Semnatara plachetei De pe pământ (debut,
1963), îngemănând suferinţa şi bucuria, reverberând curăţia trăirilor poetice,
recunoştea sfios: „Slava să fie a celui ce mie / îmi lasă marginea” (v. Roua
plural). Închisă în solitudine, prinzând „ritmul naturii” şi iubind „ora pură”,
ea câştigă, „plină de răni şi de păcatul făcutului”, un limbaj auster.
Pătimirile, suferinţa ca rit („aproape de implozie”, sugera Simona Grazia-Dima) o îndeamnă, amestecând timpurile, să se refugieze în trecut: „dacă m-auzi / ascultă-mă-n trecut”, spune cea fără-de-loc, deşi s-ar dori, pururea, fixată în acel / „acest loc”. Or, călătoria sufletului înseamnă o regresie, râvnind inocenţa, paradoxal, prin spiritualizare. Asta e calea pe care şi-a ales-o Constanţa Buzea, râvnind aşteptatele „cuvinte de vis”, cele care, odată transcrise, învelesc „în literă îngerească realitatea”. O realitate care, ca o carte deschisă, dovedeşte „practici haotice”, pendulând între visare şi vrajă, recuperând „pulberi vechi”. Şi, desigur, ipostazierile departelui, sub impuls ascensional însă, pentru a prinde acel „înţeles cu sâmbure tare”. Să observăm, însă, că supliciile copilăriei, vacanţele la Mărtineşti sau „zilele astenice” din Capitală, divulgate parcimonios, aparţin unui spirit dilematic, răbdător, aflând reazem în credinţă. Şi care aspiră la „cunoaşterea celestă”, şi ea chinuitoare, negreşit: „trupul meu cunoaşte un chin / sufletul altul”. Doar sufletul, „rupt de trup”, obosit, este cel ce rămâne, ne asigură poeta.
https://centrulbrancusi.ro/confesiuni-numarul-59-60/
https://centrulbrancusi.ro/wp-content/uploads/2020/12/Confesiuni-_Nr_59-60.pdf
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu