Se afișează postările cu eticheta Facebook. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Facebook. Afișați toate postările

joi, 10 decembrie 2020

Culegătorul de măsline

Se spune, că la începutul începuturilor, măslinul era un copac foarte înalt, iar livezi de măslini aveau doar oamenii bogați, dar trăia, la fel ca și astăzi, pe plaiurile însorite, pe coastele munților pietroși, în preajma mării.

Într-un astfel de loc, trăia și un copil sărac, pe nume Nikos, păstor de capre. Cum legea pământului nu punea opreliști pentru pășunatul caprelor, Nikos și turma lui treceau deseori și prin livada de măslini a unui nobil foarte bogat. De multe ori, văzând animalele care căutau hrană pe proprietatea lui, și-a îndemnat slugile să-l gonească pe micul pastor.

– Dar nu putem face asta, ripostau slugile, legea acestui pământ nu poate opri animalele să caute hrană, atâta timp cât nu fac stricăciuni! Măslinii sunt foarte înalți și caprele nu pot ajunge la crengile lor. Prin urmare nu pot aduce pagubă, ca să poată fi învinovățit pentru ceva.

Omul bogat tăcea și înghițea, pentru că era exact după cum spuneau slugile, iar păstorul nostru continua să-și mâne mica lui turmă, nestingherit, pe oriunde dorea.

– Toate acestea au durat până ce slugile trimise să întindă lațuri și capcane în care să prindă sălbăticiuni ale munților, se întorceau cu mâinile goale. Cineva le fura animalele și păsările prinse. Astfel, bogatul și-a trimis supușii să stea la pândă zi și noapte până vor descoperi hoțul.

Chiar a doua zi, una dintre pânde a văzut cum micul pastor de capre intra printre tufișuri și elibera animalele și păsările prinse. Bineînțeles că imediat a povestit totul stăpânului său.

Să fie prins hoțul și de îndată să fie adus la mine!, a poruncit stăpânul.

– Dar nu e hoț!, a ripostat sluga. Băiatul nu fură animalele și păsările prinse, ci doar le eliberează.

– Odată ce îmi încalcă proprietatea și își bagă nasul în treburile mele pentru mine este un hoț.

Nikos a fost prins și adus în fața bogatului.

– Cum ți-ai permis să intri pe pământurile mele și să eliberezi vânatul din capcane?

Nikos, deși speriat, prinse de îndată curaj:

– Animalele pământului și păsările cerului au dreptul să trăiască libere. E adevărat că omul le poate vâna pentru hrană, dar nu are dreptul să le chinuie în capcane și lațuri. De aceea le-am eliberat ori de câte ori le-am găsit chinuindu-se.

– Cum îți permiți mucosule să-mi dai mie lecții despre cum și ce trebuie să fac eu pe pământurile mele? Să fie dat imediat la câini!, porunci slugilor.

De îndată însă, sfătuitorul bogatului i-a șoptit la ureche că dacă se va împlini porunca lui și totul va ajunge la urechea regelui, cunoscut ca un conducător bun și drept, s-ar putea să aibă și el aceeași soartă. Atunci, bogatul a schimbat imediat porunca:

– Bine, să nu fie dat câinilor, dar să fie pus să plătească paguba!

Slugile s-au văzut nevoite să intervină din nou.

– Dar copilul este sărac și nu are de unde să plătească.

– Legea acestor pământuri, că tot îmi amintiți mereu de ele, spune că atunci când cineva are o datorie și nu o poate plăti în bani, sau alte bunuri, trebuie să o plătească prin muncă.

– Ce muncă ar putea face un copilandru ca Nikos?, întrebă imediat cineva.

– Nu mă interesează. Puneți-l să-mi culeagă livada de măslini într-o săptămână, și dacă nu va reuși, atunci chiar nu-i veți mai putea lua apărarea, și voi avea tot dreptul să-l dau hrană câinilor.

Slugile nu au avut încotro și i-au spus păstorului de capre ce are de făcut, ca drept pedeapsă pentru eliberarea animalelor și păsărilor prinse.

Micul Nikos ascultă porunca și numaidecât se puse pe plans lângă tulpina unui măslin. Știa că munca i-a fost dată tocmai pentru că nu o putea duce la bun sfârșit și astfel omul cel bogat avea motiv să-l arunce câinilor.

– De ce plângi, copil bun și milos?, auzi la un moment dat în dreapta lui, o voce.

Băiatul ridică privirea din pământ și privi către partea de unde venea vocea. Spre surprinderea lui nu era un om ci o vulpe, pe care o recunoscu de îndată, pentru că tocmai o salvase dintr-o capcană cu câteva zile mai înainte.

Atunci băiatul începu să-i povestească necazul lui.

– Copil bun, pentru că ai salvat atâtea vieți nevinovate, și ai arătat că ai o inimă mare, am să mă întorc în sălbăticie și am să vorbesc cu neamul meu să vedem ce putem face pentru tine!

Nici măcar nu a mai așteptat o altă vorbă din partea băiatului că a și dispărut în tufișurile din preajmă. Iată, că după câteva ceasuri, o mulțime de sălbăticiuni, începând de la târâtoare și până la păsările cerului, au apărut în jurul lui:

– Spune stăpânului acestei livezi să trimită coșuri și saci, să încapă toată recolta de măsline!, îi spuse vulpea, cea cu care vorbise la început.

Nikos s-a supus imediat și a alergat la curtea bogatului cerând saci și coșuri. Bogatul i-a dat cele cerute, râzând. Știa că era imposibil ca Nikos să poată face ce nu puteau face toate slugile lui la un loc.

Astfel, micul pastor s-a întors în livada de măslini și numaidecât toate vietățile adunate s-au pus pe treabă. Păsările desprindeau fructele de pe vârfurile pomilor, animalele cele sprintene se cățărau pe ramurile din mijloc iar cele mari culegeau de pe ramurile joase. Astfel, pom după pom era cules, iar roadele lui adunate în coșuri și saci.

Când mai era o singură zi până la împlinirea săptămânii, omul bogat a trimis slugile să vadă ce se întâmplă în livadă, dar numaidecât ce au văzut grozăvia, slugile au alergat îndărăt la conac.

– Stăpâne, n-o să-ți vină să crezi, dar păstorul mai are câțiva măslini de cules. O mulțime de vietăți sălbatice i-au sărit în ajutor și au fost culeși aproape toți măslinii, până la ultimul bob.

Bogatului îi veni să turbeze de furie.

– Trimiteți imediat slugi cu arcuri și câini să vâneze orice vietate mai cutează să-i sară în ajutor netrebnicului de păstor!

Astfel, slugile înarmate și însoțite de câini furioși au mers imediat în livada de măslini. Sălbăticiunile prietene cu Nikos, văzând toate acestea, s-au răspândit imediat în desișurile tufișurilor, de teamă să nu fie vânate.

Mai rămăsese un singur măslin falnic, necules. Nikos devei brusc la fel de neputincios ca la primirea primei porunci. Era imposibil să poată culege, fie și doar acel singur măslin rămas. Din nou s-a pus la rădăcina copacului și a început să plângă. Nu plângea doar pentru ceea ce urma să i se întâmple lui cât pentru toată munca zadarnică a vietăților care i-au sărit în ajutor.

După câteva ceasuri de plans și deznădejde simți că cineva îl bate pe umăr. Când ridică privirea văzu cum măslinul rămas necules, impresionat de copilul deznădăjduit, și-a înfrânt măreția coborându-și toate ramurile până aproape de pâmânt astfel încât să poată fi culese, iar o ramură îi mângâia umărul.

Nikos imediat a sărit și a început să culeagă măslinile, pieptănând ramurile copacului cu degetele răsfirate, așa cum ai pieptăna părul unei fete. Fructele cădeau unul după altul. Acolo unde nu ajungea de pe pământ se cățăra în măslinul transformat într-un copac pleoștit, și cântând pieptăna cu degetele ramurile pline de măsline.

Astfel, până la apusul ultimei zile, Nikos, micul pastor de capre, reuși să culeagă livada de măslini, scăpând de a fi dat pradă câinilor flămânzi.

Povestea spune că măslinul care și-a înfrânt mândria copacului falnic, coborându-și ramurile ca să poată fi culese de păstorul pedepsit, nu a mai droit să se înalțe înapoi către cer, iar ceilalți măslini, și-au înmuiat și ei inimile și au coborât din fălnicia lor la fel ca semenul milos, rămânând pentru totdeauna cu ramurile aproape de pământ ca să poată fi culeși.

Mișcat de gestul lor, Dumnezeu le-ar fi hărăzit atunci, ca semn de răsplată pentru bunătatea lor, să trăiască și să rodească veșnic.

 

Dan Hașdean



luni, 25 noiembrie 2019

Să exiști și să te stingi



Nu am putut să îmi cumpăr de la Gaudeamus toate cărțile pe care mi le doresc. Ar trebui să strâng bani ani de zile ca să pot satisface curiozitatea și foamea de cărți. Cu toate acestea, sunt cărți de care te ciocnești dureros și te zidesc pe o pâlnie a simțirii și înțelegerii unei bucăți de viață. Noua carte a lui Vianu Mureșan, „Bravo, campeόn! (memorialul agoniei)”, este un document ,,colțuros", o imensă scrisoare aruncată timpului, despre agonie, moarte și, oricât de paradoxal ar părea, despre acea viață pătrunsă de o boală fără leac, necruțătoare și fatală din toate punctele de vedere. Îți trebuie un curaj imens să poți trimite în cuvinte agonia fratelui atât de tânăr și plăpând, precum copiii care beau apă din căușul palmelor, pus în fața celei mai grele hotărâri a vieții. Ce sunt oamenii care duc aceste boli incurabile și, deși își pierd totul din minte, din ființă și din viață, se pot ruga pentru alții, pot spera și vedea frumusețea? Sunt oare ființe superioare ori bucăți de Soare? Nu știm. Nu știm nimic despre viață sau despre moarte, dar cartea aceasta ne arată ce poate însemna să exiști și să te stingi, să lupți ori să renunți și, mai presus de toate, să iubești. Născută din dorința de a croi „o cruce din cuvinte, care să nu putrezească niciodată“ e o lectură care te scufundă pe fundul unei prăpăstii, din care nu vrei să te mai salvezi. Îl apuci de mână pe Marian, săruți fruntea Luminiței și te uiți la toți bolnavii care mor (uneori și câțiva în aceeași zi, doar de pe un singur palier), știind că dincolo de zidurile spitalelor se află și Raiul, și Iadul, atât de amestecate, atât de ,,la îndemână".
Nu se pot spune multe despre această carte (construită pe trei niveluri: proză, poeme și reflecții filosofice), căci i s-ar strica frumusețea. Trebuie citită în noapte, plânsă, îmbrățișată, ca mai apoi să vezi că fratele autorului a devenit, într-un anumit fel, și fratele tău. Și, dacă ar fi posibilă călătoria în timp, ai vrea să fii în acele luni în spital, pe holuri și în ziduri, în morfină și în tăceri, ca să duci, măcar iluzoriu, o bucată din durerea acestei lumi, despre care știm atât, atât de puține.