În filmul „Avocatul diavolului”, cu Al Pacino, personajul negativ conchide în deznodământ, când povestea tinde să se repete, că mândria este păcatul lui preferat. Dar în istoria României, invidia pare să fi avut un loc privilegiat.
− Cei mai mulți dintre noi suntem invidioși, la un moment dat, pe o persoană sau alta. Nu știu dacă e păcatul nostru cel mai mare, asta trebuie să întrebați un preot, fiindcă el are o scală a păcatelor.
După cum reiese și din studiu, cred că este mai degrabă o trăsătură negativă a românilor, dar nu doar noi avem astfel de trăsături negative. Ele se întâlnesc și la alții.
Barițiu spunea: Să te ferească Dumnezeu de invidia românească, de furia ungurească și de ura îndelungată a sasului.
− Oamenii s-au invidiat în orice epocă, indiferent de regimul politic, însă la comuniști, invidia a fost răsplătită și încurajată. Vânătoarea de chiaburi sau controlul cadrelor de partid și din Securitate s-au bazat pe cultivarea invidiilor personale?
− Regimul comunist a folosit invidia ca pe o formă de control a celor care lucrau în Securitate.
În primii ani ai regimului, în Securitate lucrau oamenii vechiului regim, care erau mai educați decât muncitorii și țăranii promovați de comuniști.
Cum Partidul, cel puțin la nivel declarativ, susţinea că, în societatea socialistă, oamenii simpli pot accede la funcții care fuseseră apanajul elitei, astfel de personaje au luat de bune aceste afirmații: demascau tot felul de acțiuni ale celor pe care îi invidiau, iar, treptat, le-au luat locul.
În comunism era ceva normal ca, într-o notă informativă, într-un referat, să semnalezi acțiunile negative ale unei persoane cu funcție de conducere căreia îi doreai postul.
Iar dacă acea persoană aparținea unei clase sociale descrise în documentele perioadei drept responsabilă de toate suferințele muncitorimii, și dacă acea persoană fusese păstrată într-o funcție de conducere, suscita astfel de sentimente de invidie și revoltă.
Dar acești oameni erau păstrați în funcții deoarece regimul avea nevoie de timp ca să se consolideze și să-și formeze propriile cadre.
La fel, când a început colectivizarea, țăranii înstăriți, desemnați sub termenul de chiaburi, erau refractari „transformării socialiste a agriculturii” și se opuneau colectivizării prin toate mijloacele de care dispuneau.
Ca atare, comuniștii se bazau pe țăranii săraci, cei care nu aveau proprietăți şi care lucrau cu ziua, încurajându-le sentimentele de invidie.
Intervievaţi după ’90, unii țărani care avuseseră proprietăți în anii ’50 spun că erau invidiați de consătenii săraci, care credeau că nu atinseseră o anumită situație materială din pricina lor.
Comuniștii au încurajat astfel de sentimente împotriva celor pe care îi prezentau ca exploatatori, făcând o legătură cu situația de dinainte de 1945 și spunând: „Voi n-ați putut progresa din cauza exploatatorilor”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu