În memoriile sale E. Lovinescu s-a amuzat să scrie despre evaluările pe care i le-a făcut de-a lungul timpului mai tînărul său confrate, G.Călinescu, citînd copios din ele. Umoralul Călinescu azi îl ridica în slăvi pe Lovinescu, răspoimîine, dădea cu el de pămînt, după principiul că ultimul articol le bate pe cele dinainte. La mijloc erau și socoteli mai puțin literare, în funcție de care Călinescu își scria textele, ceea ce Lovinescu nu înghițea, oricît teoretizase și aplicase el ideea revizuirilor critice.
Totuși, Lovinescu nu răspundea la pamflet cu pamflet, convins fiind că magistratura critică nu-i îngăduia să intre în alte polemici decît cele de idei. Criticul știa, de asemenea, că nu se putea bizui pe recunoștința autorilor despre care scria elogios și nici nu aștepta recunoștință. Îl răneau atacurile scriitorilor care se precipitau împotriva lui, poeți mai ales, dar asta nu l-a făcut să-i atace la operă. De-abia în memorii Lovinescu omul le-a răspuns celor care l-au amărît de-a lungul timpului.
Aidoma lui Titu Maiorescu, al cărui mare continuator a fost, Lovinescu n-a amestecat cerneala criticului cu tușul bilios al nemulțumirilor sale personale. A urmat pilda lui Maiorescu, cel care, dezamăgit de omul Caragiale, i-a susținut acestuia opera dramatică împotriva celor care o atacau, dar fără să răspundă apoi încercărilor lui Caragiale de a-și reînnoda relația personală. Erau „chestii” diferite.
Aceste „chestii” nu mai sînt azi atît de diferite ca pe vremuri. Și, din nenorocire, iepurele corcit, în care se amestecă, mai nou, evaluarea criticului literar cu lupta pentru putere, sare din ograda unor critici vîrstnici, care-și folosesc agoniseala autorității pentru a-i face literar de doi bani pe autorii care le contestă priceperile administrative și tehnicile prin care vor să-și păstreze puterea în rîndurile breslei.
Imaginați-vă un Titu Maiorescu atacînd furibund Comediile dlui Caragiale, ca să-l pedepsească pe autor pentru vorbele și textele lui răutăcioase la adresa lui. Sau închipuiți-vă că E. Lovinescu l-ar fi lovit în liră pe Ion Barbu, ca răspuns la izbucnirile năvîrlioase contra sa ale poetului Jocului secund. Cei pe care îi considerăm azi părinți fondatori ai criticii noastre literare n-ar mai fi fost azi magistrații imperturbabili ai literaturii române, ci niște bieți chibiți cu pretenții mai mari decît îi ținea cureaua critică.
Cristian Teodorescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu