Nu am putut să îmi cumpăr de la Gaudeamus toate cărțile pe care mi le doresc. Ar trebui să strâng bani ani de zile ca să pot satisface curiozitatea și foamea de cărți. Cu toate acestea, sunt cărți de care te ciocnești dureros și te zidesc pe o pâlnie a simțirii și înțelegerii unei bucăți de viață. Noua carte a lui Vianu Mureșan, „Bravo, campeόn! (memorialul agoniei)”, este un document ,,colțuros", o imensă scrisoare aruncată timpului, despre agonie, moarte și, oricât de paradoxal ar părea, despre acea viață pătrunsă de o boală fără leac, necruțătoare și fatală din toate punctele de vedere. Îți trebuie un curaj imens să poți trimite în cuvinte agonia fratelui atât de tânăr și plăpând, precum copiii care beau apă din căușul palmelor, pus în fața celei mai grele hotărâri a vieții. Ce sunt oamenii care duc aceste boli incurabile și, deși își pierd totul din minte, din ființă și din viață, se pot ruga pentru alții, pot spera și vedea frumusețea? Sunt oare ființe superioare ori bucăți de Soare? Nu știm. Nu știm nimic despre viață sau despre moarte, dar cartea aceasta ne arată ce poate însemna să exiști și să te stingi, să lupți ori să renunți și, mai presus de toate, să iubești. Născută din dorința de a croi „o cruce din cuvinte, care să nu putrezească niciodată“ e o lectură care te scufundă pe fundul unei prăpăstii, din care nu vrei să te mai salvezi. Îl apuci de mână pe Marian, săruți fruntea Luminiței și te uiți la toți bolnavii care mor (uneori și câțiva în aceeași zi, doar de pe un singur palier), știind că dincolo de zidurile spitalelor se află și Raiul, și Iadul, atât de amestecate, atât de ,,la îndemână".
Nu se pot spune multe despre această carte (construită pe trei niveluri: proză, poeme și reflecții filosofice), căci i s-ar strica frumusețea. Trebuie citită în noapte, plânsă, îmbrățișată, ca mai apoi să vezi că fratele autorului a devenit, într-un anumit fel, și fratele tău. Și, dacă ar fi posibilă călătoria în timp, ai vrea să fii în acele luni în spital, pe holuri și în ziduri, în morfină și în tăceri, ca să duci, măcar iluzoriu, o bucată din durerea acestei lumi, despre care știm atât, atât de puține.
Vianu Mureșan
RăspundețiȘtergereDacă va rezista, poezia trebuie să revină la formele tari, la vechea și splendida ei geomerie consacrată de clasici și moderni. Altfel ea va rătăci ca o cometă cu traiectorii bezmetice, risipită într-o pâlpâire jalnică dată de agonia stingerii, de sumbrul orgasm al nimicniciei. De aceea aleg rostirea limpede, clasicitatea, forma rotundă, spiritul geometric în arta scrisului.