Trebuie să citești unele din reflecțiile lui Jean de la Bruyere

Nu există pe lume decât două chipuri de a te ridica: ori prin propria ta dibăcie, ori prin prostia celorlalţi. Jean de la Bruyere 

Prietenia nu poate fi dusă mai departe dacă nu suntem în stare să trecem peste mici greşeli. Jean de la Bruyere

Majoritatea oamenilor îşi folosesc o mare parte din viaţă pentru a-şi face nefericită cealaltă parte. Jean de la Bruyere

Adesea este mai folositor să pleci din preajma unor oameni decât să te plângi de purtarea lor. Jean de la Bruyere

Nu există pentru om decât trei evenimente: nașterea, viața și moartea. El nu simte când se naște, suferă că trebuie să moară și uită să trăiască. Jean de la Bruyere 

Dintre toate jignirile, batjocura este cea care se iartă cel mai greu. Jean de la Bruyere 

Dărnicia nu stă în a da mult, ci în a da la timp. Jean de la Bruyere 

Parcă ţi-e ruşine să fii fericit când vezi în jur nenorocire. Jean de la Bruyere 

iata este o tragedie pentru cel care simte si o comedie pentru cel care gandeste. Jean de la Bruyere 

Este bogat acela care castiga mai mult decat consuma; este sarac acela ale carui cheltuieli ii depasesc venitul. Jean de la Bruyere 

 

Catamuda

Matei NM Ungureanu

Un mic fragment, dintr-o viitoare micuță nuvelă, pe care am început-o.

Se spune că atât de bine sunt conectate toate lucrurile lumii, încât o simplă bătaie din aripi a unui fluture, pe un munte, poate deveni o furtună, pe o mare. Dacă mi-ar fi spus cineva că frumusețea este eternă, că este o însuşire intrinsecă a tuturor făpturilor şi că urâtul stă doar în miopia bietului ochi, în fine, vorbe din astea încâlcite, l-aş fi zdrobit pe loc cu inestetica argumentului veștejit, al narciselor, de pe masa mea de lucru, cu care am tot îngenuncheat de-a lungul eternității mele, într-o sclavie a resemnării, o mulțime de poeme înamorate de frumos. Dar pentru că nimeni din preajmă nu are îndrăzneala să mi-o spună, iată că undeva, departe, foarte departe, în capătul celălalt al bulevardului Maravei, a şaptea casă, după Biblioteca Orăşenească, la numărul 22, s-a găsit să locuiască ea, Catamuda, o... încă-tânără bătrână la vreo 65 de ani, îmbătător de frumoasă, ca o apă curgătoare încremenită de uimire în fața unei cascade. Oasele ei line, solitare şi înalte, ca fluierele cascadei, cântă pe la încheieturi balade ancestrale neînțelese de nimeni. Pielea, ca o sfâşiată catapeteasmă îmbrăcată neglijent, îi conturează, în bătaia lunii, malurile până departe, pân-acolo unde nu mă mai pricep să le descriu.

Frumusețea ei nepieritoare, eleganța vestimentației şi a mersului, rafinamentul ei cultural, câştigat printr-un exercițiu de o viață, la care a supus-o tatăl ei, manierele şi prestanța, toate locuiesc împreună cu ea şi nu se simt deloc incomode, pentru că toate sunt, de fapt... una singură: ea. O ființă angelică, într-o casă somptuoasă ca un castel medieval, cu un autentic labirint de încăperi dispuse pe trei nivele, care mai de care mai spațioase şi spectaculare.

Lumea i-a mai dat și alte nume de-a lungul timpului: strigoaia, lunatica, stafia, stareța... dar adevăratul ei nume este Eva. Eva Graunfels, după tatăl ei, Eduard Graunfiels, cel mai cunoscut medic pediatru din zonă, licențiat în psihologie, doctor în teologie.

În fiecare seară, Catamuda îşi măsoară scârțâind, cu o pedantă precizie, podelele de cireș ale luxoaselor încăperi, ca o fantomă gospodină cu papuci de pluş, până la fotoliul de la demisol, în care, ca într-o maşină a timpului, de-o viață se tot adânceşte în lecturi interminabile, aşa cum a obişnuit-o tatăl ei. Odată ajunsă acolo, lângă acest loc al evadărilor cosmice, îşi lasă cu grijă bastonul de bambus să se odihnească lângă o grămadă de cărți şi printr-un dans lent al şoldurilor se înşurubează în acest artefact din piele de aligator, ca într-o navă intergalactică.

În noaptea asta, singuratică și adâncă, în care se prăbușește infinit de zgomotos, tot cerul ploii de toamna, Catamuda e mai suavă decât o briză. Mai ales degetele ei, diafane, uşor contorsionate reumatic. Virginitatea arătătorului ei, care nu a arătat încă pe nimeni, coboară chirurgical, pe lânga semnul de borangic, printre paginile mătăsoase, în adâncurile unei poveşti începute demult... tare demult, în care spada unui înger păzitor zâmbea în soare, la căpătâiul unui prunc...

Apoi, nemişcată ca un mileniu, devine pe rând: fotoliul, cartea, degetul ei arătător, şiragul de cuvinte, ca o potecă ce se pierde în adâncul fără capăt, al poveştii.

Nimic nu e mai frumos...

 

De Crăciun, cei mai fericiți sunt cei care își trăiesc viața asemenea copiilor, care-și poartă păpușile și trenulețele în brațe, care dau târcoale sertarelor încuiate, jinduind să afle secretul interzis al așteptatelor daruri, care dau denumiri fantasmagorice lucrurilor și faptelor în scrisorile adresate lui Moș Crăciun.

La fel ca ei, cad și eu în extaz, dar de altă natură, adică în cel culinar, fac risipă de cadouri, multe bizare, dar simbolice. Cea mai râvnită clipă a mea este cea care îmi lipsește azi, din cauza pandemiei: secunda îmbrățișărilor și a pupicilor. Am înlocuit-o cu zâmbete și gesturi simple, dar necesare sufletește, cu forme de dialog. Poate că și acesta este tot un registru al afecțiunii profunde, nu ?!

Să rămânem cu toții într-o stare de mirare!

Stella Anghel

A pleca tăcut din tăcere

Semnatara plachetei De pe pământ (debut, 1963), îngemănând suferinţa şi bucuria, reverberând curăţia trăirilor poetice, recunoştea sfios: „Slava să fie a celui ce mie / îmi lasă marginea” (v. Roua plural). Închisă în solitudine, prinzând „ritmul naturii” şi iubind „ora pură”, ea câştigă, „plină de răni şi de păcatul făcutului”, un limbaj auster.

Pătimirile, suferinţa ca rit („aproape de implozie”, sugera Simona Grazia-Dima) o îndeamnă, amestecând timpurile, să se refugieze în trecut: „dacă m-auzi / ascultă-mă-n trecut”, spune cea fără-de-loc, deşi s-ar dori, pururea, fixată în acel / „acest loc”. Or, călătoria sufletului înseamnă o regresie, râvnind inocenţa, paradoxal, prin spiritualizare. Asta e calea pe care şi-a ales-o Constanţa Buzea, râvnind aşteptatele „cuvinte de vis”, cele care, odată transcrise, învelesc „în literă îngerească realitatea”. O realitate care, ca o carte deschisă, dovedeşte „practici haotice”, pendulând între visare şi vrajă, recuperând „pulberi vechi”. Şi, desigur, ipostazierile departelui, sub impuls ascensional însă, pentru a prinde acel „înţeles cu sâmbure tare”. Să observăm, însă, că supliciile copilăriei, vacanţele la Mărtineşti sau „zilele astenice” din Capitală, divulgate parcimonios, aparţin unui spirit dilematic, răbdător, aflând reazem în credinţă. Şi care aspiră la „cunoaşterea celestă”, şi ea chinuitoare, negreşit: „trupul meu cunoaşte un chin / sufletul altul”. Doar sufletul, „rupt de trup”, obosit, este cel ce rămâne, ne asigură poeta. 

https://centrulbrancusi.ro/confesiuni-numarul-59-60/

https://centrulbrancusi.ro/wp-content/uploads/2020/12/Confesiuni-_Nr_59-60.pdf

Feodor Dostoievski: Nu e nimic mai frumos decât Hristos!

Cât de actual a rămas, impresionant: Vremurile noastre sunt vremea mediocrităţii, a lipsei de sentimente, a pasiunii pentru incultură, a lenei, a incapacităţii de a te apuca de treabă şi a dorinţei de a avea totul de-a gata.

Nu piroanele L-au răstignit pe Hristos, ci Iubirea!

Viaţa e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu. Prin ce chinuri groaznice am trecut, cât m-a costat şi cât mă costă încă această sete de a crede, care e cu atât mai puternică în sufletul meu, cu cât se găsesc mai multe argumente potrivnice.

Şi cu toate acestea, Dumnezeu îmi trimite uneori momente în care sunt cu desăvârşire liniştit. În aceste momente eu îi iubesc pe alţii şi găsesc că şi alţii mă iubesc pe mine. În asemenea clipe mi-am alcătuit un simbol de credinţă în care totul pentru mine este limpede şi sfânt. Acest simbol este foarte simplu. Iată-l, cred că nu e nimic mai frumos, mai profund, mai simpatic, mai raţional, mai bărbătesc şi mai desăvârşit decât Hristos. Şi nu numai că nu este, ci mi-o spun cu dragoste geloasă, nici nu poate fi. Mai mult: dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afară de sfera adevărului, aş prefera să rămân mai bine cu Hristos decât cu adevărul.

Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă ca totul este permis şi dacă totul este permis, înseamnă că suntem pierduţi. 

https://altarulcredintei.md/feodor-dostoievski-nu-e-nimic-mai-frumos-decat-hristos/

https://altarulcredintei.md/nu-uita-ce-e-mai-important/

Înțelepciunea vechii poezii

Bătrâneţea are destul propria sa sluţenie, n-ar trebui s-o sporim niciodată cu urâţenia viciului.

Cato cel Bătrân

Cezar era singurul om care îndrăznise să răstoarne un guvern fără să fie beat criţă.

Cato cel Bătrân

Deşi munca încetează, cheltuielile continuă.

Cato cel Bătrân

Culegătorul de măsline

Se spune, că la începutul începuturilor, măslinul era un copac foarte înalt, iar livezi de măslini aveau doar oamenii bogați, dar trăia, la fel ca și astăzi, pe plaiurile însorite, pe coastele munților pietroși, în preajma mării.

Într-un astfel de loc, trăia și un copil sărac, pe nume Nikos, păstor de capre. Cum legea pământului nu punea opreliști pentru pășunatul caprelor, Nikos și turma lui treceau deseori și prin livada de măslini a unui nobil foarte bogat. De multe ori, văzând animalele care căutau hrană pe proprietatea lui, și-a îndemnat slugile să-l gonească pe micul pastor.

– Dar nu putem face asta, ripostau slugile, legea acestui pământ nu poate opri animalele să caute hrană, atâta timp cât nu fac stricăciuni! Măslinii sunt foarte înalți și caprele nu pot ajunge la crengile lor. Prin urmare nu pot aduce pagubă, ca să poată fi învinovățit pentru ceva.

Omul bogat tăcea și înghițea, pentru că era exact după cum spuneau slugile, iar păstorul nostru continua să-și mâne mica lui turmă, nestingherit, pe oriunde dorea.

– Toate acestea au durat până ce slugile trimise să întindă lațuri și capcane în care să prindă sălbăticiuni ale munților, se întorceau cu mâinile goale. Cineva le fura animalele și păsările prinse. Astfel, bogatul și-a trimis supușii să stea la pândă zi și noapte până vor descoperi hoțul.

Chiar a doua zi, una dintre pânde a văzut cum micul pastor de capre intra printre tufișuri și elibera animalele și păsările prinse. Bineînțeles că imediat a povestit totul stăpânului său.

Să fie prins hoțul și de îndată să fie adus la mine!, a poruncit stăpânul.

– Dar nu e hoț!, a ripostat sluga. Băiatul nu fură animalele și păsările prinse, ci doar le eliberează.

– Odată ce îmi încalcă proprietatea și își bagă nasul în treburile mele pentru mine este un hoț.

Nikos a fost prins și adus în fața bogatului.

– Cum ți-ai permis să intri pe pământurile mele și să eliberezi vânatul din capcane?

Nikos, deși speriat, prinse de îndată curaj:

– Animalele pământului și păsările cerului au dreptul să trăiască libere. E adevărat că omul le poate vâna pentru hrană, dar nu are dreptul să le chinuie în capcane și lațuri. De aceea le-am eliberat ori de câte ori le-am găsit chinuindu-se.

– Cum îți permiți mucosule să-mi dai mie lecții despre cum și ce trebuie să fac eu pe pământurile mele? Să fie dat imediat la câini!, porunci slugilor.

De îndată însă, sfătuitorul bogatului i-a șoptit la ureche că dacă se va împlini porunca lui și totul va ajunge la urechea regelui, cunoscut ca un conducător bun și drept, s-ar putea să aibă și el aceeași soartă. Atunci, bogatul a schimbat imediat porunca:

– Bine, să nu fie dat câinilor, dar să fie pus să plătească paguba!

Slugile s-au văzut nevoite să intervină din nou.

– Dar copilul este sărac și nu are de unde să plătească.

– Legea acestor pământuri, că tot îmi amintiți mereu de ele, spune că atunci când cineva are o datorie și nu o poate plăti în bani, sau alte bunuri, trebuie să o plătească prin muncă.

– Ce muncă ar putea face un copilandru ca Nikos?, întrebă imediat cineva.

– Nu mă interesează. Puneți-l să-mi culeagă livada de măslini într-o săptămână, și dacă nu va reuși, atunci chiar nu-i veți mai putea lua apărarea, și voi avea tot dreptul să-l dau hrană câinilor.

Slugile nu au avut încotro și i-au spus păstorului de capre ce are de făcut, ca drept pedeapsă pentru eliberarea animalelor și păsărilor prinse.

Micul Nikos ascultă porunca și numaidecât se puse pe plans lângă tulpina unui măslin. Știa că munca i-a fost dată tocmai pentru că nu o putea duce la bun sfârșit și astfel omul cel bogat avea motiv să-l arunce câinilor.

– De ce plângi, copil bun și milos?, auzi la un moment dat în dreapta lui, o voce.

Băiatul ridică privirea din pământ și privi către partea de unde venea vocea. Spre surprinderea lui nu era un om ci o vulpe, pe care o recunoscu de îndată, pentru că tocmai o salvase dintr-o capcană cu câteva zile mai înainte.

Atunci băiatul începu să-i povestească necazul lui.

– Copil bun, pentru că ai salvat atâtea vieți nevinovate, și ai arătat că ai o inimă mare, am să mă întorc în sălbăticie și am să vorbesc cu neamul meu să vedem ce putem face pentru tine!

Nici măcar nu a mai așteptat o altă vorbă din partea băiatului că a și dispărut în tufișurile din preajmă. Iată, că după câteva ceasuri, o mulțime de sălbăticiuni, începând de la târâtoare și până la păsările cerului, au apărut în jurul lui:

– Spune stăpânului acestei livezi să trimită coșuri și saci, să încapă toată recolta de măsline!, îi spuse vulpea, cea cu care vorbise la început.

Nikos s-a supus imediat și a alergat la curtea bogatului cerând saci și coșuri. Bogatul i-a dat cele cerute, râzând. Știa că era imposibil ca Nikos să poată face ce nu puteau face toate slugile lui la un loc.

Astfel, micul pastor s-a întors în livada de măslini și numaidecât toate vietățile adunate s-au pus pe treabă. Păsările desprindeau fructele de pe vârfurile pomilor, animalele cele sprintene se cățărau pe ramurile din mijloc iar cele mari culegeau de pe ramurile joase. Astfel, pom după pom era cules, iar roadele lui adunate în coșuri și saci.

Când mai era o singură zi până la împlinirea săptămânii, omul bogat a trimis slugile să vadă ce se întâmplă în livadă, dar numaidecât ce au văzut grozăvia, slugile au alergat îndărăt la conac.

– Stăpâne, n-o să-ți vină să crezi, dar păstorul mai are câțiva măslini de cules. O mulțime de vietăți sălbatice i-au sărit în ajutor și au fost culeși aproape toți măslinii, până la ultimul bob.

Bogatului îi veni să turbeze de furie.

– Trimiteți imediat slugi cu arcuri și câini să vâneze orice vietate mai cutează să-i sară în ajutor netrebnicului de păstor!

Astfel, slugile înarmate și însoțite de câini furioși au mers imediat în livada de măslini. Sălbăticiunile prietene cu Nikos, văzând toate acestea, s-au răspândit imediat în desișurile tufișurilor, de teamă să nu fie vânate.

Mai rămăsese un singur măslin falnic, necules. Nikos devei brusc la fel de neputincios ca la primirea primei porunci. Era imposibil să poată culege, fie și doar acel singur măslin rămas. Din nou s-a pus la rădăcina copacului și a început să plângă. Nu plângea doar pentru ceea ce urma să i se întâmple lui cât pentru toată munca zadarnică a vietăților care i-au sărit în ajutor.

După câteva ceasuri de plans și deznădejde simți că cineva îl bate pe umăr. Când ridică privirea văzu cum măslinul rămas necules, impresionat de copilul deznădăjduit, și-a înfrânt măreția coborându-și toate ramurile până aproape de pâmânt astfel încât să poată fi culese, iar o ramură îi mângâia umărul.

Nikos imediat a sărit și a început să culeagă măslinile, pieptănând ramurile copacului cu degetele răsfirate, așa cum ai pieptăna părul unei fete. Fructele cădeau unul după altul. Acolo unde nu ajungea de pe pământ se cățăra în măslinul transformat într-un copac pleoștit, și cântând pieptăna cu degetele ramurile pline de măsline.

Astfel, până la apusul ultimei zile, Nikos, micul pastor de capre, reuși să culeagă livada de măslini, scăpând de a fi dat pradă câinilor flămânzi.

Povestea spune că măslinul care și-a înfrânt mândria copacului falnic, coborându-și ramurile ca să poată fi culese de păstorul pedepsit, nu a mai droit să se înalțe înapoi către cer, iar ceilalți măslini, și-au înmuiat și ei inimile și au coborât din fălnicia lor la fel ca semenul milos, rămânând pentru totdeauna cu ramurile aproape de pământ ca să poată fi culeși.

Mișcat de gestul lor, Dumnezeu le-ar fi hărăzit atunci, ca semn de răsplată pentru bunătatea lor, să trăiască și să rodească veșnic.

 

Dan Hașdean

Gala Premiilor Societății Scriitorilor din Bistrița-Năsăud, 2019

  1. Premiul Andrei Mureşanu (pentru poezie):

AUREL RĂU – OPERA OMNIA (la împlinirea vârstei de 90 de ani)

        2. Premiul Liviu Rebreanu (pentru proză):

CARMEN BOTEAN – DEBUT, pentru romanul în manuscris MUSIKA
(volumul va fi publicat de Editura Şcoala Ardeleană,
cea care susţine premiile de debut ale SSBN)

        3. Premiul Gavril Scridon (pentru critică, istorie literară, eseu):

VASILE V. FILIP – Între etnologie şi literatură, Editura Limes

        4. Premiul Radu Petrescu (acordat unui scriitor care nu este membru SSBN):

CONSTANTIN CUBLEŞAN – Poezia de zi şi noapte, Editura Limes

Poate doar în anumite momente ne dăm seama de ei

Dacă eşti lovit de ura celorlalţi, dacă eşti acuzat, sfâşiat de gloată, te poţi aştepta la două reacţii din partea celor care te cunosc: unii se vor alătura gloatei, ceilalţi, discreţi, se vor preface că nu ştiu nimic, că nu au auzit nimic, încât ai putea continua să-i întâlneşti şi să vorbeşti cu ei. Această a doua categorie, discretă, delicată, o formează prietenii. Prietenii în sensul modern al cuvântului.

Milan Kundera, Identitatea

https://news.expats.cz/czech-culture/milan-kundera-to-donate-his-books-archive-to-moravian-library-in-brno/

Scriitorul ceh Milan Kundera, în vârstă de 91 de ani, care locuiește la Paris, va dona colecției diverselor ediții ale cărților sale și arhivei sale de articole și alte documente Bibliotecii Moraviei din Brno, orașul său natal.

Față în față cu reproșurile adevărat majore

C.T.: Apropo, ce îți reproșezi?

D.T.:Parcă era vorba de un „scurt interviu”, or, lista celor pe care mi le reproșez este prea lungă. Arocupa aproape tot spațiul tipografic oferit acestei discuții. Sau, dacă vrei, poate că lista nu ar fi neapărat prea lungă, ci magnitudinea celor pe care mi le reproșez este – cel puțin în sufletul meu – substanțială. Practic, de cînd mă știu – vreau să spun, de cînd am început să-mi iau în primire obligațiile unei maturități ce nu recurge la justificări facile – îmi reproșez zilnic nu puține lucruri. La o anumită vîrstă începe un soi de autoselecție a celor pe care ți le reproșezi. Rămîi față în față cu reproșurile adevărat majore. Iată, ce-mi reproșez acum este că nu sînt încă pregătit să-ți prezint lista celor pe care mi le reproșez cu adevărat. Lista aceasta este a work in progress, un proiect încă neterminat. Păsuiește-mă încă niște ani și poate voi fi pregătit să ți-o înmînez.

https://www.catavencii.ro/author/cristian-teodorescu/

Interviul

Uneori, mă urmăresc niște versuri. Alteori – chiar un poem. Rareori le aștern pe hîrtie. Păstrez o poezie, două, și asta nici măcar în fiecare an. Se pare că am reușit ceea ce mi-am impus în urmă cu 35 de ani – să pot trăi și fără să scriu poezie. Cititul poeziei altora mi-a devenit suficient – mă refer la poeți cu adevărat importanți. La finalul răspunsurilor mele veţi găsi cîteva poezii. Ele fac parte dintr-un ciclu duduind de optimism – Death by Invitation Only –, care ar urma să apară în finalul unei cărți de demult, o reeditare cu totul neașteptată pentru mine. Alegeți versul, strofa sau poezia care vi se par cît de cît demne de luat în seamă. Dacă nu veți găsi nimic demn de reprodus, vă voi rămîne profund recunoscător.

Cuvîntul – oricît de miraculos, de curat și de bine inten­ționat – nu poate determina inginerii „genetice“. Sîntem cum sîntem. Schimbările de care ne învrednicim rămîn limitate, relativ superficiale și sînt foarte rar determinate de intervenții din afara noastră.

 „De fiecare dată cînd vede un muritor care își face planuri, Dumnezeu zîm­bește“. Ar fi cu totul imprudent să-l facem pe Dumnezeu să rîdă cu hohote.

un dor de neînțeles

în fiecare seară

îmi car inima într-un lighean

o las la malul mării

ca să pot dormi liniștit

dimineața îmi iau inima înapoi

într-un coș de răchită

mi-o potrivesc la loc

de unde am smuls-o seara

mă simt ca nou

doar seara mi se face un dor

de neînțeles

de mers la malul mării

Dorin Tudoran

https://vasilegogea.wordpress.com/2020/06/27/un-interviu-cu-dorin-tudoran-in-pragul-implinirii-a-75-de-ani-realizat-de-ovidiu-simonca-in-observator-cultural/

https://www.observatorcultural.ro/articol/bilciul-desertaciunilor-ramine-acelasi/#comment-125961

Lungi pauze de reflecție

Camus era convins că Primul om avea să fie cel mai bun roman al său. Manuscrisul acestei cărți neterminate a fost găsit de Poliție pe bancheta din spate a mașinii în care el și-a pierdut viața, la nici 47 de ani. Automobilul condus de editorul lui Camus, Michel Gallimard, a ieșit inexplicabil de pe șoseaua, acolo în linie dreaptă, care ducea spre Paris și s-a izbit de un platan la 4 ianuarie 1960. Poliția a descoperit în buzunarul hainei lui Camus un bilet de tren rămas nefolosit, de dragul acestei ultime călătorii cu automobilul. Un sfîrșit absurd, demn însă de autorul Străinului, al cărui personaj Meursault fusese condamnat la moarte după o crimă, din cauza circumstanței agravante că nu plînsese la înmormîntarea mamei sale. Cele 144 de pagini ale manuscrisului au fost publicate de-abia în 1994, împreună cu însemnările lui Camus dintr-un carnet despre Primul om.

Romanul ar fi trebuit să aibă trei părți. Prima era terminată, dar nefinisată. Și chiar terminată fiind, autorul ar fi putut interveni asupra ei, cu noi capitole, pentru rotunjirea întregului. Despre proiectul celei de-a doua,Camus scrie cîte ceva în carnet. Cea de-a treia nu e decît pomenită, nu știm ce-ar fi trebuit să conțină. Poate că nici autorul nu avea încă în cap o schiță a ei, de unde presupunerea că cea de-a treia parte avea să depindă de evoluția primelor două.

Cristian Teodorescu

https://www.catavencii.ro/greutatea-schimbatoare-a-cuvintelor/

Altceva

Vasile Baghiu

E duminică și sunt de serviciu la dsp, cum am mai fost în această perioadă dificilă și cam haotică. Starea mea de acum, un pic melancolică, liniștea din clădire și faptul că aud prin fereastra deschisă toată slujba de la biserica din spate pe fundalul cântecului intens sonor al mierlelor din nucii bătrâni din apropiere, în timp ce lucrez calm la ultimele revizuiri ale volumul V din manualul-ghid pentru școlile sanitare, mă predispun la explorări poetice. Sau cel puțin la reflecții de jurnal, un gen marginalizat mereu, deși întotdeauna aflat în centrul interesului celor care citesc literatură. Chiar mă gândeam că va trebui să revăd cândva cât mai curând caietele-jurnal și să le transcriu pe computer, să le pun în ordine, nu doar pentru că e bine să încerci să pui la punct cât se poate tot ceea ce depinde de tine în timpul vieții, dar și pentru că este nevoie uneori de incursiuni în trecut pentru a reseta unele povești de viață și a le oferi un înțeles nou, îmbogățit, pentru ceea trăiești în prezent și poate pentru viitor. Mă uit pe geam, oamenii stau cuminți, la locurile lor, în curtea bisericii, nu puțin cu măștile pe fețe, distanțați, cât pot ei de disciplinați și aș zice și oarecum resemnați. Și am sentimentul că toți, așa cum stau răbdători în lumina înnorată, par să înțeleagă mersul lumii și al istoriei cumva mult mai bine decât mine, cu limitele, descurajările, renunțările, entuziasmele și naivitățile mele. Mâine voi trimite la editură cele câteva sute de pagini ale acestui volum de specialitate și va fi încă o muncă dată la spate. Le-am scris în mare parte în aceste luni de pandemie, cu abnegație și perseverență, cumva și împotriva senzației de gol și disoluție pe care o am din când în când în legătură cu lumea noastră așa cum o știam. Mâine va veni, sunt sigur, altceva la rând în lucru, nu știu, poate în principal chestii literare, poate, la fel, proiecte diadactic-științifice cum este acesta, dar viața știu că își va urma drumul cum se pricepe ea foarte bine și nu are nevoie să întrebe pe nimeni niciodată.

Chestiuni de vocație

Isabela Gilcescu

Mobila de lux o poți numai admira. Participarea la viață și atitudinea pe care o ai vis-a-vis de viață sunt chestiuni de vocație și de a te cunoaște ca om, în primul rând, iar mai apoi, ceva ce trebuie admirat în ce transmit profesorii. 

Dar asta e! Nu poți „preda“ ce nu ești! Adică poți, și chiar cu succes, să predai cunoștințe, nu cunoaștere!

Cui îi mai pasă în vremurile noastre?

Mărturii

Lucian Mindruta

 

10 lucruri bune care mi s-au intamplat de Covid

1. M-am oprit din ce faceam obligatoriu.

2. M-am gandit la ce faceam. Am realizat ca era ori inutil, ori nu-mi facea nicio placere.

3. Mi-am adus aminte de mine, cel de dinainte sa fiu obligat sa fac lucruri. Si-am realizat ca au trecut de atunci decenii bune. Am realizat ca ultima oara in care m-am oprit sa ma intreb de rostul vietii mele a fost la 14 ani.

4. M-am uitat in jur la ce mi-au adus ultimele decenii de lucruri facute obligatoriu. Un pat. O casa. O masina. Hmmm. Atat de putin?

5. Mi-am adus aminte la ce am renuntat pentru asta. La carti. La visare. La bucurie. La revolta. La sinceritate. La viata.

6. Pentru ca izolarea a durat mai mult am apucat sa pun in balanta lucrurile: ce isi dorea societatea de la mine. Si ce imi doream eu de la viata mea. Am realizat ca viata mea a fost mereu pe locul doi. Societatea m-a batut constant la scor, eu crezand ca sunt invingator in meciul asta! Ce ironie...

7. Pentru ca izolarea a durat si mai mult, am descoperit ca, de fapt, cea mai mare suferinta si cel mai rau stres vine din planuri. Da, simpla organizare a vietii in care maine stii ce faci, poimaine la fel, saptamana viitoare e clara, exact asta e cea mai mare apasare. Eliberarea de program a fost ca o eliberare de catuse.

8. Am descoperit ca am 10 perechi de blugi si doar doua de training. Trebuia invers...)

9. Am descoperit ca nu am de fapt o meserie, nici cariera, nici rost. Am realizat ca singurul lucru clar sunt cei de langa mine. Doar ei au ramas, doar pe ei n-a putut sa-i puna la index nimeni.

10. Am fost fericit. Da, mi-e si rusine sa va spun: am fost fericit de Covid. Fara niciun motiv. Am uitat cat e ceasul. Am adormit la pranz. Am visat ca sunt din nou copil. Si am fost. Si dupa aia n-am facut un meeting report despre asta. Nici teleconferinta.

Trebuie sa recunosc: virusul asta simplu, primitiv si prost mi-a adus ceva ce n-au reusit atatia oameni destepti in atatia ani:

M-a dat inapoi pe mine insumi. Cel pierdut. Cel inchis.

Cel uitat in debaraua ambitiei desarte si prostesti de a fi Cineva...

Merci, Covid. Si chiar daca se termina rau, sa stii ca iti raman indatorat!

I'm going slightly mad

Am descoperit ceva interesant la cititorul care ești. Ai început, în adolescență, prin a-i gusta pe avangardiști și, după ani de lectură, ai ajuns înapoi la clasici și „pre-clasici”. Școala îi îndrumă pe elevi să citească pe traseul invers, cum știi: începem de la Ienăchiță și mergem cronologic pînă la Cărtărescu. Crezi că e mai util parcursul tău decît cel didactic?

Școala le face pe toate pe dos. Și apoi se miră de ce tinerii nu se lasă educați. Într-adevăr, traseul logic în studierea literaturii este de la contemporani către clasici. Cu cît un scriitor e mai îndepărtat în timp, cu atît e mai dificil de înțeles și asimilat. Să-l înțeleagă pe Sorin Gherguț, pentru un tînăr de azi, e infinit mai ușor decît să-l înțeleagă pe Iancu Văcărescu. Trecutul e ca o fîntînă, nu ca un turn. Trebuie să cobori în el, nu să urci din fundul lui. De mult mă bate gîndul să țin un curs după acest principiu. Dar nu cred că mai am timp pentru asta.

Nu crezi în mitul „vieții literare”, dar îți amintești cu vădită plăcere de cenaclurile prin care ai trecut de cînd erai în liceu pînă la deplina consacrare. Nu-ți plac șprițurile și trăncănelile, boema pînă-n zori, cu alcool și tutun. Dar îți plac conclavurile de scriitori cu lecturi reciproce. Nu-ți place cîrciuma cu scriitori guralivi, dar mergi la tîrguri de carte și festivaluri literare. O viață literară, prin urmare, este necesară chiar și pentru un solitar ca tine. Vorba lui John Donne, nu sîntem insule, toți ținem de un continent. Ce înseamnă, de fapt, singurătatea unui scriitor, cînd el există doar dacă „se varsă” în acest imens fluviu numit literatură, unde se strîng, în cele din urmă, toți scriitorii, indiferent dacă sînt geniali sau stupizi?

Paradoxul e că ajungi în acest fluviu numai dacă rămîi singur. Nimeni nu scrie cu cinci inși aplecați peste umărul lui. Scrisul este singurătate, singurătate asumată. Fiecare autor, chiar și boemul, știe că nu la cîrciumă scrie, ci acasă, în singurătatea inimii lui, acolo unde nu ajung zgomotele lumii, așa că-ți poți auzi vocea interioară. Ca și schizofrenul, scriitorul aude voci, este esența scrisului. Cui îi place starea de sănătate psihică poate să se facă cel mult scriitor comercial (ăștia au o sănătate de invidiat). Dar dacă simți că, vorba lui Freddie, „I’m going slightly mad”, e poate semnul că ți se dă o șansă.

Nici nu știu dacă mai există o viață literară la noi. Autorii se văd, e drept, pe la festivaluri și colocvii, dar n-am mai văzut școli, grupuri, manifeste literare, cenacluri, nu știu nici dacă mai e vreun loc unde se adună scriitori, cum era restaurantul Uniunii Scriitorilor pe vremuri, sau cel al Muzeului Literaturii mai încoace. Nici pe Facebook nu prea văd polemici sau aderențe la grupuri. Fiecare își promovează cărțile lui și asta-i tot. Cît despre critică, să nu mai vorbim. Dar poate nu mai sînt eu la curent cu starea lucrurilor.

A întrebat Sever Voinescu

https://dilemaveche.ro/sectiune/caleidoscopie/articol/intimplare-sau-destin-nu-stiu-dar-asta-e-povestea-interviu-cu-mircea-cartarescu

O Primăvară Cromatică

La prima impresie despre Nynna Vizireanu
Iarnă de alb. Albastru marin. Tuşe de purpuriu după cuvinte. Trăsături de verde rar. Joc de curbe. Surprinde viaţa. Serioasă cu şevaletul şi penelul, ca şi cu ecranul şi „mausul”. Spinoasă cu azurul. Răsfăţată (şi de poeţi). Victimă a nuanţelor. Pregătită de noi experienţe. Orgolioasă cu umbrele. Sensibilă (cu dimineţile şi apusurile). Spirituală (în rezoluţii radiometrice). Discretă (rareori cu violetul). Graţioasă (cu albul şi cu negrul). Ochioasă (spre şevalet). Maliţioase (cu purpuriul). Sufletistă (la prima tuşă). Gânditoare (la a opta tuşă). Profundă (la ultima tuşă). 
Veninoasă (când nu îi ies umbrele). Plină de compasiune (cu pânza ratată). Cu simţul umorului (la combinaţia cuvânt nuanţă de gri sau de ce o fi). Sarcastică (faţă de alb). Grijulie (cu marinarii Artei). Resemnată (când nu poate denumi culoarea prazului). Implinită (după expoziţie şi după apariţia interviului). Distrusă (de ce nu a scris nimic «veteranul» Constantin? Nici măcar un «like» ?). Renăscută (când citeşte ce am postat). Matură (faţă de mare). Luminată (la răsăritul soarelui deasupra mării). Sfârşită (după un apus reuşit).
Copilăroasă (cu turcoazul). Timidă (cu purpuriul). Senzuală (cu violetul şi liliachiul). Şarmantă (cu verdele rareori). Fericită (în „Arta conversaţiei”). Misterioasă (din copilărie, cu cartea). Mistuită (tot din copilărie, din dragoste de Eminescu). Mironosiţă (pentru cine vrea, nu putem ghici). Măgulită (de Eli). Nepăsătoare (cu şapte nuanţe de gri). Diafană (la răsărit). Translucidă (la apus). Sofisticată (la albastrul infinit). 
Puternică (din credinţă în copii şi în oameni, chiar virtuali). Senină (la trei zile după o expoziţie reuşită). Fragilă (la alegerea nuanţelor de maro). Vulnerabilă (la critici). Sălbatică (numai între orhidee). 
Cheltuitoare (pe ustensile). Libertină (cu marea). Aspră (cu nuanţele de roşu). Iubitoare de lumină (crepusculară). Visătoare (de nuanţe nedescoperite). Plânsă (când nu-i reuşeşte stacojiul). Zâmbitoare (că i-a apărut interviul). Remarcată (de iubitorii de culori). Crede în magia crepusculului. Savurează mişcarea valurilor (mai ales iarna). Întrebătoare (la nuanţe liliachii). 
Violentă (la redarea valurilor şi a umbrelor lor). Cu mulţi amici în «Artă». Înţeleaptă (în dialogul cu tinerii). Precaută (la combinarea albului cu negrul). Bănuitoare (cu interpretarea nuanţelor de roşu). 
Redă uşor verdeaţa (mai greu îi iese ceaţa). A redat oare şi fluturi (din cei cu aripi pictate deja de Cel de Sus). Întrebătoare (cum să redea parfumul florilor dimineaţa, când se ridică ceaţa). Fericită (normal, doar e iubită). Blândă (ca briza mării). Mai studiază încă surprinderea zborului păsărilor, infinitul magic al zborului lui Icar. Îi recomand redarea unei ploi de vară, a unei îmbrăţişări. 

CETITORIUL şi privitorul

Constantin Nițu

Și la a doua impresie

„Mici bucurii tihnite în stare de urgență“

Un ecou la „Cuvinte împotrivite” în „Răsunetul”

Gogea's Blog

Vasile Gogea, spre onoarea care îl caracterizează, nu a eșuat în „capcane”, cum se preconiza, nici nu s-a lăsat antrenat de luptele politice și civice contaminate de virusul bolșevismului și al antieuropenismului care au împânzit România cu ură și morb. Eradicarea discriminărilor sociale devenise necesitate. Vasile Gogea și-a exprimat ritmic în presă, iar în ultimii ani pe blogul personal, atitudinile, credințele, convingerile integrante. A devenit neînduplecat, față cu el fiind excluse orice tip de negociere din corpusul eticii sociale și al legilor democratice.

În România, sub influența privatizării frauduloase și a retrocedărilor scandaloase din patrimoniul național, realizate cu concursul organelor legislative ale noii puteri politice instalate, dovedesc că jurisdicția românească devenise obiedintă politicului. (Fără speranțe sau perspective de recuperare a daunelor economice și morale produse la umbra unor/multor „legi speciale”!) Pentru că de 30 de ani legislativul, juridicul și executivul tratează neglijent numeroase segmente ale sociatății, reflectate în măsurile bancar-economice oneroase.

Atitudinea lui Vasile Gogea în raport cu standardele politice, sociale și mentalitare a rămas inebranlabilă. „Împotrivirile” lui la valma neajunsurilor în care se bălăcește oligarhia frauduloasă românească prind ecou doar în spiritele desăvârșite, mereu mai împuținate în anii din urmă. Împotrivirile lui au primit drept răspuns numai șicane și obstrucționări din partea puterii de stat. Șirele de gânduri din Cuvinte împotrivite se desprind în numeroase efuziuni apoftegmatice, trimiteri sentențioase la literatura gânditorilor europeni, adesea însoțite de avertismente. Citez la întâmplare:

„Atenție, cetățeni conștienți ai României Libere! Genocidul fizic are toate șansele să se continue cu un genocid moral!” (în suplimentul „Libertate cu Dreptate”, nr. 4, 1990) „Repunerea imediată și necondiționată în drepturi a Constituției din 1923; Denunțarea Pactului Ribbentrop-Molotov și asumarea tuturor consecinețelor care decurg dintr-o asemenea decizie; Anularea rezultatelor alegerilor din 1946.” „La adăpostul teoriei „vidului politic” /…/ au început legiferarea tranziției de la socialismul ceaușist /…/ la o nouă mafie constituțională!” (în revista „22”, februarie 1991) „Demnitatea este tot mai mult un delict, iar opinia lucidă și liber exprimată – un act de trădare!” (în „Observator de Brașov”, 1995) „Se discută din nou despre proiectul de lege cu privire la obligativitatea declarării și controlului averilor demnitarilor. Inutil. Într-o țară în care am avut terorism fără teroriști, mineriade fără mineri, corupție fără corupți, antisemitism fără antisemiți, o asemenea lege n-ar face decât să legifereze existența unor îmbogățiți fără… averi!” (idem) Etc.

Relațiile interumane superioare sunt tratate cu spirit nobil, înalt. Iată un exercițiu de „reducere la simplitate”, îndreptat către Doamna Doina Cornea: <<Era odată un om „sărac cu duhul” care obișnuia seara înainte de culcare să citească dintr-o carte de rugăciuni. Într-o zi a trebuit să plece cu treburi socotite și peste noapte a tras la o casă de oameni. Înainte de culcare, omul a constatat că nu are asupră-i cartea de rugăciuni. O uitase acasă. Descumpănit, a îngenuncheat și s-a rugat astfel: „Doamne, Tu știi că eu sunt slab de minte și fără carte nu știu rugăciunile. Dar, uite ce-am să fac: eu am să spun de zece ori alfabetul, și șează Tu literele așa încât să se formeze cuvintele de trebuință pentru rugăciuni”! Pentru că Doamna Doina Cornea urma să împlinească 89 de ani, dar era bolnavă, în suferință și ar fi fost indecent să-i fie trasmisă urarea „La Mulți Ani!”, autorul a găsit mai potrivită o rugăciune, rostită în singurătate, precum creștinul de mai sus: „Doamne, am să spun de zece ori numele Doamnei Doina Cornea, și aranjează Tu cuvintele acestea ca să fie o rugăciune”!>> (pag. 168, 30 aprilie 2018)

                                                                                                      Virgil RAȚIU

Când primăvara e vie

Ciprian Marian Antohe

 

L-am detestat cumplit pe James Oliver. Și nu pentru alimentația "naturală" pe care o propăvăduia, ci pentru felul lui de a găti. Îl urmăream aproape cu ură cum chinuia bietele legume, tăindu-le pe jumătate și risipind la gunoi mare parte. Pe atunci trăiam într-un orășel și cumpăram verdețurile de la market, așa lipsite de gust cum erau, și le curățam cu desăvârșită parcimonie codițele, fiecare sâmbure, orice defect, milimetric.
Lucrurile s-au schimbat peste niște ani, când soarta m-a mutat la țară și am învățat să cultiv. Așa au luat naștere, pe un mic teritoriu moldav, savane de ardei și vinete, jungle de roșii cât farfuriile, tundre de ceapă și salate. Pe care le dăruiam, de multe ce erau, sau le tăiam pe jumătate, cu aroganța celui care își permite. Cumva, fără meritul lui, l-am iertat atunci pe nesăbuitul și risipitorul James Oliver...
Azi sunt departe de casă, într-un loc unde legumele și fructele de la market sunt din plastic. Totuși, casa ne e plină de ele. Dacă am învățat franceza după Pif, germana, în schimb, am început s-o învăț după cărțile și emisiunile culinare ale lui James. Azi nu știu suficiente detalii tehnice utile în fabrica unde lucrez, dar știu ingrediente, denumiri alimentare, rețete. Pentru că de mai bine de doi ani, eu, carnivorul
și carnasierul căruia i se așază pe masă orice-și dorește, gătesc vegan.
Pentru ea.
Cea care a câștigat un război total cu cea mai neiertătoare boală, cancerul, renunțând la multe. Și e o poveste cruntă, deși cu final fericit, cu nenumărate renunțări și lupte, cu voință de mișcat munții, spusă cândva de o femeie jumătate cât mine, care a abandonat multe nu pentru pentru iluzoria salvare a climei, ci pentru ea însăși și cei de pe lângă..
Revenind, azi am gătit pe fugă (mulțam, Oliver, pentru rețetă), și a rezultat o simfonie, cu modestie o spun... 🙂
Postarea nu are nicio legătură cu faimosul bucătar englez.
Ci doar cu noi.
Cu un fel, unul din cele multe știute de mine, de a-i spune, în fiecare zi, "La mulți ani!".

"Și îți mulțumesc că exiști..."..."

Cea mai frumoasă femeie pentru că plouă

„N-am fost în stare să scriu altfel decât ieşind din viaţa mea obişnuită, decupând timpul poeziei din timpul vieţii… Plecam la scris cum plecau sfinţii în pustie, ca să-l întâlnească pe Dumnezeu, iar ceea ce urma avea uneori într-adevăr trăsăturile miracolului. Când începeam să scriu, nu aveam senzaţia preaplinului care se revarsă, ci mai curând a uimirii că trecea prin mine. Când se oprea, mă descopeream golită, pustie şi, mai ales, cu sentimentul că este de tot. Deşi ştiam că mi se mai întâmplase, deşi îmi spuneam că şi de alte dăţi mi se păruse la fel şi că totuşi minunea se repetase, mă uitam la ultima poezie scrisă cu sfâşietoarea convingere că de astă dată este într-adevăr ultima, că niciodată nu voi mai fi în stare să scriu nimic. Iar dacă următoarea evadare se dovedea zadarnică şi Dumnezeu nu venea la întâlnire, întâmplarea nu era decât o verificare în plus, pentru o perioadă, a acestei convingeri. Recădeam în contingent mai deprimată decât în momentul evadării, până când încet-încet începeam să simt că se pregăteşte o nouă iluminare care nu aşteaptă, pentru a se produce, decât o nouă fugă.“

ANA BLANDIANA

Gogea's Blog  

Întîlnire cu Ana Blandiana 

Sîmbătă, 7 martie, ora 11.30, la Librăria Humanitas Cluj:

o dublă lansare de carte, urmată de o sesiune de autografe:

Ana Blandiana:  Integrala poemelor, volum apărut recent la Editura Humanitas,

și trilogia O călătorie spre marea interioară de Romulus Rusan, publicată la Editura Spandugino.