Bătrâna trase ușa după ea și rămase privind pantofii aliniați în fața ei, pe prag. Unii mici, alții mari, pentru copii, pentru bătrâni, de fete, de băieți, purtați, uzați, lustruiți, nelustruiți, pe care îi numără: o duzină, două duzini. Și ce mulți sunt! Se bucura frecându-și mâinile, crezând că are casa plină de oameni, de țipete, de plânsete, de râsete. Cum nu se poate mai bine! Își târșea picioarele prinavlia casei împrejmuite cu zid din piatră, netencuit, în care toamna își scuturase frunza peste tot, presărând melancolie, tristețe, dar mai ales dor.
Într-o parte a curții era vița-de-vie care se uscase, în cealaltă livada de curmali deschisă ca o boltă, plină de sâmburi roșii ca flacăra și dulci ca mierea, fructe stricate pe crengi. N-aravea cine să le mănânce! Iese din curte și aruncă încă un ochi la poarta în două canate, din trunchi de stejar, mâncată de carii, cuclanța de fier distrusă de lovituri, deja ruginită. N-avea cine să o mai deschidă! Pe partea de sus a casei se putea citi:MastorasJorgos: era numele constructorului acelei case mari, veche de aproape două sute de ani, cu acoperiș din scânduri subțiri, cu verandă, scară interioară, cu multe camere și odăi.
- „S-o cumpărăm, îi spusese bărbatul său, pe care îl chema tot Jorgos, în urmă cu vreo
40de ani. Tizul meu a construit-o cu grijă.E loc destul să se joace copiii! Or’ n-avem destui?”
Au cumpărat-o, au crescut copii, le-au făcut nunți, vreo douăsprezece în total, de-au vuit acolo clarinetele, au răsunat tamburinele, au curs râuri de cântece și dansuri, au avut poala plină de nepoți și nepoate, bucurie mare. Acum toate astea s-au isprăvit, au plecat cu toții! Copiii prin Grecia și prin lume, Jorgos acolo jos, sub pământ cu iarba crescută până la genunchi. Pe el l-au lăsat singur acolo în capul satului, pe coastă, cu muntele la cap.
De altfel, tot satul e în pantă, toate casele sunt vechi, mari, din piatră ponce, șlefuită la colțuri, cu acoperișuri deasupra porțiloravliilor, majoritatea închise pentru totdeauna, căzute complet, scufundate în tăcere, în singurătate. Singurătatea întinde mâna printre fisuri, îți scoate ochii, te împinge mai încolo spre locuri unde trăiesc oameni, unde există zgomot, bucurie.
Cu singurătatea la brațcoborî în josul străzii principale, pe care călcase atât de des, cândva din caldarâm, acum toată numai gropi de parcă ar fi fost mâncată de câini. Fiecare piatră rămasă păstrează o amintire, sprijinită de zidurile încărcate de mușchi. De n-ar cădea! Era bine să-și fi luat și ea un baston ca prietena ei, Lefteria, deși, nu urca coasta, chemând-o tot pe ea: „Vino tu, că ești mai în putere!”
Se opri ici-colo, se salută cu consătenii așezați pe sub acoperișurile porților.Erau foste colege de brigadă, agricultori de vază, brigadieri, cărăuși, zidari, profesori, secretari de partid, președinți ai Frontului, spioni ai securității, foști deținuți.Unii pătați, alții nu, cu toții oameni buni, care acum, de când rămăseseră mai puțini și părăsiți, se iubeau mai mult. O întrebară și pe ea cum stă cu tensiunea, dacă au sunt-o copiii pe mobil, o invitară la cafea, însă îi refuză pentru o altă dată: „Acum mă așteaptă Lefteria să schimbăm o vorbă. Am obosit spunând aceleași lucruri!”
Plecă aproape rostogolindu-se. Abia dacă o țineau picioarele. Întâlni chipuri noi, vesele, sănătoase, fete și băieți frumoși, care îi vorbiră, o salutară, întrebând-o despre ale ei. Nu-i cunoștea. Ceva i se zbătea prin memoria-i pierdută în ceață și atât. Îi știa de mici, dar acum erau bărbați și femei în toată firea, la rândul lor cu copii.
Întâlni și o familie, care avea un copil. Țineau de mână o fetiță. Se grăbi să o ia în brațe, rugându-i părinții: Îmi dați voie să o sărut? Îi sărută obrazul moale ca miezul de pâine, mirosind a schinduf, a flori și a viață.
Strada era plină de alte și alte perechi. La fântâna din centru se afla și mai multă lume. Întoarse capul către curțile pline cu oameni, cu haine întinse pe sârme. Ferestrele caselor erau larg deschise canat după canat, ca să intre aerul proaspăt șisă dispară mirosul de mucegai.
Era fericită.
„S-au întors toți, toți. Nu vor mai pleca. Au dat uitării străinătatea. Trebuie să i-o spun Lefteriei.”
Se grăbește. Picioarele nu-i mai tremurau, inima îi tresărea de bucurie, pășea sigur, un sac de ani îi cădeau de pe umeri, ochii i se luminau de soarele de deasupra capului.Și-a scos basmaua neagră și și-a înnodat-o pe frunte. O ajuta și drumul, care acum, spre capătul satului devenea mai lin, ca fundul unei gropi.
Știuse Lefteria s’aleagă împreună cu soțul ei și cei patru frați ai săi, casele gard în gard. Era neamul cel mai mare, cu cincizeci de suflete până mai ieri, întotdeauna cu bună dispoziție, veselie, petrecăreți, cântau toți cinci, fiecare cu cântecul său, ba chiar și femeile și chiar Lefteria, colega ei de brigadă, prietena eide-o viață.
Curtea casei Lefteriei era plină. Bărbații jucau cărți, iar femeile discutau despre toată lumea. Un necunoscut care bea cafea și răchiei se adresăbătrânei pe nume, cu mult dor: „Nu mă mai ții minte, îi spuse. Curmalele din curte eu ți le-am cules!” Nu avea timp de el. Avea vești bune de dat Lefteriei:
- Ați auzit, s-au întors toți!? Străzile sunt pline de copii, fete și băieți. Nu vor mai pleca.
Nu mai există străinătate! Necunoscutului îi căzu din mână ceașca cu cafea:
- Ce vorbește asta?! Aici a căzut bomba, poți să traversezi satul dezbrăcat și nu te vede nimeni!
Bătrâna nu stătu să-l convingă. Era bucuroasă! Le spuse bărbaților să lase cărțile de joc și să cânte ceva. Bărbații o ascultară, lăsară cărțile și începură să cânte:
„când crescuși atât de mare, dragă, dragă, violetă,
voi veni pe-nserat în cartier, dragă, dragă, violetă…”
Bărbații se adânciseră în cântec, iar bătrâna în dansuri. Își desfăcu basmaua neagră, pe care o flutura și o scutura, sucindu-se și răsucindu-se invita la dans pe unul și pe altul până se făcu un șir lung, nesfârșit,de dansatori, cum se întâmpla odată la nunți. A dansat cât și cum a dorit.Sudoarea îi curgea râuri. Obosi repede.
- Continuați voi, le spuse, eu sunt o femeie bătrână. E suficient și atât. Mâine o facem
dinnou. Acum plec.
Plecând, văzu o pereche de pantofi aruncați, într-un colț al curții.
- Pot să-i iau, o întrebă pe Lefteria?
- Să ți-i pun într-o pungă, îi răspunse aceasta.
- Dar ce faci cu pantofii, o întrebă necunoscutul, în timp ce ea se îndrepta pierzându-se pe drumul pe care venise.
- Îi pun în fața ușii, îi răspunse, ca să pară că am oameni în casă…
Traducerea Oana Glasu
