Lucrurile s-au schimbat peste niște ani, când soarta m-a mutat la țară și am învățat să cultiv. Așa au luat naștere, pe un mic teritoriu moldav, savane de ardei și vinete, jungle de roșii cât farfuriile, tundre de ceapă și salate. Pe care le dăruiam, de multe ce erau, sau le tăiam pe jumătate, cu aroganța celui care își permite. Cumva, fără meritul lui, l-am iertat atunci pe nesăbuitul și risipitorul James Oliver...
Azi sunt departe de casă, într-un loc unde legumele și fructele de la market sunt din plastic. Totuși, casa ne e plină de ele. Dacă am învățat franceza după Pif, germana, în schimb, am început s-o învăț după cărțile și emisiunile culinare ale lui James. Azi nu știu suficiente detalii tehnice utile în fabrica unde lucrez, dar știu ingrediente, denumiri alimentare, rețete. Pentru că de mai bine de doi ani, eu, carnivorul
și carnasierul căruia i se așază pe masă orice-și dorește, gătesc vegan.
Pentru ea.
Cea care a câștigat un război total cu cea mai neiertătoare boală, cancerul, renunțând la multe. Și e o poveste cruntă, deși cu final fericit, cu nenumărate renunțări și lupte, cu voință de mișcat munții, spusă cândva de o femeie jumătate cât mine, care a abandonat multe nu pentru pentru iluzoria salvare a climei, ci pentru ea însăși și cei de pe lângă..
Revenind, azi am gătit pe fugă (mulțam, Oliver, pentru rețetă), și a rezultat o simfonie, cu modestie o spun... 🙂
Postarea nu are nicio legătură cu faimosul bucătar englez.
Ci doar cu noi.
Cu un fel, unul din cele multe știute de mine, de a-i spune, în fiecare zi, "La mulți ani!".
"Și îți mulțumesc că exiști..."..."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu