El și... nimic altceva

Nimeni n-a reuşit să-i ia darul vorbirii, inteligenţa. Erau ale lui, le-a câştigat, muşcând cu toţi dinţii din viaţă.  Strălucea în toate. Născut pe 21 martie – stejar – sub care nu creşte iarba. Mereu sub aripa lui Cupidon, savurând fiecare plăcere, Mereu învingător, niciodată învins, poate răpus de boală, cu publicaţii numeroase, cu o lucrare de doctorat despre religie... care a „mucegăit“ prin sertare. Colecţiona cărţi şi manuscrise vechi, avea autori preferaţi (Mircea Eliade…),  acolo unde îşi găsea fericirea, şi când cita din cărţile preferate, era altul, acaparator și vesel.  De fiecare dată, Magna Cum Laude pentru El, oratorul, profesorul, filosoful,  fără vreun ajutor din partea cuiva. Visa, zi de zi, aşteptând momentul lui. Se credea vinovat, în mare parte, de neşansa lui, de nereuşitele lui. Inteligenţa, cultura, pe vremea aceea, stânjeneau, ucideau. Era nevoie de compromisuri, pe care el refuza să le facă. După mulţi ani, a fost reprimit în partid. Putea să-şi susţină teza de doctorat. A fost ziua lui de glorie, în care a strălucit atât de puternic, încât toţi au fost fascinaţi de rolul vieţii lui, cel mai frumos, cel mai greu. Pentru că era ceea ce era şi nimic altceva. Iar eu am trăit atât de puţine clipe lângă cel care a fost fratele meu mai mare, Iuliu.

Eli Gîlcescu

Privind prin clepsidra oportunismului exterminator al unora

C.T.: Cum e să-ți descoperi turnători printre prieteni, așa cum ți s-a întîmplat cînd ți-ai citit dosarul de Securitate?

D.T.: În cazul unora, surpriza nu e atît de mare, deci și amărăciunea este suportabilă. În cazul altora, rămîi împietrit. Dacă ar fi să aleg cazul care marchează granița dintre tragedie și tragicomedie, acela ar fi că, după ce am scăpat cu viață din România, aveam să am coleg, iar apoi chiar șef, la Vocea Americii, un prieten care, în România, primea instrucțiuni din partea Securității cui să spună că sînt omul… Securității. Nu vreau să aflu dacă și de la cine primea instrucțiuni și după ce se stabilise la Washington.

C.T.: Cum de te-ai despărțit după 1990 de prieteni apropiați?

D.T.: Nu cred că-ți pot răspunde altfel decât îi răspundeam cîndva lui Liviu Antonesei: trebuie să luăm drept un fapt natural că multe prietenii devin, cu timpul, amiciții. După o vreme, unii amici devin simple cunoștințe. Unele cunoștințe ajung chiar să nu se mai cunoască. Nu e un motiv de bucurie, dar asemenea lucruri intră în normalitatea vieților noastre. Parafrazînd celebra “Old soldiers never die; they just fade away” a generalului Douglas McArthur, aș spune că unele prietenii nu mor niciodată; ele doar se destramă… Se estompează. Deseori, prieteniile sînt ucise de ceea ce J.-F. Revel numea “oportunismul exterminator” al unora. Cînd există un dușman comun, major, prieteniile sînt puternice. Numitorul comun este atît de evident, încît diferențele specifice sînt greu de văzut. E un fel de orbire. Cînd dușmanul comun începe să se estompeze, diferențele specifice dintre prieteni încep să scoată coarnele. Mai întîi – ca niște drăcușori simpatici. Apoi – ca niște diavoli foarte înfierbîntați. După 1989, multe prietenii s-au destrămat din acest motiv. Părea că dușmanul comun dispăruse. Ce iluzie! El doar slăbise – temporar. Și cum nu există vacuum etern, diferențele specifice au preluat locul ocupat cîndva de numitorul comun.

http://www.catavencii.ro/dorin-tudoran-inainte-se-traia-in-turma-azi-se-practica-traitul-in-haita/

Orice viață este un miracol

Nu cunoaștem decât ceea ce îmblânzim. Iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de gata de la neguțători. Cum însă nu există neguțători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.

Oamenilor mari le plac numerele. Când le vorbiți de un nou prieten, nu vă întreabă niciodată ceea ce este cu adevărat important. Nu vă întreabă niciodată: “Cum sună vocea lui? Ce jocuri îi plac? Colecționează fluturi?” Ei vă întreabă: “Câți ani are? Câți frați are? Cât cântărește? Cât câștigă tatăl său?” Numai atunci ei vor crede că l-au cunoscut.

Nu poţi vedea bine decât cu inima. Esențialul este invizibil pentru ochi.

Pentru a fi fericit trebuie doar să te gândești că undeva, printre milioane de stele, este fiinţa iubită.

Dacă muncim numai pentru bunurile materiale ne clădim singuri temnița.

Viața nu are sens decât dacă o schimbi cât de cât.

Orice viață este un miracol.

Antoine de Saint-Exupery,
Micul Prinț

OM MANI PADME HUM

Adevărata muzică este în pauze.

Nu este creată de muzician – muzicianul creează sunetele și lasă pauzele ca un contrast, astfel încât să poți experimenta ceva din ceea ce i se întâmplă unui mistic în lumea sa interioară.

OM este una dintre cele mai mărețe realizări ale căutătorilor adevărului…Au fost cazuri absolut incredibile, dar ele sunt istorice…

Când Marpa, un mistic tibetan, a murit, discipolii săi cei mai apropiați stăteau cu toții în jurul lui…pentru că moartea unui mistic este extraordinar de valoroasă, la fel ca și viața sa, poate chiar mai mult. Dacă poți să fii aproape de mistic atunci când acesta moare, poți experimenta multe lucruri, pentru că întreaga sa conștiință părăsește corpul – și dacă ești alert și conștient, poți simți un nou parfum; poți vedea o lumină nouă, poți auzi o muzică nouă.

Când Marpa a murit, el trăia într-un templu. Și toți discipolii săi au devenit brusc surprinși – ei s-au uitat peste tot în jur – de unde vine sunetul OM? Apoi, în cele din urmă au realizat că nu venea de nicăieri – venea de la Marpa! Ei l-au auzit punându-și urechile la picioarele lui, la mâinile lui, și nu le venea să creadă – în tot corpul său era o vibrație care creea sunetul OM. El ascultase acel sunet toată viața sa, de când devenise iluminat. Datorită experimentării sale interioare continue a acestui sunet, sunetul intrase chiar și în celulele sale fizice. Fiecare fibră a corpului său învățase o anumită sincronicitate, aceeași lungime de undă.

Dar acest lucru a fost experimentat și cu alți mistici. Interiorul începe să radieze, în special în momentul morții, când totul ajunge la un crescendo. Dar omul este atât de orb și atât de lipsit de inteligență: știind că misticii experimentează muzica tăcerii în interiorul lor și că o numesc OM, oamenii au început să repete OM ca pe o mantră, crezând că repetând-o vor fi și ei capabili s-o audă

http://oshojoy.ro/osho-despre-mantra-om-mani-padme-hum-i/

Ultima suflare a vechiului popor român, aşa cum nu-l (re)cunoaştem şi pe care l-am pierdut definitiv.

A murit Marina Chirca. Ar trebui ca România toată s-o plângă, oamenii să găsească în memoria ei măcar câteva clipe de pioasă aducere aminte, iar guvernul să-i organizeze funeralii naţionale. În schimb, cel mai probabil, n-aţi auzit de ea. Televiziunile n-au făcut nici măcar o ştire din asta: cui dracu’ îi pasă de o babă anonimă, care nici măcar nu e regina ţiganilor, n-are bani, nu e vrăjitoare sau altceva?

Marina Chirca n-a fost decât o amărâtă de femeie simplă, de la ţară, de un curaj şi o demnitate care acum ne stânjenesc pe noi, cei care înţelegem prin „curaj“ îndrăzneala de a da „Like“ pe Facebook.

Anonima care s-a stins vineri, la 98 de ani, în satul de munte Nucşoara, din Judeţul Argeş, a înfruntat Comunismul şi Securitatea timp de nouă ani, în cea mai cumplită perioadă din istoria recentă a ţării, atunci când bolşevicii au distrus coloana vertebrală a naţiei şi au dăltuit chipul schimonosit al poporului român, aşa cum arată el astăzi. Între 1949 şi 1958, Marina Chirca a sprijinit grupul armat al partizanilor anticomunişti din Munţii Făgăraş conduşi de Toma Arnăuţoiu, plătind apoi cu libertatea şi cu avuţia sa această opoziţie.

Crucea alungată

Cu Armata, Securitatea, Miliţia şi turnătorii pe urme, a reuşit, timp de aproape un deceniu, să înşele vigilenţa acestei forţe opresive copleşitoare, asigurând infrastructura rezistenţei pentru luptătorii din munţi. Hrană, haine, obiecte, muniţie, armament, informaţii preţioase şi câte altele a strecurat Marina Chirca, împreună cu alţi nucşoreni, pe sub nasul securiştilor şi al trădătorilor din rândurile propriilor săteni, riscându-şi în fiecare clipă viaţa, familia, averea. Prinsă în 1963, după ce se ascunsese cinci ani într-un pod, a fost anchetată, bătută cumplit, a făcut puşcărie, averea i-a fost confiscată şi – cât cinism! – împărţită consătenilor care colaboraseră cu Securitatea.

După Revoluţie, ar fi trebuit ca Marina Chirca să devină un simbol naţional. S-ar fi cuvenit să înveţe copiii la şcoală despre ea. Să se scrie în cărţile de istorie. Să se organizeze excursii cu clasa la Nucşoara, ca tinerele generaţii să afle chiar din gura acestei băbuţe cu sufletul ca pâinea caldă despre adevăratul trecut al poporului român. Ar fi trebuit, dar n-a fost aşa. Noile autorităţi locale, care erau tot cele vechi, le-au râs în nas celor care au luptat pentru ţara lor. Cei jefuiţi de comunişti n-au fost repuşi în drepturi. Până şi crucea ridicată în memoria eroilor au refuzat autorităţile să fie amplasată în Nucşoara!

După Revoluţie, România ar fi trebuit, prin intermediul acestor oameni extraordinari, precum Marina Chirca, să se reconecteze la filonul adevăratelor sale tradiţii şi valori. Dar cum ar fi putut Iliescu şi oligarhia securisto-activistă să-i cinstească pe cei care au luptat împotriva lor? Manualele de istorie au rămas aceleaşi. Au fost fabricaţi specialişti care prelungesc falsurile propagandei comuniste. Oameni precum Lucian Boia n-au vrut să ştie de existenţa Marinăi Chirca nici atunci, în anii ’50-'60 (pe care i-au trăit), nici acum, când încearcă, în cărţile lor, să-i mai omoare o dată, negându-le existenţa prin omisiune.

Noile valori ale României

Luna trecută, preşedintele ţării s-a dat de ceasul morţii să-l salveze pe autoproclamatul rege al ţiganilor. Medic trimis de urgenţă în Turcia, unde bulibaşa suferise un infarct, demersuri pentru trimiterea unui avion privat, lacrimi la căpătâiul „omului de afaceri“, circ în direct, la TV. Preşedintele valida, prin gesturile sale, un simbol, un stil de viaţă, un mod de a trăi.

Vineri, Marina Chirca s-a stins în anonimat, în satul de munte Nucşoara, a cărui secţiune de istorie din pagina de pe Internet omite cel mai important eveniment din istoria sa milenară: lupta eroică a locuitorilor săi împotriva comunismului. Şi va fi înmormântată la fel, fără onoruri, fără preşedinţi care să verse lacrimi, fără dezbateri la televiziuni, fără ca oamenii să ştie sau, măcar, să le pese.

În fapt, proiectul „omului nou“ început de comunism n-a fost stopat niciodată. Între „regele“ Cioabă şi ţăranca Marina Chirca, poporului român i se vorbeşte de primul.

P.S. Acesta este ultimul interviu acordat de Marina Chirca, ultima supravieţuitoare a luptătorilor anticomunişti din Munţii Făgăraş. Autorul materialului, colegul Laurenţiu Ungureanu, a mers astă-primăvară la Nucşoara, acasă la Marina Chirca. Eroina României l-a primit în casă, i-a povestit, iar la sfârşit a insistat să ia o pungă cu ouă de ţară: „Ia, maică, nu-i frumos să pleci cu mâna goală de la mine!“. Era ultima suflare a vechiului popor român, aşa cum nu-l (re)cunoaştem şi pe care l-am pierdut definitiv.

Acest text a apărut pe blogul mateiudrea.wordpress.com

lhttp://m.adevarul.ro/news/eveniment/marina-chirca-moartea-romania-nu-varsa-lacrimi-1_5235acb2c7b855ff5686b267/index.html

My World

I'm hidden in the tree house.

The light is casting shadows in long stripes down on my face

I tilt my head forward looking in an imaginary mirror –

My Shadow and I living under the same roof.


Seen from the outside

my place looks haunted.

There is truth in this –

I've buried in here

the Innocent,

the Orphan and

the Lover

and I'm still fighting with my Warrior.


Stop by from time to time

Leave down your shoes and climb up.

Bow down your head

(I know the entrance gets smaller every day

as my ego goes bigger due to circumstances,

pride and arrogance – Life will shape me up again as I throw myself into the mundane).

Everything is set:

Have a cup of tea

I'll glaze the tremor of my hands into light strokes.

Sip gracefully the Sage words

and cry a little seeing the cracks on the tea pot

(I cannot hide the Destroyer from you)

Under my sleeve the scars of my suicide attempts becoming rheumatoid arthritis.

Isabela Gîlcescu

„Să părăsești facebook este un act aristocratic!“

Asta cred studenții francezi, care părăsesc în massă rețeaua de socializare. Cel puțin așa stabilește un studiu prezentat de Le Figaro. Îi mulțumesc Dnei Sandina Iulia Vasile pentru semnalare. Nu știu dacă aceasta este și părerea altor studenți ai lumii și a altor categorii de tineri. Dacă este un act aristocratic sau unul de snobism, fie și pe invers, încă nu m-am lămurit. Oricum, la o rețea cu miliarde de utilizatori, aderența nu mai este de mult o formă de snobism, ci eventual de conformism social. Ceea ce e interesant este că studenții francezi par să fi ajuns la concluzia la care ajunsesem și eu cînd am părăsit rețeaua – „Ești pe Facebook nu mai exiști” -, inversă devizei folosite de Zuckenberg. Pe de altă parte, poza atașată, pentru care îi mulțumesc Dlui Dumitru Ion, pare să arate că FB poate miza pe alte categorii de vîrstă!

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2016/06/10/sa-parasesti-facebook-este-un-act-aristocratic/

Gaudeamus – Criticul magistrat și criticul chibiț al literaturii

În memoriile sale E. Lovinescu s-a amuzat să scrie despre evaluările pe care i le-a făcut de-a lungul timpului mai tînărul său confrate, G.Călinescu, citînd copios din ele. Umoralul Călinescu azi îl ridica în slăvi pe Lovinescu, răspoimîine, dădea cu el de pămînt, după principiul că ultimul articol le bate pe cele dinainte. La mijloc erau și socoteli mai puțin literare, în funcție de care Călinescu își scria textele, ceea ce Lovinescu nu înghițea, oricît teoretizase și aplicase el ideea revizuirilor critice.

Totuși, Lovinescu nu răspundea la pamflet cu pamflet, convins fiind că magistratura critică nu-i îngăduia să intre în alte polemici decît cele de idei. Criticul știa, de asemenea, că nu se putea bizui pe recunoștința autorilor despre care scria elogios și nici nu aștepta recunoștință. Îl răneau atacurile scriitorilor care se precipitau împotriva lui, poeți mai ales, dar asta nu l-a făcut să-i atace la operă.  De-abia în memorii Lovinescu omul le-a răspuns celor care l-au amărît de-a lungul timpului.

Aidoma lui Titu Maiorescu, al cărui mare continuator a fost, Lovinescu n-a amestecat cerneala criticului cu tușul bilios al nemulțumirilor sale personale. A urmat pilda lui Maiorescu, cel care, dezamăgit de omul Caragiale, i-a susținut acestuia opera dramatică împotriva celor care o atacau, dar fără să răspundă apoi încercărilor lui Caragiale de a-și reînnoda relația personală. Erau „chestii” diferite.

Aceste „chestii” nu mai sînt azi atît de diferite ca pe vremuri. Și, din nenorocire, iepurele corcit, în care se amestecă, mai nou, evaluarea criticului literar cu lupta pentru putere, sare din ograda unor critici vîrstnici, care-și folosesc agoniseala autorității pentru a-i face literar de doi bani pe autorii care le contestă priceperile administrative și tehnicile prin care vor să-și păstreze puterea în rîndurile breslei.

Imaginați-vă un Titu Maiorescu atacînd furibund Comediile dlui Caragiale, ca să-l pedepsească pe autor pentru vorbele și textele lui răutăcioase la adresa lui. Sau închipuiți-vă că E. Lovinescu l-ar fi lovit în liră pe Ion Barbu, ca răspuns la izbucnirile năvîrlioase contra sa ale poetului Jocului secund. Cei pe care îi considerăm azi părinți fondatori ai criticii noastre literare n-ar mai fi fost azi magistrații imperturbabili ai literaturii române, ci niște bieți chibiți cu pretenții mai mari decît îi ținea cureaua critică.

Cristian Teodorescu

http://www.radioromaniacultural.ro/gaudeamus_criticul_magistrat_si_criticul_chibit_al_literaturii-50522#.V1q3X7YY3-4.facebook

Înțelepciunea și capcanele Talmudului

– Rabbi, vreau să studiez Talmud-ul. – Vorbești aramaică? – Nu. – Ebraică? – Nu. – Ai studiat vreodată Torah? – Nu, Rabbi, dar am absolvit Harvard cu summa cum laude în filosofie și mi-am luat doctoratul la Yale. Aș dori să-mi completez educația cu puțin Talmud. – Mă-ndoiesc că ești pregătit pentru Talmud. Este cea mai cuprinzătoare și adâncă dintre cărți. Dacă dorești, te voi testa în domeniul logicii iar dacă treci testul, te voi învăța Talmud-ul. – Bine. Sunt foarte bine pregătit în domeniul logicii. – Prima întrebare: doi spărgători coboară printr-un coș. Unul dintre ei iese cu fața curată, celălalt cu fața murdară. Care dintre ei își spală fața? – Spărgătorul cu fața murdară. – Greșit. Cel cu fața curată. Fii atent la logică. Spărgătorul cu fața murdară se uită la cel cu fața curată și se gândește că fața lui e curată. Cel cu fața curată se uită la cel cu fața murdară și se gândește că fața lui e murdară. Așadar, cel cu fața curată se spală. – Foarte isteț. O altă întrebare, te rog. – Doi spărgători coboară printr-un coș. Unul dintre ei iese cu fața curată, celălalt cu fața murdară. Care dintre ei își spală fața? – Am stablit asta. Spărgătorul cu fața curată se spală. – Greșit. Amândoi se spală. Fii atent la logică. Cel cu fața murdară crede că fața lui e curată. Cel cu fața curată crede că fața lui e murdară. Așadar, spărgătorul cu fața curată se spală. Când cel cu fața murdară îl vede spălându-se, își dă seama că și fața lui trebuie să fie murdară. Așadar, amândoi se spală. – Nu m-am gândit la asta. Te rog, încă o întrebare. – Doi spărgători coboară printr-un coș. Unul dintre ei iese cu fața curată, celălalt cu fața murdară. Care dintre ei își spală fața? – Ei bine, știm că amândoi se spală. – Greșit. Nici unul nu se spală. Fii atent la logică. Cel cu fața murdară crede că fața lui e curată. Cel cu fața curată crede că fața lui e murdară. Dar când cel cu fața curată nu se obosește să se spele, nici el nu se spală. Prin urmare, nici unul nu se spală. După cum vezi, nu ești pregătit pentru Talmud. – Rabbi, te rog, mai supune-mă unui test. – Doi spărgători coboară printr-un coș. Unul dintre ei iese cu fața curată, celălalt cu fața murdară. Care dintre ei își spală fața? – Nici unul! – Greșit. Poate acum vei recunoaște de ce nici Harvard nici Yale nu te pot pregăti pentru Talmud. Spune-mi, cum este posibl ca doi bărbați să coboare prin acelaș horn iar unul iese cu fața curată în timp ce celălalt are fața murdară? – Dar tocmai mi-ai dat patru răspunsuri contradictorii la aceeași întrebare. E imposibil! – Nu, fiule. Acesta-i Talmud-ul.

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2016/06/09/intelepciunea-si-capcanele-talmudului/

Andrei Pleșu

Andrei Plesu: Ma simt amenintat! Trăim sub ocupaţia unor ţoape

publicat in februarie 2015, mai actual ca niciodata

“Ştiu. Ţara „ta“ e ţara naşterii şi a destinului tău, ţara istoriei tale, ţara limbii în care vorbeşti şi scrii, ţara culturii tale şi a co-naţionalilor tăi. Dar este – sau ar trebui să fie – şi ţara prezentului tău, ţara în care îţi trăieşti zilele, în care îţi alegi conducătorii, în care ai drepturi şi obligaţii cetăţeneşti. Ţara, în sfîrşit, care te protejează, în care ai încredere şi pe care o asumi ca pe o marcă identitară de neocolit.

De la o vreme însă, toate aceste subînţelesuri au intrat în derivă. Trăiesc într-un loc pe care nu-l mai pot resimţi ca fiind „al meu”. Ceea ce se petrece în instituţiile fundamentale ale ţării, ceea ce văd pe toate canalele de televiziune, ceea ce aflu din ziare, toate mă fac să cred că ţara mea nu mai are mare legătură cu mine. E ţara altora: a unei reţele de indivizi care au ajuns la vîrf prin grosolane manevre de partid, de familie şi de gaşcă. Faţă de ţara „lor” mă simt nu numai străin, ci pur şi simplu ameninţat. Sunt şocat cînd le văd portretele, cînd îi aud vorbind şi cînd mă gîndesc că ei îmi hotărăsc viaţa. Singura consolare, singura speranţă e că încă sunt informat asupra malversaţiunilor lor şi că încă se încearcă stăvilirea juridică a nesăţioasei lor ”eficienţe”.

Se fură lacom, se fură obraznic, se fură iresponsabil, pînă la pierderea instinctului de conservare. Infractorii se simt infailibili, invulnerabili, nemuritori.

Mi se va spune că ilegalităţi şi tîlhari există peste tot. Cu siguranţă. Dar să ne uităm puţin în jur. „Dozajul”, tupeul, identificarea cu „puterea” şi anvergura trans-partinică a „caracatiţei” autohtone nu se pot compara cu nimic din geografia contemporană a civilizaţiei. Se fură lacom, se fură obraznic, se fură iresponsabil, pînă la pierderea instinctului de conservare. Infractorii se simt infailibili, invulnerabili, nemuritori. Dacă sunt prinşi, se declară victimele unor manevre politice. Încearcă, eventual, să scape, turnîndu-se între ei. Pînă la urmă, diferenţele dintre făptaşi şi instituţiile menite să-i pedepsească se tulbură. Şefa DIICOT (adică a organizaţiei care se ocupă de criminalitatea organizată) se transformă din acuzator în acuzat, şefi de poliţie sunt arestaţi pentru afaceri dubioase, „mascaţi” sunt luaţi pe sus de alţi mascaţi, la ANAF (adică acolo unde se controlează rigoarea fiscală a cetăţeanului) se fac percheziţii pentru depistarea unor fraude fiscale, preşedintele Autorităţii pentru Supraveghere Financiară e arestat pentru corupţie, preşedinţi şi membri ai consiliilor judeţene din toată ţara şi din toate partidele sunt anchetaţi şi reţinuţi pentru tot soiul de golănii, la grămadă cu primari, parlamentari, miniştri, membri proeminenţi ai diverselor partide politice. Peste tot, dai peste soţi, soţii, fini, naşi, cumnaţi, amici, veri, progenituri, mercenari şi pile

Primul ministru fură titluri academice şi minte vesel şi suveran, fostul preşedinte dansează electoral cu şefi de clan din lumea interlopă, capii serviciilor secrete sunt denunţaţi pentru trafic de bani şi influenţă, vice-prim-ministrul e în cercetări pentru fraudă electorală. Peste tot, dai peste soţi, soţii, fini, naşi, cumnaţi, amici, veri, progenituri, mercenari şi pile. Reţele de distribuţie a unor medicamente vitale distribuie apă chioară în loc de citostatice, prin spitale mor oameni cu zile, milioane de români preferă să muncească în afara ţării, gazetari dedicaţi, pînă mai ieri, cîte unui patron solvabil, schimbă brusc macazul şi se mută la „ăilalţi”, Biserica, prin unii reprezentanţi ai ei, face propagandă electorală, critici literari obosiţi devin, peste noapte, „analişti politici”, publicişti încă nealcătuiţi explică, seară de seară, poporului cum e cu dreptatea şi adevărul, inşi fără meserie şi fără nicio ispravă în spate sunt abonaţi pe termen nelimitat, ca „experţi”, la dezbateri televizate mono-maniacale. Emisiunile de divertisment sunt un fel de bordeluri de mahala, vieţile private ale unor semi-anonimi devin „breaking news”, jumătate din adolescenţii ţării (ne spun statisticile) sunt analfabeţi! Ţara mea? Ţara „noastră”? Nu seamănă toate astea mai curînd a „condamnare pe viaţă”? Nu riscăm să aflăm că „a fi român” a devenit sinonim cu „a fi prins” într-o capcană fără ieşire, ca o insectă fragilă în ghearele unui prădător dement?

mai mult pe www.adevarul.ro

Shilajit, elixirul nemuririi

Muntii Himalaya au o istorie sacra strans legata de budismul tibetan si de alte religii si au modelat multe dintre culturile din Asia de Sud. In acest lant muntos, considerat a fi deasupra zeilor si zeitelor, din fisurile dintre roci isi face apartia o substanta foarte pretioasa numita Shilajit, in traducere „nectarul zeilor“ – cea mai de preț comoară a Munților Himalaya – cuceritorul munţilor şi duşmanul oboselii. Își are sălașul în stâncile montane din care izvorăște. Este stoarsă din spațiile dintre roci de către locuitorii munților și adusă preoților alchimiști care o prepară prin spălare, mcinare și gătire.

JUAN RAMON JIMÉNEZ, POEZII

JUAN RAMON JIMÉNEZ

(24 decembrie 1881 – 29 mai 1958)

 „Declarat poet pur, Jiménez e totalmente

strein de matematica, parnasiană în fond,

a lui Valéry: pentru el poezia e însăşi

energia secretă a existenţei, mişcarea continuă

 a sufletului în direcţia unui zenit absolut.

Dar e şi o cunoaştere a lucrurilor

care-i «intră cântând în suflet», o cunoaştere

 a umbrei, a luminii şi a frumuseţii devenită

aproape dogmă abstractă şi tiranică în raza

căreia limbajul său îşi pierde treptat materialitatea

 şi tinde spre puritatea conceptuală a «florii

 fără tulpină şi rădăcină» invocată în unul

din poemele lui. Cuvântul, ca în aserţiunea

lui Heidegger, întemeiază o realitate,

mai mult decât o numeşte, realitate

ce nu se confundă cu universul obiectiv,

ci îi reproduce esenţa.” (A.E. BACONSKY)

O PRIVIGHETOARE

Privighetoare-a nopţii, ce aştri făcuţi plângeri

ce flori făcute-acorduri, în inima ta cântă?

Tu, pasăre-a plăcerii, din ce grădini cu îngeri

sorbi apa cea curată ce-­ţi moaie guşa sfântă?

Ca vocea ta să fie-n triumf stăpână peste

noaptea de mai, ce muzici se despletesc în spaţii

naintea ta, din pieptul tău mic suind pe creste,

imense ca o mare şi-un cer de incarnaţii?

Oare atlazul lunii ţi-astupă fina urnă

cu giuvaiere-azure, frumoase şi fidele?

Un zeu îţi cântă-n suflet? Din ce adânc nocturnă

eternitate ciocul tău ciuguleşte stele?

ORĂ IMENSĂ

Tulbură pacea doar o pasăre, un clopot...

Parcă-ar vorbi în taină cu-amurgul amândoi.

E liniştea de aur. E seara de cristale.

Candori rătăcitoare trec legănând copacii.

Şi dincolo de toate prin vis pârâul clar

printre mărgăritare spre infinit aleargă...

Singurătate! Totul e limpede şi stins...

Tulbură pacea doar o pasăre, un clopot...

Iubirea e departe... Nepăsătoare, calmă,

inima-i liberă. Nici veselă, nici tristă.

Culori, parfumuri, brize şi cântece o fură...

Parcă-ar pluti pe lacul unor simţiri imune...

Tulbură pacea doar o pasăre, un clopot...

Parcă-ai putea cu mâna s-atingi eternitatea.

INTELIGENŢĂ, DĂ-MI NUMELE...

Inteligenţă, dă-mi numele

exact al lucrurilor.

Cuvântul meu

să fie lucrul însuşi

creat din nou de propriul meu suflet.

Prin mine să treacă toţi

cei ce nu le cunosc, spre lucruri,

prin mine să treacă toţi

cei ce le uită, spre lucruri,

prin mine să treacă toţi

cei care le iubesc, spre lucruri...

Inteligenţă, dă-mi numele

exact şi-al tău,

şi-al lor, şi-al meu şi-al lucrurilor.

EU NU SUNT EU...

Eu nu sunt eu...

Eu sunt cel care umblă

fără să-l văd, alăturea de mine;

sunt cel pe care uneori îl ştiu

şi alteori îl uit. Sunt cel ce tace

senin, în timp ce eu vorbesc, sunt

cel ce iartă, blând, când eu sunt plin de ură,

cel ce se plimbă – acolo pe unde eu nu sunt,

cel care-o să rămână în picioare

în timp ce eu voi coborî-n mormânt.

Îngerul copiilor

„Astea-s împliniri domnule, nu vile și mașini!”

De către Anonimus -

14 martie, 2015

Medicul chirurg Alexandru Pesamosca s-a născut la 14 martie 1930, la Constanța, într-o familie cu origini italiene.

Și-a efectuat studiile primare la Școala Italiană din Constanța și a absolvit Liceul «Mircea cel Bătrân» din localitate.

În copilărie visa să ajungă marinar, ca tatăl lui. În 1948, când toți cei din Marina Regală au rămas fără loc de muncă, s-a hotărât să încerce la Medicină. A învățat și a intrat printre primii. A absolvit Facultatea de Medicină Generală la București, în 1945.

A fost repartizat la Niculești-Jianu, un sătuc de lângă Fetești, unde a profesat în perioada 1954-1957.

Din anul 1957, s-a transferat la București, unde a lucrat în domeniul chirurgiei pediatrice la Spitalul de Copii «Grigore Alexandrescu», între anii 1957-1984, fiind șef de clinică o mare parte a acestei perioade. A muncit fără încetare, fără să-și ia concediu, cu o mare abnegație și credință în Dumnezeu, insuflată de mic copil de către mama sa.

În anul 1984, s-a transferat la Spitalul Budimex (în prezent «Marie Curie»), fiind șeful clinicii de chirurgie și ortopedie pediatrică (1984-2000). În tot acest răstimp, a efectuat un număr uriaș de operații (după unele estimări, în jur de 45.000, după propriile calcule ajungând la aproape 50.000), cu un mare devotament față de meserie, cu har și o mare o iubire față de copiii încercați de boli grave (unexxdori considerate incurabile). Unele dintre operațiile efectuate de medicul Alexandru Pesamosca au constituit premiere mondiale. A operat cazurile cele mai grele venite din toată țara, multe și din străinătate: China, Franța, Italia, Republica Moldova ș.a.

Cu mulți ani în urmă, au venit la profesorul Pesamosca părinții unui copil grav bolnav. Erau din Ardeal și fuseseră la zeci de medici din țară. Chiar și medicul Pesamosca a rămas uluit. Micuțul Radu avea numai șapte ani, iar esofagul lui era plin de formațiuni tumorale benigne, iar copilul se putea sufoca în somn în orice moment. Cazul era deosebit de grav, doctorul a înțeles că n-are de ales. A acceptat să-l opereze fără nicio ezitare. S-a apropiat de iconița din peretele cabinetului, a spus o rugăciune și a intrat în sala de operație, deși nu știa ce avea de făcut pentru a-l salva pe copil.

„În momentul în care l-am deschis am simțit așa, ceva, ca un fior venit de deasupra mea, ca o mângâiere caldă pe creștet. Ce putea să fie chestia asta dacă nu o influență divină, o inspirație providențială? Dumnezeu mi-a dat atunci forța să iau poate cea mai grea hotărâre din viața mea. I-am înlăturat tot organul bolnav și-am început să reconstruiesc altul, dintr-un cadru de colon. Adică, i-am luat un segment de colon din care i-am făcut un esofag nou-nouț. Totul într-o singură operație. Așa ceva nu s-a mai făcut niciodată”, povestea profesorul Pesamosca într-un interviu.

Au fost zeci de ani în care a uitat cu totul de el. Gândurile lui erau doar la copii, iar unicul rost a fost să-i facă din nou să zâmbească. Fericirea lui supremă era să-i vadă pe copii după operație, cum se ridică din pat, îl apucă de pantaloni și îi spun „tata Pesi”. Așa îl strigau toți copiii, iar pentru el nu exista o bucurie mai mare.

Un alt caz deosebit a fost cel al unei fetițe de 9 ani, cu o infirmitate cumplită – se născuse fără sfinctere, cel anal și cel ureteral. Profesorul Pesamosca era deja după două nopți nedormite, a ațipit cam o oră, apoi a intrat la sala de operații. A reușit să ia din pulpa fetiței un mănunchi de fibre musculare, din care a „confecționat” două noduri pe care le-a prins, unul în dreptul anusului, celălalt în dreptul ureterului. Operația a fost filmată, fiind vorba de-o premieră mondială. După niște ani, medicul a primit o invitație la un botez. Era vorba despre copilul nou născut al acelei fetițe operate când avea 9 ani.

„Astea împliniri, domnule. Nu vile, mașini sau mai știu eu ce rahaturi. Să repari un copil-păianjen, care merge în patru labe, să-i înnădești și să-i cârpești tendoanele și ligamentele și să-l faci biped și sănătos tun, să alerge la tine și să te strângă în brațe, asta înseamnă fericire!” – Alexandru Pesamosca.

În anul 1993, a devenit membru al Academiei de Științe Medicale din București.

Din 1999, de când a murit soția sa (de la care a avut doi fii, ambii decedați), a locuit într-o rezervă de 10 metri pătrați a Spitalului «Marie Curie». Aici, în cămăruța cât o chilie de mănăstire, se afla toată averea lui de-o viață. Sute de cărți, studii de medicină, teze de doctorat, registre, diplome, suveniruri, fotografii, scrisori, discuri de pick-up, toate îngrămădite în jurul lui, ca într-un „templu” al amintirilor. În cămăruța aceea consulta, mânca și dormea. Apoi, zi și noapte, opera. A început să rămână în spital din 1984, la început, doar pe perioade, pentru a fi aproape de copiii pe care-i opera sau pentru a ajuta colegii mai tineri sau rezidenții. După ce au murit, rând pe rând, copiii și soția, s-a mutat definitiv în spital.

La acest spital a fost șeful Clinicii de chirurgie și ortopedie pediatrică până la pensionare, în 2006.

„Eu nu mai am ce să aștept. M-am pregătit demult pentru Judecata de Apoi. Am iubit mult copiii, toată viața m-a urmărit zâmbetul lor de dinaintea unei operații. Zâmbeau într-un fel pe care mi-e greu să-l descriu. Cam toți aveau aceeași reacție. Zâmbeau cu lacrimi în ochi. Spaimă, durere, resemnare, speranță. Și milă, cu zâmbetul ăla îmi cereau toată mila din lume. Cum să nu te tulbure imaginea asta? Și totuși, n-aveam voie să greșesc, eram obligat să ignor orice emoție.(…) Da, am iubit mult copiii. Măcar și doar pentru asta mă rog la Dumnezeu să fie mai îngăduitor cu mine și să-mi mai ierte din păcate” – Alexandru Pesamosca.

