El și... nimic altceva

Nimeni n-a reuşit să-i ia darul vorbirii, inteligenţa. Erau ale lui, le-a câştigat, muşcând cu toţi dinţii din viaţă.  Strălucea în toate. Născut pe 21 martie – stejar – sub care nu creşte iarba. Mereu sub aripa lui Cupidon, savurând fiecare plăcere, Mereu învingător, niciodată învins, poate răpus de boală, cu publicaţii numeroase, cu o lucrare de doctorat despre religie... care a „mucegăit“ prin sertare. Colecţiona cărţi şi manuscrise vechi, avea autori preferaţi (Mircea Eliade…),  acolo unde îşi găsea fericirea, şi când cita din cărţile preferate, era altul, acaparator și vesel.  De fiecare dată, Magna Cum Laude pentru El, oratorul, profesorul, filosoful,  fără vreun ajutor din partea cuiva. Visa, zi de zi, aşteptând momentul lui. Se credea vinovat, în mare parte, de neşansa lui, de nereuşitele lui. Inteligenţa, cultura, pe vremea aceea, stânjeneau, ucideau. Era nevoie de compromisuri, pe care el refuza să le facă. După mulţi ani, a fost reprimit în partid. Putea să-şi susţină teza de doctorat. A fost ziua lui de glorie, în care a strălucit atât de puternic, încât toţi au fost fascinaţi de rolul vieţii lui, cel mai frumos, cel mai greu. Pentru că era ceea ce era şi nimic altceva. Iar eu am trăit atât de puţine clipe lângă cel care a fost fratele meu mai mare, Iuliu.

Eli Gîlcescu