C.T.: Apropo, ce îți reproșezi?
D.T.:Parcă era vorba de un „scurt interviu”, or,
lista celor pe care mi le reproșez este prea lungă. Arocupa aproape tot spațiul
tipografic oferit acestei discuții. Sau, dacă vrei, poate că lista nu ar fi
neapărat prea lungă, ci magnitudinea celor pe care mi le reproșez este – cel
puțin în sufletul meu – substanțială. Practic, de cînd mă știu – vreau să spun,
de cînd am început să-mi iau în primire obligațiile unei maturități ce nu recurge
la justificări facile – îmi reproșez zilnic nu puține lucruri. La o anumită
vîrstă începe un soi de autoselecție a celor pe care ți le reproșezi. Rămîi
față în față cu reproșurile adevărat majore. Iată, ce-mi reproșez acum este că
nu sînt încă pregătit să-ți prezint lista celor pe care mi le reproșez cu
adevărat. Lista aceasta este a work in progress, un
proiect încă neterminat. Păsuiește-mă încă niște ani și poate voi fi pregătit
să ți-o înmînez.
https://www.catavencii.ro/author/cristian-teodorescu/
DORIN TUDORAN:
RăspundețiȘtergerePrin schimbare mai tot omul înțelege să se schimbe ceilalți, dar el să rămînă același.
Cristian Teodorescu: 75 în acte, dar în minte de cîți ani te simți?
RăspundețiȘtergereDorin Tudoran: Mintea și actele omului se află, deseori, într-o relație vulnerabilă, chiar dacă el, omul, nu vrea să ia notă de această nu tocmai bizară realitate. Depinde despre care minte vorbim. Dacă este vorba despre „mintea românului de pe urmă”, mă simt cam de 150 de ani – nu mă refer la simptome de ramolisment, ci la o doză de înțelepciune. Făcînd niște pași înapoi, dacă vorbim despre mintea de acum patru-cinci ani, o bănuiesc a fi fost mintea unui om de 50-55 de ani. Dacă vorbim despre mintea pe care o aveam pe cînd împlineam 50 de ani, s-ar putea ca ea să fi fost mintea unui om de 35-40 de ani. Cu alte cuvinte, în multe momente ale vieții, mintea mea nu va fi fost de aceeași vîrstă cu vîrsta din acte, semn că am crezut încă de tînăr (ceea ce era aproape obligatoriu) și pînă spre bătrînețe (ceea ce a fost o neghiobie liber consimțită) că lumea s-ar dori mai bună; că ar fi capabilă să iasă dintr-o zonă de confort nociv; că schimbările de care este capabilă sînt pe măsura declarațiilor în favoarea schimbărilor spre mai bine.Apropiindu-mă de „mintea românului de pe urmă”, aveam să accept că prin schimbare mai tot omul înțelege să se schimbe ceilalți, dar el să rămînă același. Or, tabloul general nu poate arăta altfel decît suma componentelor lui individuale.