În spatele unui caracter „care radia lumină”, Alexandru Pesamosca era un om foarte exigent. Spitalul de pediatrie nu era un loc de joacă. Cu rezidenții se purta în consecință. Îi pregătea, ținea „cursuri foarte frumoase”, dar cerințele sale profesionale erau atât de dure, încât foarte mulți medici tineri n-au rezistat alături de dânsul, spune medicul chirurg Gheorghe Burnei, care a fost rezident și ulterior colaborator al profesorului Pesamosca.

„Puțini au fost cei care au rezistat, dar el îi iubea pe toți. Avea o duritate cerută de rigurozitatea și severitatea cazului respectiv și de dificultățile pe care le întâmpină un chirurg” – Gheorghe Burnei.

Profesorul Pesamosca impresiona de nenumărate ori în sala de operații, prin faptul că lua decizii covârșitoare cu o claritate stupefiantă. „Nu era intervenție pe care să n-o abordeze. Avea un repertoriu extrem de larg, era de o ingeniozitate pe care greu ți-o poți imagina fără să vezi cu ochii tăi. Și avea niște rezultate extraordinare. De multe ori te afli în fața unor situații așa de dificile, încât trebuie să aduci inovații. L-am văzut personal cum a inventat tehnici în domeniul chirurgiei de malformație, al malformațiilor elementelor toracice, al malformațiilor tubului digestiv” – Gheorghe Burnei.

El și-a amintit cum, treptat, vârsta nu i-a mai permis profesorului Pesamosca să folosească bisturiul cu precizie. Dar nu s-a plâns niciodată. Și-a asumat însă imediat rolul de mentor, de sfătuitor. În sala de operații, multă vreme s-a auzit vocea lui indicând chirurgilor mai tineri: „Aici trebuie să faci așa, aici altfel”.

„Și totul mergea ca și cum intervenția ar fi fost făcută de el însuși. S-a transformat din ce era înainte, adică mentor și chirurg, în mentor și atât. Era ca un fel de duhovnic, ca un fel de patriarh al tuturor celor care aveau nevoie de el” – Gheorghe Burnei.

Amenințat cu evacuarea din rezerva unde locuia, intervenția opiniei publice și a presei a făcut ca acest lucru să nu se întâmple. Aici și-a trăit ultimii ani ai vieții, aproape de pacienții, studenții și medicii pe care i-a iubit și i-a sfătuit până în ultima clipă a vieții sale.

Marele chirurg a fost unul dintre ctitorii bisericii cu hramul Sfântul ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei, ocrotitor al tinerilor și Cuviosul Stelian Paflagonul, ocrotitor al familiei și al pruncilor, ale cărei lucrări au fost finalizate în februarie 1998, târnosirea bisericii având loc la 22 februarie 1998.

Medicul Alexandru Pesamosca (supranumit „îngerul copiilor”’) se numără printre marile nume din istoria chirurgiei românești, rezolvând un uriaș număr de cazuri în chirurgia plastică pediatrică (fără să fie chirurg plastic), inclusiv în domeniul malformațiilor congenitale ale copilului, indiferent de tipul malformației. Cazurile operate de el au fost rezolvate definitiv, fără sechele.

Profesorul Pesamosca a murit în noaptea dintre 31 august și 1 septembrie 2011. În septembrie 2014 i s-a ridicat un bust în fața Spitalului de Copii «Marie Curie».

Micile plăceri ale profesorului

Profesorul Pesamosca avea micile lui tabieturi, pe care tot staful medical i le respecta. „Dimi­neaţa, la prima oră, vroia o cafea fierbinte, pe care noi acum încercăm să o facem în amintirea sa pentru parastasul de sâmbătă. De-a lungul timpului, prin rotaţie, toată lumea i-a făcut o cafea, indiferent de rang sau experienţă. Dar el nu se mulţumea doar să-i oferi cana cu cafea. Cafeaua nu e bună dacă nu e şi vorbită. Şi trebuie să recunosc, era un gurmand. Fiecare dintre fete, dacă făcea o mâncare bună acasă, îi aducea şi lui: mucenici, sarmale, câte un cozonac. Dacă acesta avea şi miros de scorţişoară zicea: ‘Este ca al mamei mele de la Constanţa’”, îşi aminteşte doctoriţa Petrovici.

O altă trăsătură a doctorului a fost incompatibilitatea lui cu şpaga: „Nici n-aveau curajul să-i ofere ceva, pentru că lumea deja ştia că nu e înţelept să se apropie de dumnealui cu plicul. Dacă prindea pe vreunul că-i oferă bani ţipa. Atunci era singurul moment când repezea omul”, îşi aminteşte una dintre asistente.

„Nu am niciun regret”

Chirurgul mai avea un obicei al lui, care-l făcea unic şi totodată îndrăgit de medici şi pacienţi deopotrivă, rememorează trecutul doctoriţa Nina Bratu: „Totdeauna era vesel, exceptând momentele  în care era o operaţie grea. Atunci crea în jurul lui o atmosferă de ne ţinea pe toţi în tensiune şi cu atenţia la maximum, ca să fim pregătiţi pentru ce s-ar putea întâmpla mai rău în timpul intervenţiei. Când intervenţia chirurgicală se termina cu bine, domn’ profesor începea să cânte. Ăsta era semnul că operaţia s-a terminat. Cânta arii de operă. Îi plăcea muzica clasică. Preferata lui era Rigoletto, dar şi Aida. Ştia istorie, geografie, muzică. Nu ştiu când a avut timp să citească atât. Era o mare plăcere să stai de vorbă cu dumnealui.
I-am şi spus în glumă acum două săptămâni: ‘Dacă aş putea să iau cipul dumneavoastră şi să-l salvez, să rămână undeva’”.

Pe rezidenții care au avut șansa să-l întâlnească pe tata Pesi, cum îl numeau ei, i-a îmbolnăvit de meserie. Tata Pesi își iubea rezidenții. Și multi dintre ei nu l-au uitat.
„Eram foarte mândri la început, când ne primea cu el în sala de operație. Măcar să țin un depărtător în mână, dar să știu că am intrat în operație cu tata Pesi. Când am reușit să intru mâna a doua cu el la prima operație nu-mi reveneam din fericire. Tata Pesi știa să se comporte cu noi, încât îl iubeam cu toții, îl iubeam fără li­mite. Eram 14 rezidenți la număr în echipa din care făceam și eu parte” – doctorul Virgil Livadariu, medic specialist în chirurgie pediatrică la Botoșani.

„El are 50 de ani de carieră. Opera 1.000 de copiii pe an, ceea ce înseamnă o medie de trei operaţii pe zi. Pentru el nu era greu, ci o plăcere, o pasiune. A fost considerat de către toţi medicii drept cel mai bun. Atunci când nu ştiai de un copil ce diag­nostic are întotdeauna spunea: ‘Haideţi să-l întrebăm şi pe profesorul Pesamosca’. Făcea cele mai grele operaţii. De cele mai multe ori şi când erau catalogate ca inoperabile, dumnealui încerca şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, reuşea să le scoată tumorile şi să dea o şansă copiilor respectivi. A extirpat formaţiuni tumorale situate în torace, în abdomen, multe malformaţii congenitale ale tubului digestiv, ale plămânului, ale feţei. Aproximativ 3.000 de copii cu malformaţii de buze şi de palat a operat profesorul Pesamosca. A fost un profesor apreciat şi peste hotare. În Franţa, în 1971, a lucrat un an de zile, unde a şi operat, a fost la schimburi de experienţă în Elveţia, a fost şi John Hopkins, cel mai bun spital din SUA”.

„Vroia să opereze alături de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e cel mai mare chirurg şi tot ce făcea, făcea sub îndrumarea Lui şi sub ocrotirea Lui. Nu cred că intra vreodată în sală fără să-i fie Dumnezeu alături. Dânsul aşa spunea: ‘Lucrez cu Dumnezeu’, prin intermediul lui Dumnezeu. Îl simţea deasupra lui cum îi spunea: ‘Acum încearcă şi rezolvă!’. Astea erau cuvintele profesorului” – chirurgul Nina Bratu, care a operat vreme de trei decenii alături de profesorul Alexandru Pesamosca.

„Nu am niciun regret, dacă aș mai trăi o dată, tot asta aș face și tot la fel, iar cea mai mare realizare a mea e că am respectat bolnavul și la debutul meseriei, ca și astăzi…” – Alexandru Pesamosca.

Pur și simplu... Cristian Tudor Popescu

• ROMÂNIA
 
• OAMENI
 
• AFACERI
 
• CORUPȚIE
 
• LUMEA
 
• EDITORIALE
 
• ENGLISH

Cristian Tudor Popescu va împlini 60 de ani la 1 octombrie. Foto: Raul Ştef

Cristian Tudor Popescu: "La 25 de ani, prețuiam inteligența. Acum, primul meu criteriu este bunătatea"

Mihnea Măruță

01.06.2016

Cristian Tudor Popescu nu e comentatorul care scrâşneşte din dinţi, nici justiţiarul obsedat sau neînduplecatul care nu ştie să zâmbească.

Acestea sunt imagini create de alţii. E ca şi cum ai confunda sabia cu tăietura.

Un om care are nevoie să conceptualizeze orice situaţie pentru a o putea înţelege, cineva care extrage metafore memorabile din comportamentul persoanelor publice, iar acele metafore ajung să înlocuiască numele acelor persoane, ei bine, acel om nu are cum să poată fi înscris într-o categorie sau subsumat unei etichete.

Pentru a verifica această ipoteză, am aşteptat să-l prind pe Cristian Tudor Popescu într-un moment de relativă tihnă şi să facem un interviu. Iar momentul s-a ivit săptămâna trecută, când el a venit la Cluj pentru a vorbi la dezbaterea intitulată "Democraţie vs. totalitarism", organizată de Centrul de Studii în Istorie Contemporană.

Urmează un interviu lung, în care am pornit de la scandalul dezinfectanţilor, am vorbit despre revoluţie, corectitudine politică, UE, Rusia, Statele Unite, despre filme şi ideologie, din nou şi din nou despre România, pentru a ajunge, în final, la omul pe care voiam să-l descopăr.

Cel care dă nume personajelor şi situaţiilor. Numitorul presei române.

*

- Vă propun să începem cu dosarul dezinfectanților. Ce spune despre statul român faptul că, timp de 10 ani, noi n-am știut nimic, statul n-a verificat, dar, pe de altă parte, o directoare de spital din Vaslui a avut curajul să refuze să cumpere de la firma Hexi Pharma? Deci, în spitale se știa...

- Mai întâi să vedem de ce a ajuns, totuși, la lumină acest scandal. Pentru că putea, foarte bine, să nu ajungă, iar acești dezinfectanți să fie utilizați în continuare, cu consecințele incalculabile de care vorbeați zilele trecute, adică nu se știe câți morți din infecțiile intraspitalicești.

Oricum, se poate face o estimare. Eu cunosc cel puțin 3-4 cazuri. Dacă facem exercițiul ăsta cu fiecare, ajungem la numărul real al infecțiilor nosocomiale...

- Fiecare știe pe cineva care s-a îmbolnăvit...

- Bineînțeles. Fiecare știe pe cineva care s-a îmbolnăvit ducându-se în spital. Deci, ultima minciună sfruntată în direcția asta, cu 0,2%, vehiculată până în ultimul moment, este demolabilă pe loc.

De ce s-a întâmplat, totuși, minunea dezvăluirii acestui omor cu premeditare în masă? Aud tot felul de calificări, chiar și cele juridice, cum ar fi zădărnicirea vindecării bolilor... Ce zădărnicire, domnilor? Este vorba despre omor cu premeditare în masă.

Oamenii ăia care au diluat substanțele de 1000 de ori, de 2500 de ori, știau foarte bine care sunt consecințele în momentul în care dezinfectezi aparatură și mâini cu apă chioară.

- Avocatul diavolului ar zice "nu știau".

- Cum să nu știe?

- Să presupunem, la limită, că patronul nu știa că sunt diluate. Nu era chimist.

- Și cine făcea chestia asta?

- "Subalternii".

- Subalternii, fără știința lui. Ăsta este un loc comun foarte rezistent din perioada comunismului: "De-ar ști Vodă..." Asta funcționa și pe vremea lui Ceaușescu. Sunt niște supape ale sistemului, care, atunci când intră în degradare, se retranșează în niște redute progresive.

Pe vremea lui Ceaușescu, reduta era "tovarășul e dezinformat, nu-i spun ăștia". Iar ultima redută a fost "ea e de vină". Ăsta era ultimul zvon care venea de la activul de partid.

- Ultima redută, acum, este aceasta: "N-a fost decât o escrocherie".

- Da, o simplă escrocherie... Nu. Este vorba de omor cu premeditare în masă - repet această expresie – și care trebuie tratat și pedepsit ca atare. Însă: el a ieșit la suprafață nu pentru că s-a sesizat vreun organism al acestui stat, dintre organismele care produc anticorpi în astfel de situații.

Pentru că, în situația de față, microbii sunt, de fapt, oamenii. Cei care ucid nu sunt Staphylococcus aureus sau pioceanicul, sunt oamenii. Ăștia sunt microbii ucigași din sistemul sanitar. Iar anticorpii care ar fi trebuit să funcționeze n-au funcționat. Niciunul dintre ei.

Cine a dat la iveală asta? Presa, echipa lui Cătălin Tolontan. Dar și echipa lui Cătălin Tolontan, de unde a obținut first break-ul? De la ungâtlej adânc (trimitere la Deep Throat, sursa principală a investigaţiei Watergate – n.r.).

Deci, în interiorul corupției, în interiorul acestei metastaze, au existat cel puțin două feluri de corupți. Unii care, la un moment dat, au avut interesul să devoaleze povestea asta. Din ce motiv, nu știm. Și atunci, mecanismul prin care se întâmplă acțiunea împotriva acestor criminali poate fi numit separația corupților în stat.

Nu știu dacă separația puterilor în stat funcționează așa de bine, dar separația corupților în stat, după perioada comunistă, funcționează.

În perioada comunistă, exista o singură corupție. Erai în sistemul de corupție, legat de Partid și de Securitate. Nu exista altul. Bineînțeles, vorbim despre chestiile serioase, nu despre bișniță pe Covaci.

După '89, acest sistem s-a separat. S-a produs separația corupților în stat. Datorită acestei separații, avem dezvăluirea a ceea ce s-a întâmplat. Datorită, din cauza...

- Putem presupune că, dacă sursa primară din interiorul firmei n-ar fi vorbit, ar fi continuat acest sistem...?

- Evident. Ar fi continuat bine-mersi și în ziua de astăzi, SRI-ul ar fi continuat să informeze, să trimită 100, 200, 500, 900 de informări, domnul președinte Iohannis ar fi primit aceste informări împreună cu factorii responsabili și...

... ar fi fost informat.

- Exact. Asta ar fi continuat zi de zi, în vreme ce oamenii mureau și mor în spitale. De altfel, inerția și siguranța în funcționarea acestui sistem de corupție sunt atât de mari, încât, și după ce a izbucnit scandalul, încă se încheiau acele contracte cu dedicație, la diverse spitale și instituții.

- Cine ar trebui să mai fie chemat la audieri, în afară de responsabilii direcți? Într-un fel, e la fel ca în cazul Colectiv: nu doar patronii clubului și primarul de sector sunt de vină. În scandalul dezinfectanților, riscăm să rămânem la patronul firmei și, eventual, responsabili din Ministerul Sănătății. Până unde ar trebui să se meargă?

- În primul rând, până la vârful Ministerului Sănătății, de unde domnul acela cu nume hazliu – că el nu era hazliu deloc -, acel Achimaș-Cadariu, a procedat ca sovieticii la Cernobîl.

Până în ultimul moment, a ținut-o că problema nu există. Că sunt niște procente mici, că e și în străinătate așa ceva. Căuta să minimalizeze și să mușamalizeze până în ultimul moment.

Deci, responsabilitatea e în interiorul Ministerului Sănătății, pentru că primele organisme care ar fi trebuit să identifice această infecție numită Hexi Pharma erau cele din Minister.

Și primii care ar fi trebuit să se sesizeze, primii avertizori, ar fi trebuit să fie medicii. Pentru că medicii știau. Așa cum ați spus despre directoarea de spital din Vaslui. Medicii simpli, din spitale, știau.

- Și atunci ajungem la întrebarea: de ce tac medicii?

- De ce tac... Fiindcă, înainte de '89, dacă cineva pe la vreo coadă kilometrică spunea, la un moment dat, - De ce stăm noi aici, ca niște animale, să ni se dea bucata asta de brânză? Hai să nu mai luăm nici o brânză, hai să ieșim să manifestăm, să nu mai stăm la nici o coadă... -, cei care îl reprimau pe respectivul în primă instanță nu era nici Miliția, nici Securitatea.

Îl reprima coada: Taci din gură, taci din gură! Unii plecau de acolo, să nu fie martori, să nu rezulte că au auzit ce-a zis ăla...

Ei, reflexele astea funcționează și acum: De ce să zic eu chestia asta? Adică ce, scot eu urâții din țară? De ce să-mi creez probleme? Mai bine îmi văd de treabă, s-o facă alții...

Întotdeauna e acest mecanism: De ce eu? De ce să fiu eu cel care iese în față? În filmul lui Tudor Giurgiu, semnificația era "de ce m-ați ales pe mine să mă nenorociți". Aici aș întoarce semnificația: De ce să fiu eu ăla care iese și vorbește? Să fie alții, nu eu.

Imagine din filmul "Oblomov", regizat de Nikita Mihalkov

- Cum se poate schimba acest lucru? Pentru că generația celor mai tineri decât noi pare că are alt elan civic...

- Eu aș vrea să fie așa. Am și crezut că s-a întâmplat ceva de soiul ăsta după Colectiv. Mi-am permis, la vârsta mea, inadmisibil, să mai sper. Am avut iluzia asta: Uite, dom'le, s-a trezit în sfârșit un spirit...

- Avem periodic iluzia asta...

- E un soi de trezire isterică din torpoare. Cineva care stă, așa, într-o ațipire, nu e adormit și, deodată, hă!, tresare isteric, vreme de 30 de secunde, după care recade. Are Mihalkov o secvență, în "Câteva zile din viața lui Oblomov”... ceva cosmic. E o după-amiază rusească într-un conac pierdut în stepă...

- Aceeași atmosferă ca în "Soleil trompeur"...

- Utomlyonnye solntsem, da, exact. "Soare înșelător", cum au tradus ei. Secvența din "Oblomov" e așa: în conacul ăla, mujicii stau, femeile torc, boierul se plimbă, un boier care nu pare a se gândi la ceva, stau toți, așa, într-o tăcere, cu pendula care bate din când în când, nimeni nu zice nimic, boierul se plimbă de colo-colo măcinat de plictiseală și, la un moment dat, unul dintre mujici zice - "Dom'le, stai să vezi, că Vanea a vrut ieri să scoată un scaun din iaz și a căzut și a intrat până la gât în lintiță...".

Și ăștia încep să râdă, și râd de o prostie, pentru că nu era nimic de râs, dar era un motiv să ieși din torpoarea aia a după-amiezii rusești, din neantul ăla...

- S-a întâmplat ceva...

- Da, s-a întâmplat ceva. Și râd, și râd cu lacrimi, boierul se duce și îl îmbrățișează pe omul care spusese, îl pupă de trei ori pe obraz și, după vreo trei minute de râs, așa, se moaie toți și reintră în torpoarea aia. Ăștia suntem noi, domnule Mihnea Măruță.

Asta a fost și după Colectiv. Eu am sperat ca faza de stradă, ca în orice revoluție, să fie urmată de o fază instituțională, pentru că, totuși, nu suntem la asediul Palatului de Iarnă și nici la revoluția franceză. Există, totuși, o țară cu niște mecanisme democratice.

Eu speram ca, din rândurile acestor oameni, cei care au ieșit în stradă, să se formeze în mod spontan niște formațiuni, nu neapărat partide...

- Mai credeți în această formare spontană după ce avem experiența revoluției...?

- Da, am crezut, dom'le, am crezut. Ce să fac? Puteți să râdeți de mine...

- Inclusiv cei care au fost chemați la Cotroceni în celebra întâlnire...

- Aoleu, aoleu, ce-a fost acolo, Dumnezeule... Ăla a fost un vârf al penibilului. Nu știu cine era mai penibil, Iohannis, cu ultimatumul lui,Să vă prezentați pentru a dialoga democratic până la 12 noaptea!, sau adunătura aia care a venit acolo...

Dar eu speram altceva. Speram ca niște formațiuni spontan apărute să-și trimită candidații, care să-i concureze pe clasicii ăștia din Parlament și de la primării, să-i concureze și să-i învingă.

- Există câteva. Știți cât vor lua? Să zicem 5%, optimist. Există un caz la Iași, altul la Târgu Mureș, oameni care par din alt film...

- Da, care par altceva, nu mai sunt tot șmecherii ăia vechi.

- N-au nici o șansă. Ce spune asta?

- Spune că partea reactivă din acest popor - cea care poate, la un moment dat, să aibă niște sentimente morale, să tresară, să se indigneze și, eventual, să iasă în stradă - e mică. Și mică a fost tot timpul.

Și la revoluție a fost mică, să știți. În Piață, în noaptea aia de 21 decembrie, n-au fost mai mult de 5000 de oameni, în vârf. Ăia erau toți. Nu vorbesc despre Timișoara. Restul, milioane și milioane, s-au uitat la televizor. Mă rog, și așa s-au făcut eforturi considerabile pentru a izbucni acea revoluție...

Imagine de la întâlnirea preşedintelui cu reprezentanţii societăţii civile. Foto: Lucian Muntean

- Cum o vedeți acum, că tot ați adus vorba? Dacă ar fi să scrieți o lucrare științifică despre revoluţie, ce diagnostic i-ați da?

- Pentru mine, revoluția rămâne revoluție. Și mă enervează oricine îi spune loviluție, oricine îi spune aglomerarea din decembrie...

- Pentru că ați fost acolo, în 21 decembrie. Dar să încercăm să ieșim un pic din istorie. Ne imaginăm: sunteți Cristian Tudor Popescu, istoric din anul 2050. Ce scrieți despre revoluție?

- Revoluția a fost declanșată de mecanisme exterioare. Asta nu e nici măcar o noutate în istoria poporului român. În toată istoria modernă a României, începând de pe la 1830 încoace, tot ce s-a întâmplat s-a întâmplat pe bază de impuls exterior. Niciodată impulsul nu a fost generat din interior. Au existat niște oameni care au fost capabili să-l pună în act...

- Niște patrioți, dacă nu ne e teamă de acest cuvânt...

- Da, unii chiar erau patrioți, dar impulsul a venit întotdeauna de afară.România nu a creat conjuncturi. România întotdeauna s-a pliat conjuncturilor externe...

- Avem un înger extraordinar...

... extraordinar, da. Am avut situații în care, într-adevăr, ne-a pus Dumnezeu mâna în cap, cum a fost în 1918. După ce s-a întâmplat atunci, poți să crezi în Dumnezeu. Eu nu cred, dar văzând cum a ajuns România mare din nimic, când era pe punctul să dispară de pe hartă, e un noroc divin.

Dar toate schimbările care s-au făcut în țara asta, legate de dreptul de vot, de dreptul de cetățenie, schimbările democratice, drepturile omului - toate au fost făcute la presiuni din exterior, mereu presiuni din exterior. Deci, și în '89, presiunea conjuncturii din jur a forțat ca și în România să se întâmple ce s-a întâmplat.

Au existat niște oameni, puțini, care chiar credeau în răsturnarea lui Ceaușescu și a comunismului. Pentru ei, rămâne realitatea acelei revoluții, dar ea a fost falsificată extrem de rapid. În câteva zile, toți milițienii erau eroii revoluției. Asta e cheia a tot ce s-a întâmplat după aceea.

În 21 decembrie noaptea, încă erau două tabere: unii care trăgeau și unii care mureau. După care, tot ce s-a întâmplat a avut scopul să-i scoată pe diverși activiști, securiști și milițieni – eroi ai revoluției, laolaltă cu cei care fuseseră împușcați, care luptaseră cu adevărat.

Ăsta a fost scopul diversiunii create în 22 decembrie. Și așa ne-am trezit cu tot felul de inși care până ieri îți dădeau cu bulanul în cap și acum luau televizoare color peste rând, pentru că erau eroii revoluției.

Și, firește, domnul Iliescu, care n-a avut absolut nici o legătură cu revoluția. El nu a fost nici la Timișoara, nici în noaptea de 21 și n-a avut niciun fel de manifestare până când a fugit Ceaușescu. După aceea a venit. El se prezintă ca revoluționar. Nu e! Fals clar.

Să vă spun ceva frumos. L-am întrebat pe Ion Iliescu, la televizor: ce făceați în noaptea de 21 decembrie 1989? Și a zis: Îmi distrugeam carnetul de partid.

Și-am spus: Dar de ce-l distrugeați? Dac-aș fi fost membru PCR, eu nu l-aș fi distrus. Și, în general, de ce vă ocupați în noaptea aceea cu distrugerea unei bucăți de pânză roșie? Asta era problema?

Deci, asta făcea domnul Iliescu în acea noapte. În sfârșit... Revoluția trebuia să se întâmple, dar ea a fost falsificată foarte mult în raport cu revoluțiile din celelalte țări. Ăsta e paradoxul: revoluțiile de catifea din Polonia, Cehia și Ungaria au fost mai reale ca revoluții decât cea din România, care a avut cea mai mare cotă de sânge.

Aici, puterea a fost preluată tot de sistem, tot de - cum îi spun eu -plasmodia roșu-albăstrie, Partid plus Securitate, care imediat și-a schimbat aspectul și s-a reorientat până în zilele noastre. Uitați-vă, Condrea ăsta, care și-a dat duhul ieri-alaltăieri, e generația a doua de securiști. Tatăl care l-a generat pe fiu. Avem de-a face cu generația a doua de securiști, înfipți în punctele-cheie...

Cristian Tudor Popescu la Cluj. Foto: Raul Ştef

- Mă bucur că ați revenit. În ce măsură sunt răspunzătoare și ce ar trebui să se întâmple în serviciile de informații în urma cazului Hexi Pharma?

- Cu serviciile se întâmplă următorul lucru. Să vorbim despre SRI, că la SIE e altceva. SRI își lucrează imaginea în felul următor: noi nu mai suntem Securitatea.

- Și au reușit să se desprindă, imagistic, în ultimii ani...

- Da, imagistic reușiseră să se desprindă de ideea Securității, până când a intervenit fostul lor prieten, aș spune chiar consort, domnul Băsescu, care și-a schimbat brusc atitudinea. De atunci când cu agentul acoperit Ponta.

Enervat că pupila domniei sale este atinsă de organe, domnul Băsescu a trecut la o ofensivă de imagine "SRI = Securitate". Asta se întâmpla acum vreo 2-3 ani.

SRI-ul procedează așa: când este vorba de responsabilitate, cum e cazul de față, cu Hexi Pharma, ei spun – Dom'ne, noi nu suntem Securitatea. Ce înseamnă asta? Noi nu intervenim. Noi informăm.

- Noi informăm ca orice serviciu dintr-o țară democratică...

- Exact. Deci, ei au dat deoparte componenta acțională a Securității, care era damnabilă și execrabilă, pentru a spune: Noi informăm. În schimb, în alte situații, îl avem pe șeful acela, general de la SRI, care spune – Dom'ne, justiția e în câmpul nostru tactic. Păi asta ce înseamnă?(râde)

Înseamnă action directe... Deci, când îi convine, nu suntem Securitatea, când nu-i convine, suntem. Ăsta e SRI-ul.

- Cum explicăm non-intervenționismul în acest caz?

- Eu nu cred că neapărat Condrea și conducerea Hexi Pharma erau înțeleși cu conducerea SRI. Cred că e mai grav. Cred că SRI-ul are o preocupare destul de intensă în a ne spune că se află în treabă.

Ăsta e marele secret al serviciului secret: să dea o umbră mai mare decât realitatea lui. Să ne dea impresia că controlează, supraveghează, că e tot timpul "ochiul și timpanul" care știe...

Nu-i adevărat. Sunt destui incompetenți pe acolo, sunt destui care-și iau informațiile din presă și le prezintă ca fiind mari achiziții. Asta este, de fapt, marea problemă a SRI-ului. Sigur că pot exista și acolo, în interiorul SRI-ului, inși care să fie cuplați cu diverși infractori, care să-i protejeze, care să aibă legături...

- În acest caz, cum credeți că s-a întâmplat? Fără ca patronul Hexi Pharma să fie protejat de anumiți ofițeri, putea să se întâmple această crimă?

- Putea. Nu era nevoie de protecția SRI-ului pentru asta. V-am spus: funcționează separația corupților în stat. Sistemul de sănătate e un sistem de corupție separat.

- Autonom?

- Da! Da, e autonom. În România există sisteme de corupție separate, autonome, în care se poate orice. Ei nu au nevoie de ajutorul SRI-ului ca să facă ce-au făcut acolo. E suficientă complicitatea mecanismelor de supraveghere din Ministerul Sănătății. Și complicitatea, în ultima instanță, a medicului simplu, așa cum vorbeam mai înainte.

Pentru că, de fapt, despre asta e vorba. În acești 10 ani, dincolo de orice SRI și de orice corp de control, ar fi trebuit ca un medic, unul, dintre toți medicii din țara asta, să vină și să spună, așa cum a făcut medicul Cârstoveanu.

De ce n-am avut, dom'le, un Cârstoveanu în 10 ani, care să vină să spună – Nu se poate așa ceva. Eu lucrez cu dezinfectanți care n-au niciun fel de efect ?

Pentru că știau, asta e cel mai grav. După părerea mea, principalii vinovați pentru perpetuarea acestei stări de lucru sunt simplii medici, care au fost complici. Se știu lucrurile astea în sistem.

Așa cum noi, în presă, știm ce hram poartă X și Y, așa știu și medicii cum merg lucrurile acolo. Și niciunul dintre ei nu și-a asumat să spună ce știau toți.

- Nici noi, în presă, nu ni i-am curățit.

- Nu, bineînțeles. Vedeți? E același mecanism. Corupția din presă e un sistem separat...

- Mai puțin autonom decât cel din sănătate...

- Bine, și-ăla din sănătate are niște relații cu politicul. Dar în presă e același mecanism. Acum, noi doi, dacă ne gândim, știm niște lucruri despre niște colegi de-ai noștri, dar nu le spunem. I-adevărat? Nici dumneavoastră, nici eu.

Alain Delon, în "Rocco şi fraţii săi" (1960), regizat de Luchino Visconti.

- Să ne mutăm cu discuția la Cannes. Ce spune despre Europa și despre lumea în care trăim faptul că nu se premiază filmul, ci ideologia din spatele filmului, apartenența etnică sau religioasă a realizatorului ori felul în care el se exprimă public pe anumite teme?

- Pentru mine, care sunt și rămân un cinefil, este dureros să văd asta. E dureros pentru că lovește în arta cinematografică. Știți ce a devenit festivalul de la Cannes? Un Eurovision. Cannes-ul a devenit Eurovision-ul ăla penibil, unde premiile se dau pe bază de cumulări politice, de găști politice care votează.

E foarte rău pentru arta cinematografică, pentru că vin criterii care alterează valorile estetice. Vii și spui – Îi dăm premiu pentru că e despre o problemă presantă în Europa, săracii sau emigranții... Știți ce sunt astea? Sunt considerente de realism socialist.

- Arta cu tendință.

- Exact. Ce vedem la Cannes este artă cu tendință, neo-realism socialist. Hai să premiem pentru că este la zi şi pentru că reprezintă o problemă. Știți care erau principiile realismului socialist? Ele pot fi mnemonizate cu termenul englezesc PINK. Să le luăm la rând, de la sfârșit.

"K" vine de la klasovost: ceea ce faci trebuie să aibă caracter de clasă. Uitaţi-vă la Ken Loach ce face acolo, Palme d'Or.

"N" e de la narodnost: trebuie să reprezinte probleme ale poporului, nu ale diverselor elite burjuie.

"P" și "I" sunt partinost și ideinost: în operă nu se pune decât ideologia Partidului, nimic altceva.

Păi asta vedem și acum. Sunt date la o parte filme de mare valoare, și am văzut în ultimii ani, și la Cannes, și la Oscar, am văzut premiate filme pe bază de criterii neorealist-socialiste. Astea pe care vi le-am enunţat acum.

Deci, nu poate decât să mă îndurereze chestia asta. Pentru că se intră în artă aşa cum intra comunismul, şi în general totalitarismele, aşa cum intra nazismul...

- Diferenţa este că, acum, oamenii o fac din proprie iniţiativă, este asumată. Nu este nimeni deasupra. Sau este ceva mult mai difuz...

- O fi. Ceva ce nu vedem. Sunt nişte organisme invizibile care spun la un moment dat - anul ăsta premiem filme cu homosexuali, anul viitor – filme cu negri, anul viitor – filme cu avort, e vremea iranienilor, e vremea românilor, e vremea sud-coreenilor...

- De unde vin aceste mesaje?

- Mi-e greu să vă spun. Sunt nişte curenţi care se formează. Eu însumi am fost într-un juriu supus acestei dileme.

- Cum s-a întâmplat?

- Am fost preşedintele juriului UCIN acum 2 ani. Concursul UCIN venea după Premiile Gopo. Noi ce facem? Ţinem seama de faptul că un film – era vorba de filmul "Closer to the Moon", al lui Nae Caranfil – a luat tot ce se putea lua?

Cum se ia la Gopo: căşună pe câte-un film şi ăla ia tot. A luat "Poliţist, adjectiv" de ajunsese săracul Corneliu Porumboiu - "Dom'le, dom'le, nu se poate, ajunge!"... Luase şi pentru montaj, ceea ce mi s-a părut cel mai bun banc al acelei ediţii. Când filmul are bobine întregi în care nu mişca aparatul...

Deci, cu juriul UCIN: ce facem? A fost o discuţie înainte de jurizare:Ţinem seama de faptul că un film a luat nu ştiu câte premii? Deci, noi ar trebui acum, politic, să ne orientăm să dăm altcuiva. Vedeţi, principiul străin de artă: în artă nu funcţionează democraţia. Arta nu e democratică.

- E chiar dictatorială.

- E dictatorială, nu e democratică. În artă nu e așa – daţi câte-un kil de brânză să ajungă la toată lumea. Ăla care o face ia toată brânza.

În urma discuţiei, am spus: Nu ţinem seama de nimic. Avem lista de filme: dacă ăsta e cel mai bun, nu ne interesează ce-a fost înainte. Judecăm exclusiv estetic. Ceea ce nu fac domnii din jurii nici la Cannes, nici de la Oscar, nici de la Berlin...

- Sunteţi de acord că Europa se scindează cam pe aceleaşi graniţe din timpul Războiului Rece? Dar acum, de o parte e "corectitudinea politică", de cealaltă, un recul naţionalist cauzat de impunerea acestei corectitudini...

- Această corectitudine politică izvorăşte, la urma urmei, din democraţie. Este un mecanism exagerat al democraţiei. Ce înseamnă democraţie? Toţi pornim cu şanse egale în competiţie.

Când împingi la absurd democraţia, rezultă corectitudinea politică, în care minoritatea ajunge să aibă şanse "mai egale" decât majoritatea, iar puterea din stat ajunge să controleze majoritatea prin teroarea minorităţii. Te-ai atins de un minoritar sexual, religios, rasial, eşti terminat. În felul ăsta, tu majoritar, eşti ţinut sub control prin diversele minorităţi. E un mecanism dictatorial mascat, care izvorăşte însă din democraţie.

Şi naţionalismul extrem izvorăşte tot din democraţie. Atunci când democraţia depăşeşte bunul simţ. Ce-a făcut, de fapt, doamna Merkel? Dincolo de orice considerente de real politik şi de analiză politico-sociologică, doamna Merkel a ieşit din graniţele bunului simţ când a făcut acel anunţ.

Am şi zis atunci, la televizor, că e prima dată în atâţia ani de când fac analiză politică că văd un politician de nivel înalt făcând un lucru inexplicabil. N-am niciun fel de argument pe care l-aş putea aduce gestului doamnei Merkel. Dânsa a exagerat în direcţia democraţiei, în direcţia drepturilor omului – direcții bune, de altfel, dar e şi aici o limită.

Vedeți, eu, fiind cinefil, explic realitatea prin ficțiune, ăsta e defectul meu profesional. Când am o situație de viață, mă raportez la o situație de film, cu care încerc s-o explic. În "Rocco și frații săi", ideea e următoarea: Rocco, fratele cel mic, jucat de Alain Delon, e de o bunătate biblică, de o bunătate...

... dostoievskiană...

- Exact. De o bunătate dostoievskiană, absolută. Dar, în societate, bunătatea absolută poate să facă răul la fel ca răul absolut, asta spune filmul lui Visconti.

Când fratele lui se duce să-l denunțe pe Simone, care a omorât-o pe femeia aia și trebuie să plătească, Rocco, în bunătatea lui imensă, spune"Nu, stai!". El vrea să blocheze, de fapt, mecanismele sociale.

Asta a făcut, de fapt, doamna Merkel. A făcut un gest care arată a bunătate supremă și care are, de fapt, consecințe extrem de nocive pentru societate.

Deci, aceste malformații care apar acum, atât corectitudinea politică, cât și naționalismul exacerbat care, iată, cuprinde țări europene, își au cauzele în exagerări ale democrației.

- Ce mecanisme le pot controla?

- Nu știu, nu pot fi controlate. Pentru că aici nu funcționează decât mecanismul – te arzi și poate vei ține seama ulterior.

- Ați citit "Supunere", romanul lui Houllebecq?

- L-am citit. Modest.

- Dincolo de valoarea literară, ideea ispitei e interesantă, și anume: pentru că nu mai are un reper, care odinioară era credința creștină, bărbatul occidental e în pericol de a fi atras de islam, pentru funcții, pentru mai multe femei, pentru putere de toate felurile. Aș vrea să cuplez această idee cu o declarație recentă a lui Marine Le Pen: Dacă voi fi aleasă președinte al Franței, voi recunoaște Crimeea ca aparținând Rusiei. Ce viitor prevedeți Uniunii Europene într-un asemenea scenariu?

- În momentul în care Marine Le Pen ajunge președintă a Franței, Uniunea Europeană nu mai există. S-a terminat.

Marine Le Pen, la Sinaia. Foto: Lucian Muntean

- Puteți dezvolta?

- Hai să vedem. Prima ocazie de dizolvare a UE este Brexit-ul. Dacă Marea Britanie iese din UE acum, pe 23 iunie, s-a terminat cu Uniunea Europeană.

- Deci, dacă ies fie Marea Britanie, fie Franța, pentru că sunt nuclee de coagulare....

- Da, esențiale. Fără oricare dintre cele trei țări, Germania, Franța, Marea Britanie, s-a terminat cu Uniunea Europeană. De fapt, Uniunea Europeană a însemnat întotdeauna Franța plus Germania, plus Anglia, lipită ulterior.

- Care asigura mereu echilibrul...

- Da. Și răul va fi în primul rând pentru noi, pentru ăștia de pe-aici, din Est. Nu pentru Franța sau Germania, care vor trăi pe picioarele lor. Dar România nu poate supraviețui în afara Uniunii Europene.

- Nu poate supraviețui independentă...

- Sigur. (Ironic) Că, dacă ne ducem la CSI-ul lui Putin, intrăm și noi în "uniunea vamală" și suntem fericiți. Dacă încercăm să supraviețuim ca țară europeană, fără UE nu putem. Din păcate, sunt mulți care nu-și dau seama de acest lucru, inclusiv factori politici.

- Duc mai departe scenariul: se produce Brexit-ul, câștigă Marine Le Pen în Franţa și e ales și Trump în SUA.

- Atât Marine Le Pen, cât și Trump sunt foarte conectabili la domnul Putin. Deci, în momentul ăla se va produce un soi de arc peste Europa, în care Rusia va dialoga numai cu Anglia, Franța, Germania, Statele Unite. Iar țările astea ale noastre...

-... vor cădea între vagoane...

- Exact. Asta e, de fapt, problema. Nici nu e nevoie ca UE să se desființeze de facto, cu declarații, cu ciocanul, ca la Zidul Berlinului. Putem rămâne de formă, fără niciun fel de apărare, suspendați într-un spațiu gri, într-un "cordon sanitar" în care am mai fost.

Am mai fost până au murit 3000 de oameni la New York. Dacă nu mureau 3000 de oameni la World Trade Center, România nici gând n-avea să intre nici în NATO, nici în UE. Vă aduceți aminte, că suntem vechi în meserie.

În clipa în care dispare acest efect de interes al Statelor Unite și al Vestului, generat după prăbușirea, în 2001, a Turnurilor Gemene, noi recădem în zona gri.

- Instalarea scutului anti-rachetă de la Deveselu nu este un contra-argument?

- Nu este. Indiferent ce scuturi ai pe teritoriu, depinzi de ecuația dintre marile puteri. Așa cum s-a întâmplat și după al doilea război mondial. Acolo s-au făcut niște lucruri împotriva bunului simț și împotriva situației din teren.

De pildă, Grecia, care era aproape comunistă, a fost salvată că avea Anglia interes acolo. Voia domnul Churchill ca Grecia să rămână în zona de interes. Și atunci s-a făcut vivisecția aia crâncenă, au fost lichidați comuniștii și Grecia a trecut în partea aia.

În vreme ce România - în care comunismul era, practic, inexistent, cu 800 de membri de partid - a fost transformată într-o țară comunistă. Ce legătură are asta cu realitatea?

Deci, nu te asigură nici o bază și niciun scut. Asigurările nu pot rezulta decât din politică, domnule Mihnea Măruță. Nu componentele militare îți asigură securitatea.

Foto: Lucian Muntean

- Mă aduceți la altă întrebare pe care o pregătisem. Cum facem că ratăm din nou? Cum se explică discrepanța atât de mare între ce speram în noiembrie 2014 și ceea ce demonstrează președintele Iohannis de un an și jumătate?

- Nu mă aflu în situația de a fi sperat ceva în legătură cu domnul președinte Iohannis.

- Eu am sperat și cred că milioane de români au crezut că măcar va fi normal. De data asta însă, dezamăgirea este de nivel intelectual, nu e de nivel politic.

(râde) - Intelectual și uman.

- Înclin să cred că președintele nu se mai prezintă la summit-uri pentru că nu știe ce să zică. Mi s-a relatat că participă la discuții cu delegații oficiale și nu are nici o idee. Confirmați aceste informații?

- Le confirm. Am avut o întâlnire cu domnul Iohannis înainte să fie președinte. De-aia vă spun că n-am avut iluzii. În campania electorală mă interesa un singur lucru: să nu iasă Ponta. Știam ce e cu domnul Iohannis, dar nu regret niciun moment, nici măcar acum. Dac-ar fi ajuns Ponta, e greu de imaginat și distopia corespunzătoare.

- Și-atunci cine conduce România în acest moment?

- E o foarte bună întrebare. Cine conduce România în acest moment... Răspunsul meu este: nu știu. Și mă îndoiesc că știe cineva.

- Un grup?

- În acest moment, conducerea România este disolută, este distribuită.

- Merg mai departe: ce se întâmplă cu informările acelea? Duc ele la vreo rezultantă politică sau intelectuală?

- Informările SRI-ului?

- Informările pe care le primește principalul centru de putere al țării.

- Nu reacționează. Domnul Iohannis se consideră informat, după cum a și spus. Dar, dincolo de întâlnirea mea cu dânsul, mai aveți o confirmare în interviul lui Robert Kaplan. Care spune, expressis verbis, "domnul Iohannis nu e vizibil la Washington".

- Iar o altă confirmare este vizita la Washington a premierului. Domnul Cioloș reprezintă, după dumneavoastră, o alternativă?

- El, da. El ar fi o șansă, luat separat. Dar acest guvern pe care l-a alcătuit - nu știu în ce măsură prin propriile opțiuni -, acest guvern este greșit. Și în niciun caz nu s-a comportat așa cum speram, ca un guvern de tehnocrați. Sunteți tehnocrați, mergeți by the book, nu sunteți politicieni. Vă aștept să acționați profesionist și cu curaj.

De pildă, cu halucinatul de la Agricultură, cu 35 de miliarde de euro cu camionul, astea sunt declarații de politician ordinar. Sau Alexandrescu de la Cultură, care se duce, îi zbiară unul de la Operă "Afară cu străinii din țară!", îl întreabă altul de ce are străinul salariu mare, iar el se conformează și își schimbă decizia de pe o zi pe alta. Ăsta e comportament de tehnocrat? E comportament de politician de colțul mesei.

Deci, e o mare dezamăgire acest guvern. Domnul Cioloș, în sine, ar putea să facă o treabă. Are și bun simț, e și bine intenționat.

- Însă continuă să spună că nu va intra în vreun partid. Ca și cum ar reteza orice fel de proiecție pentru perioada de după noiembrie 2016. Ce rămâne? Președinte - nu, premier - nu, președinți de partide – vai de mama noastră...

- Rămâne scutul de la Deveselu. Rămâne ambasadorul Statelor Unite, care, din când în când, va ieși și ne va spune ce mai avem de făcut. E bine așa? (râde)

- Nu poate să decidă mersul lucrurilor.

- Nu poate, dar România nu va fi lăsată. Cel puțin în actuala conjunctură geostrategică, România nu va fi lăsată să o ia razna prea mult. Nu pentru că i-ar fi cuiva drag de noi.

Pur și simplu, geostrategic nu își pot permite ca România să o ia razna, și atunci se vor produce din nou presiunile exterioare, sub care, de altfel, trăim de atâția ani.

Toate schimbările pe care le-ați văzut făcute în 25 de ani, toate au fost la presiune externă. Dacă era după noi, n-am fi evoluat un milimetru din '90 încoace.

Imagine din filmul "Oglinda", regizat de Andrei Tarkovski.

- În ultima parte a interviului, vă propun un joc. Vreau să apelez la cinefilul și scriitorul de SF care sunteți. În ce film v-ați dori să trăiți?

- Bună întrebare. Mi-ar plăcea să trăiesc în "Oglinda" lui Tarkovski. E un fel de altă viață a mea, "Oglinda", și nu e a doua viață, cred că e prima. Pentru mine, dintotdeauna, filmele au însemnat mai mult decât viața. Mi s-au părut mai mult viață decât viața asta din jurul nostru.

Am trăit mai mult în filme decât în viața reală. Emoțiile mele au fost mai mari într-o sală de cinema decât în situații de viață, întotdeauna.

Cea mai mare identificare interioară cu universul dintr-un film am avut-o cu "Oglinda" lui Tarkovski. Deci, acolo aș vrea să trăiesc.

- De ce personaj feminin v-ați îndrăgosti?

- De personajul lui Nicole Kidman din "Dogville".

- Cel mai bun prieten, tot personaj de film, v-ar fi...?

- Cred că Rain Man, jucat de Dustin Hoffman. Cu Rain Man s-ar întâmpla un lucru foarte important: eu aș fi prieten cu el. Nu știu dacă și el ar fi prieten cu mine. Niciodată n-aș ști dacă și el e prieten cu mine, dar, cu siguranță, eu aș fi prieten cu el.

Pentru mine, asta a fost cel mai greu întotdeauna: să fiu eu prieten cu cineva. Au fost și cazuri în care eu am fost prieten cu cineva, fără ca acel cineva să fie prieten cu mine.

