mai ales, motive să scrii proză. Decît eventual o proză scorțos-moralizatoare, pe care n-o citește nimeni. Dacă n-ar fi fost aceste două decenii de purgatoriu terestru, cu incursiuni într-un iad pămîntesc al desfrînaților, cu amintirile lor picante, Tolstoi n-ar fi ajuns ceea ce este, la fel cum Dostoievski n-ar fi scris Jucătorul, dacă n-ar fi fost un pătimaș-vicios al ruletei. Nu cea rusească. 
În povestirile lui Tolstoi, păcătoșii, în special slujitorii dedicați profesional Domnului, trec prin chinuri morale năpraznice. Prima oară cînd le-am citit, în adolescență, le-am luat în serios. Mai tîrziu le-am pus la îndoială, ca pe niște afaceri mai degrabă personale ale lui Tolstoi cu Bunul Dumnezeu. Căci la bătrînețe, scriitorul descoperă că n-are nevoie de Biserică pentru a intra în relații cu Iisus Hristos. Ba mai rău, că Biserica îl și încurcă în această relație. Drept care Biserica Ortodoxă l-a afurisit. 
Dar ce era să facă altceva Biserica, atunci cînd Tolstoi susținea că n-are nevoie de intermedierea ei, ca el să-l poată contempla pe Hristos? Aici, cred că Tolstoi a comis un hybris. A vrut să-și înființeze propria lui credință, cu eventuali discipoli printre cei care-l vizitau la Iasnia Poliana. Îmi place să cred că atunci cînd Tolstoi a fugit de acasă, incognito, fugă de la care i s-a tras și moartea, a plecat de acasă ca un soi de propovăduitor rătăcitor al propriei sale religii. Alții însă ar putea susține că de fapt Tolstoi a căzut victima unui acces de demență senilă. Și ar fi greu să-i contrazicem.


luni, 25 noiembrie 2019

Să exiști și să te stingi



Nu am putut să îmi cumpăr de la Gaudeamus toate cărțile pe care mi le doresc. Ar trebui să strâng bani ani de zile ca să pot satisface curiozitatea și foamea de cărți. Cu toate acestea, sunt cărți de care te ciocnești dureros și te zidesc pe o pâlnie a simțirii și înțelegerii unei bucăți de viață. Noua carte a lui Vianu Mureșan, „Bravo, campeόn! (memorialul agoniei)”, este un document ,,colțuros", o imensă scrisoare aruncată timpului, despre agonie, moarte și, oricât de paradoxal ar părea, despre acea viață pătrunsă de o boală fără leac, necruțătoare și fatală din toate punctele de vedere. Îți trebuie un curaj imens să poți trimite în cuvinte agonia fratelui atât de tânăr și plăpând, precum copiii care beau apă din căușul palmelor, pus în fața celei mai grele hotărâri a vieții. Ce sunt oamenii care duc aceste boli incurabile și, deși își pierd totul din minte, din ființă și din viață, se pot ruga pentru alții, pot spera și vedea frumusețea? Sunt oare ființe superioare ori bucăți de Soare? Nu știm. Nu știm nimic despre viață sau despre moarte, dar cartea aceasta ne arată ce poate însemna să exiști și să te stingi, să lupți ori să renunți și, mai presus de toate, să iubești. Născută din dorința de a croi „o cruce din cuvinte, care să nu putrezească niciodată“ e o lectură care te scufundă pe fundul unei prăpăstii, din care nu vrei să te mai salvezi. Îl apuci de mână pe Marian, săruți fruntea Luminiței și te uiți la toți bolnavii care mor (uneori și câțiva în aceeași zi, doar de pe un singur palier), știind că dincolo de zidurile spitalelor se află și Raiul, și Iadul, atât de amestecate, atât de ,,la îndemână".
Nu se pot spune multe despre această carte (construită pe trei niveluri: proză, poeme și reflecții filosofice), căci i s-ar strica frumusețea. Trebuie citită în noapte, plânsă, îmbrățișată, ca mai apoi să vezi că fratele autorului a devenit, într-un anumit fel, și fratele tău. Și, dacă ar fi posibilă călătoria în timp, ai vrea să fii în acele luni în spital, pe holuri și în ziduri, în morfină și în tăceri, ca să duci, măcar iluzoriu, o bucată din durerea acestei lumi, despre care știm atât, atât de puține.

marți, 19 noiembrie 2019

Un citat ocazional care irită

Tot ceea ce ne irită la alții ne poate ajuta să ne înțelegem mai bine pe noi înșine.

Carl Gustav Jung

duminică, 17 noiembrie 2019

Ontologia misterului



Sabin Gherman

Vlog de casă: e dincolo de manuale și extemporale, e chiar o casă care seamănă c-un om; hai deci să vezi și de ce poezia lui Lucian Blaga seamănă c-un deal ș-o vale.
Am fost la Lancrăm, auzisem de casa memorială restaurată ca niciuna alta ș-am zis că-i musai s-o arăt – știu că pe la noi nu ține “chestia cu cultura” (sic!), da’ tocmai de-aia, no!
Găsești aici un mini-Ardeal, cu acel cuptor la care visez eu de treizeci de ani și tot nu-l am, cu teracota și bârnele – și nici pe alea nu le am; le visez încă.
De fapt, nu e casă memorială – sentimentul e că domnul Lucian Blaga trebuie să apară din clipă-n clipă.


miercuri, 6 noiembrie 2019

Ai înțeles ce vrea să spună?


Pe noi nimic nu ne doboară decât dacă omul, dându-și seama cât prețuiește el ca om, nu izbutește totuși să înțeleagă rostul lui în viață și nici să-și găsească locul. Și atunci ți se pare că, din toți cei ce te înconjoară, numai tu ești brânză bună și toată lumea cealaltă vrea să te înghită. După o bucată de vreme, însă, începi să te dumirești că partea cea bună din sufletul tău se află și în sufletele celorlalți și nu e întru nimic mai rea decât a ta; și atunci te mai ușurezi, iar cugetul începe să te mustre oarecum, pentru că te-ai crezut mai grozav decât ei și ai dat ghes să te cațări numaidecât în vârful clopotniței când, în fapt, clopoțelul tău e atât de mititel, încât, în cântarea clopotelor de sărbătoare, nici măcar nu se aude. Și ai să mai vezi după aceea că clinchetul tău sună tare bine în armonia glasurilor unite laolaltă, pe când așa, răzlețit, se-neacă în dangătul clopotelor bătrâne, ca o muscă în ulei. Ai înțeles ce vreau să spun?

Gorki, Mama


duminică, 3 noiembrie 2019

Ultima gară

„Dumnezeu este întregul etern din care fiecare om reprezintă o parte minusculă. Noi suntem manifestări ale divinității în timp, în spațiu, în materie. Dumnezeu nu este iubire, dar cu cât e mai multă iubire în om, cu atât mai mult se manifestă Dumnezeu în el și cu atât mai autentică este existența lui”, este învățătura pe care Tolstoi o transmite fiicei sale, Sașa, pasaj regăsit în cartea ce reflectă în mare parte ultimul an din viața scriitorului, „Ultima gară”, de Jay Parini.
Apropierea, în adevăratul sens, de Dumnezeu, să aducă de la sine și abstinența sau Liovocika (așa îl alinta soția) căuta îndreptarea păcatelor tinereții, pe care orice muritor le comite, nebiruind ispita? Doar Tolstoi deține răspunsul!
Cert este că apropierea lui de mujici și dorința de a-și împărți averea săracilor, a creat convulsii uriașe în viața de familie a scriitorului. Frustrarea, determinată de luxul în care el trăia, în timp ce alții mergeau cu tălpile goale, și opoziția soției în ceea ce privește risipirea bunurilor au grăbit drumul spre gară al lui Lev Tolstoi, spre ultima gară.
Suntem, se pare, „vinovați” de scurtarea sau prelungirea șinelor destinului. Unde e gara, cine o desenează, arhitect și inginer nevăzut al destinului? Gara se găsește oriunde! Cine o ține departe de noi, muritori de rând sau genii?

sâmbătă, 2 noiembrie 2019

Despre îndrăgostiți


Astazi am vazut doi tineri indragostiti in autobuzul cu care merg zi de zi la locul de munca. Cel mai probabil erau in anul I de facultate, aveau aerul acela... poate vi-l amintiti unii dintre voi... Stateau pe scaune, unul langa celalalt, cu telefoanele in maini. El naviga pe contul de facebook, ea naviga pe contul de instagram (na, stiti cum e la inghesuiala, daca nu stai cu ochii in telefonul tau, mai tragi cu coada ochiului la telefonul celui de langa tine). Din cand in cand isi desprindeau privirile din telefon, se priveau scurt, eventual isi dadeau cate o sarutare. M-au napadit deodata cateva amintiri, derulam in minte momente aleatorii din viata mea in care vazusem in public doi indragostiti manifestandu-si iubirea. Nu stiu daca ati bagat de seama, dar unele lucruri nu se mai intampla ca altadata. Oamenii nu se mai privesc in ochi ca pe vremuri si atunci comunicarea dintre ei are de suferit. Cumva, multi dintre noi, au ajuns un fel de papusari. Au ajuns sa hraneasca, sa dezvolte, sa cosmetizeze un avatar. Avatarul poate fi tot ceea ce nu suntem noi... Like, dislike sau block, emoticons de tot felul, cu un click poti exprima ceea ce simti. Stiu ca astea sunt vremurile, iar daca tu nu esti cu ele, nici ele nu sunt cu tine. Dar mi-as fi dorit, inca imi doresc, ca unele lucruri sa nu se schimbe atat de abrupt... Eram copil cand am vazut pe strada pentru prima oara doi tineri sorbindu-se din priviri si sarutandu-se. Privindu-i simteam o rusine nevinovata, daca pot spune asa... si o bucurie totodata, instinctiv stiam ca urma sa trec si eu prin asa ceva... Si am trecut. De cateva ori... Sa fii indragostit nu e ceva ce ti se intampla adeseori in viata, dar poate fi al naibii de fain cand ti se intampla, nu-i asa? Chiar, voi astia mai tineri, cunoasteti vreun emoticon care sa spuna: „de cate ori deschidem ochii, e doar ca sa ne privim unul pe celalalt?

O panteră roz

Dragi prieteni,
am fost astăzi la gară să cumpăr o valiză de la domnul acela care are magazinul deschis tot timpul, la ieșirea din metrou. Ei bine, am aflat că îl cheamă Ali, vine din Iran și locuiește în România de 20 de ani. Bineînțeles, Domnul Ali vorbește perfect românește (ca un bun nepatriot iranian ce este). Fiind președinte de bloc și având un nume de familie cu prea multe consoane, care îi complicau viața în treburile administrative din imobil, Ali a decis să ia numele soției, iar acum – pe buletinul dumnealui – scrie *Ali Iancu*. Domnul Ali Iancu a făcut studii politehnice în Iran, are o fetiță și s-a săturat de hoți. De când a obținut cetățenia română, nu a lipsit niciodată de la vot. Pentru că vrea ca fetița dumnealui să crească în România, printre oameni cinstiți, conduși de oameni cinstiți.
Pe scurt, dragi prieteni: fiți ca Ali!
Mergeți la vot, dacă nu vreți în fruntea țării un coc.
Mihai Șora
2 noiembrie 2019
P.S. În poză sunt eu, citind propoziții despre libertate la metrou, lângă noua mea valiză. Domnul Ali are valize de toate culorile și de toate mărimile, dar cea cu harta Pământului mi-a plăcut cel mai mult. Poate că nu voi apuca să fac înconjurul lumii cu ea, dar măcar am toată lumea la îndemână. Și am mai cumpărat de la Domnul Ali o panteră roz care nu poate fi văzută în poză, deoarece stă ghemuită în valiză.

vineri, 25 octombrie 2019

Amintirile unui psihiatru

Ion Vianu trimite mai departe și mai în adînc. Spre „nebunia“ restauratoare a creativității, dar și spre patologia ființei create, spre teologia rătăcirii și a pedepsei. Iar lucrurile nu stau pe loc, ci par să evolueze, epidemic, spre un derapaj sporit. Ca într-un faimos pasaj din Sf. Antonie cel Mare: „Avva Antonie a zis: Se apropie vremea cînd oamenii vor înnebuni, iar dacă vor vedea pe cineva sănătos la minte, se vor năpusti asupra lui strigîndu-i: «Ești nebun», pentru că nu-i ca ei“. Sînt cuvinte din secolul III-IV d.Hr. (cf. Patericul sau Apoftegmele Părinților din pustiu, Polirom, 2007, p. 49). Nu pot decît să-i fiu recunoscător lui Ion Vianu pentru larga deschidere a meditației sale. O dovadă că nu poți practica nici o tehnică a vindecării fără a adăuga dimensiunii „specializate“ a meseriei nimbul salutar al culturii mari, al sondajului în absolut, al căutării neodihnite.

Andrei Pleșu

https://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/note-stari-zile-74

Spre cea mai bună cale

„Dragul meu naș,
Tu ai fost implicat în toate bucuriile și nenorocirile vieții mele; tu ai participat la unele, tu ai oblojit durerea altora. Tu mi-ai încurajat primele eseuri artistice, tu le-ai îndrumat spre cea mai bună cale. Tu ai fost acolo, lângă primii mei pași în lumea artelor. Dar ce spun eu? Tu ai fost tu însuți lumea artelor pentru mine.
Tu ai fost cel care ai făcut să fie publicate primele mele poeme și la tine am publicat primele mele volume. Dacă se va prezenta o altă ocazie de publicare va fi tot la tine sau prin tine, direct sau indirect. Bucuros fiind am primit un ecou în inima ta, bolnav fiind, am găsit îngrijire la tine.
Când Dumnezeu mi-a permis să vin la el, tu ai știut primul despre asta, tu ai fost singurul care nu a râs de căința mea pentru faptele mele. Când botezul  mi-a încununat rugile, tu m-ai însoțit spre această glorie așa cum te-am însoțit și eu în a ta. Tu ești parte din orizontul meu și tu ești alături de mine, în mine și în jurul meu. Am crescut prin tine, nu numai în opiniile mele, în viziunea mea, în înțelegerea universului, dar și în cunoașterea geografiei și a obiceiurilor popoarelor.
Niciodată cuvântul „naș” nu a fost mai demn de acest titlu față de finul său așa cum este cel pe care tu îl porți față de mine.Și mă gândesc că fără terțe persoane n-am fi încetat nici măcar o oră să fim mai mult decât naș și fin, prieteni. Cât de multe terțe persoane între noi!
Îți doresc ca Dumnezeu să mă păstreze demn de tine și să îți păstreze suficientă lumină ca să știi că sunt astfel. Îți doresc să te aibă în grija lui și să  te lumineze într-o zi pentru a te duce către credință.
Te îmbrățișez,
Finul tău devotat
Cyprien — Max”

Traducere și adaptare: Livia Andreea Davidovici