- Are legătură tot cu bunătatea dostoievskiană?

- Da, are. Ați intuit foarte corect. Odată cu vârsta, inteligența a trecut pe planul doi ca valoare supremă. Nu eram așa. La 25 de ani, prețuiam inșii inteligenți, chiar dacă erau niște lepre. Acum e invers. Acum, primul lucru după care mă uit, primul meu criteriu este acela al bunătății.

- Dacă vi s-ar da o a doua viață, ați petrece-o în filmul...?

- Dacă mi s-ar da a doua viață, aș petrece-o în "Odiseea spațială 2001".

- Ieșind din film, dar rămânând într-un teritoriu al imaginației și al ficțiunii. Dacă ați putea călători în trecut, ați vrea să o - sau să îl - cunoașteți pe...?

- Aș vrea să îl fi cunoscut pe Friedrich Wilhelm Plumpe, adică Murnau. Așa-l chema, Grasul, Friedrich Grasul, Plumpe. Aș fi vrut să vorbesc cu el atunci când făcea "Nosferatu", atunci când făcea "Der letzte Mann" sau"Tartuffe"...

- Dac-ar fi să alegeți, ați fi luptat în războiul...?

- Acum, nu, n-aș mai lupta în niciun război, dar, când eram mic, la 10-12 ani, voiam să lupt în războiul din Vietnam, de partea vietnamezilor.

- Faceți ce faceți și tot în Est mergeți...

- Tot în Est, bineînțeles.

- Ați vrea să cântați alături de...?

- Adică să mă aflu și eu în treabă... Alături de Gorillaz. Nu mai știu ce fac acum, dar au niște albume extraordinare.

- Ați vrea să jucați tenis cu...?

- Cu Suzanne Lenglen. A fost primul mare jucător de tenis. A fost Federer al anilor '20. Dacă vă uitați la filmele vechi, o să vedeți acolo tenisul din toate timpurile, până în zilele noastre, în acea doamnă, cu rochia scurtată până la genunchi pentru prima dată...

O s-o vedeți făcând drive volé, adică procedeul preferat al Serenei Williams, al Azarenkăi, al jucătoarelor de atac. Nu volé clasic, ci drive volé, adică lovitura cu dreapta sau cu reverul direct din aer, o să-l vedeți la Suzanne Lenglen și cu forfecare, deci săritură de tip Stan Laurel, cu ambele picioare în aer...

- Michael Chang...

- Da! O lovitură de tip Chang, cu forfecare și cu drive volé, în anii '20... Cred că Suzanne Lenglen este cea mai mare ființă, bărbat-femeie, care a pășit vreodată pe un teren de tenis.

- Dacă ați putea, pe cine ați vrea să salvați din istorie...?

- Foarte bună întrebare. (Tace 15 secunde) Sunt mai mulți. Pe cine aș vrea să salvez... Cel mai mult aș vrea să-l salvez pe Liviu Babeș (pictorul care şi-a dat foc şi a ars în 2 martie 1989, pe pârtia Bradu din Poiana Braşov, pentru a protesta împotriva dictaturii comuniste - n.r.).

- O, Doamne.

- Aș vrea ca omul ăla să nu fi murit.

- Să-i spuneți - "Liviu, nu merită!" ?

- Să-l opresc să facă ceea ce a făcut. Să fi apărut ca un călător prin timp, ca o fantomă, lângă el, atunci, pe pârtie, și să-i fi spus - "Oprește-te!". Să-l determin să nu facă ce a făcut. Pentru că nu a avut efect.

- Cine știe în ce plan are rost...

- Asta nu știți nici dumneavoastră și nici eu. Dar în România de după 1989, am văzut. Eu am rostit acest nume ani de zile, iar interlocutorii făceau - "Cum îl cheamă, dom'le? Cine e Liviu Babeș?".

Ani de zile am spus lucrul ăsta. Întrebați-i pe copiii ăștia dacă știe vreunul cine a fost Liviu Babeș și ce a făcut el. Și-atunci, i-aș fi spus -"Nu. Nu e cazul să mori".

- Ce secret al lumii ați vrea să aflați?

- Aș vrea să aflu secretul a tot. Cum e posibil ca noi doi să vorbim acum. Acesta e singurul lucru despre care se poate discuta. Cum e posibilă existența și de ce nu este totul non-existență, pentru că așa ar trebui să fie, de fapt.

De ce există toate astea, ce e dincolo de 45 de miliarde de ani-lumină, cât este limita comoving a universului observabil, adică luând în considerare expansiunea...

- Dac-ar fi să asistați la o scenă istorică, fără să fiți văzut, ca o musculiță, care ar fi?

- Aș vrea să fi asistat la ultima ședință a CPEx-ului (Comitetul Politic Executiv – n.r.), aia în care Ceaușescu a zis că-și dă demisia.

- Avem stenograma.

- Voiam să le văd fețele. Voiam să văd momentul ăla – actoricește, filmic vorbind -, în care tovarășul se ridică de la masă. Și cum acționează ceilalți în clipa când el spune - "Atunci alegeți-vă alt secretar general". Aș fi vrut să văd efectiv acel moment. Mi l-am închipuit de multe ori...

- Ce carte ați fi vrut să scrieți?

- "Particulele elementare", Michel Houllebecq. Când am citit-o, am avut un sentiment dureros că n-am scris-o eu.

- E de o tristețe îngrozitoare.

- Da, da. Dar asta visam, și încă mai visez, să scriu o carte la care cititorul să fie obligat să întoarcă, pur şi simplu, capul de la pagină. Să nu mai poată citi. Să fie atât de greu suportabil ceea ce citește - în legătură cu propria lui condiție, pe care și-o descoperă citind -, încât să se oprească din lectură, să se uite în lateral, să tragă aer în piept și dup-aia să citească mai departe.

Ei bine, Houllebecq a reușit. N-a mai reușit după aceea, dar în"Particulele elementare" a reușit efectiv să te facă să nu mai suporți textul. Era insuportabilă tristețea asta dizolvantă...

- Când îi moare câinele...

- Da. E un moment în care te scurgi, te dizolvi complet sub presiunea nostalgiei și a tristeții...

- Mai am puțin, cu îngăduința dumneavoastră. România ar trebui să fie condusă de...?

- De o țară străină civilizată.

- Dacă ați avea avere, ați finanța...?

- Tineri cineaști. Nu tineri ziariști.

- Dac-ați putea, i-ați convinge să vină în țară pe...?

- Pe nimeni. Nu cred că un român care se află în exterior și care face bine niște lucruri trebuie să fie rechemat. Trebuie să rămână acolo unde este. Cred că face României și românilor mai mult serviciu de imagine decât dacă s-ar întoarce în țară. De ce să se întoarcă?

- Când ați fost foarte fericit?

- În primul rând, nu știu foarte exact ce e termenul ăsta, fericire. Mi-e greu să identific o situație comparabilă cu așa ceva. Nu mi-e foarte clar dacă chiar am fost fericit.

Cred că am fost fericit în ultimul an de facultate, când am făcut lucrarea de licență la Automatică - Sisteme de reglare adaptivă cu model etalon. Timp de un an și jumătate am căutat o funcție, o funcție Lyapunov, care se referea la hiperstabilitatea unui sistem. Era ceva infernal.

Închipuiți-vă că tai o minge în jumătate și încerci s-o lipești pe un plan, pe masă. Apeși aici, se umflă dincolo. Apeși acolo, se umflă dincoace. Un an și jumătate am bâjbâit după funcția asta.

În momentul ăla, mai erau vreo trei inși în lume care puteau să înțeleagă ce fac eu acolo, doi americani și un japonez. Atât. Nu mai știa nimeni în lume chestia aia.

Timp de un an și jumătate, și-n culcare, și-n somn, și când vorbeam cu oamenii, și când eram cu soția mea, că eram căsătorit, aveam viermele ăla în cap, care continua să ruleze acolo. Schimbam, schimbam, schimbam ipoteze, în speranța că voi găsi funcția aia. Un an și jumătate.

Au fost nenumărate eșecuri, au fost false soluții, pe care le credeam bune, dar când făceam simularea pe calculator... După un an și jumătate de căutări, în care mă transformasem la față, în care prietenii mă întrebau - "Ce-i cu tine?", că deja începusem să arăt deranjat psihic din cauza obsesiei ăsteia, am găsit-o.

Am găsit-o într-o dimineață.

N-am crezut că e, pentru că fuseseră atâtea eșecuri, și am lăsat-o. Pe urmă am început s-o testez, așa, lent - îmi ziceam că iar o să găsesc că nu e -, o dată, de două ori, de trei ori, și, când am văzut că ajung la a patra testare și rezistă, am făcut simularea cu profesorul - dom'le, asta e!, în clipa aia mergeam pe străzi și-mi venea să le spun oamenilor – "Ce știți voi? Eu știu ceva ce nu știe nimeni pe globul ăsta". Această funcție n-a existat, iar de-acum există.

Ăla a fost un moment în care am fost fericit. Al doilea a fost când fiul meu cel mic, Matei, a luat 6,80 la matematică, la Bacalaureat, după trei ani de chinuri. Mi se face pielea de găină când mă gândesc. Trei ani de zile până când și-a luat Bacul, până când s-a hotărât. Și am muncit cu el vreo cinci luni.

Acel 6,80 mi se pare echivalentul teoremei Hamilton-Cayley, perla algebrei liniare. A fost al lui, 6,80 ăla, l-a luat pe bune, a făcut el exercițiile respective și și-a luat Bacalaureatul după trei ani.

- Dacă ar fi să mă iau după ce ați spus înainte, fericirea dumneavoastră, acum, n-ar mai ține de intelect, ci ar ține de bunătate.

- Da. Acum cred că poți fi fericit atunci când încerci să vindeci pe cineva de ceva. Întrucât eu însumi sunt bolnav, singura modalitate de a-ți mai ameliora boala e să încerci să-i tratezi pe alții. Doar așa poți și tu să speri că o să-ți fie mai bine.

Pur și simplu fac ceva pentru câte cineva, fără să știe nimeni. Uneori nu știe nici respectivul. Dacă văd pe cineva care mi se pare că merită, că ar putea să facă niște lucruri...

Mai mult, ce să spun? La urma urmei, o să fac 60 de ani la toamnă. Timpul trece oricum, orice-aș face. Asta se rezolvă fără contribuția mea.

REVISTA PRESSEI

O selecţie a celor mai importante ştiri şi a celor mai bune materiale apărute în presa de limbă română şi de limbă engleză

DIN ACEEAȘI CATEGORIE

OAMENI Mihnea Măruță

TIFF 2016. Nae Caranfil: "Filmul este o manipulare legitimă"

La întâlnirea cu presa, regizorul a povestit despre spaima sa de cutremur, despre comedii reuşite sau cum a compus, în anii '80, un musical cap-coadă.

OAMENI Valentin Șchiopu

Bondarul purtător de polen. Vârstele scriitorului

Claudiu M. Florian, distins cu Premiul UE pentru literatură în 2016, a luat interviul atât de în serios, încât fiecare răspuns e o bijuterie în proză.

OAMENI Iulia Marin

Ismail, primar pe viață

Povestea celui mai vechi primar din ţară şi a comunei pe care o administrează din 1982 e o radiografie a mentalităţilor şi spaimelor noastre electorale.

AFACERI Roxana Garaiman

Maria Lucia Hohan: "Nu suntem îndreptățiți la nimic. Trebuie să cauți, să ceri, să lupți"

Prezenţă discretă în viaţa publică, designerul român care a ajuns să creeze ţinute pentru starurile de la Hollywood îşi spune povestea pentru PressOne.

PressOne / All rights reserved

• DESPRE NOI
 
• CONTACT
 
• TERMENI ȘI CONDIȚII

• ROMÂNIA
• OAMENI
• AFACERI
• CORUPȚIE
• LUMEA
• EDITORIALE
• ENGLISH

https://pressone.ro/cristian-tudor-popescu-la-25-de-ani-pretuiam-inteligenta-acum-primul-meu-criteriu-este-bunatatea/