Simona Poclid
Climansa punea laptele în oală de lut și îl lăsa pe pervaz până seara. Spăla ștergare cu săpun de casă, peticea cămăși și șosete. Azi, la Brașov, se lansează Monștrii cu bot de catifea. Eu stau, la sute de kilometri depărtare, pe prispa Bunicilor și mă gândesc că este firesc să ne despărțim de ceea ce credeam că suntem, să avem o chilie făcută din aer și să putem murmura, la marginea lumii, cuvinte pe care nimeni nu le poate folosi. Dacă Bunicii ar fi trăit, mi-ar fi spus șăgalnic că încep să mă aciuez ca un bătrân pe care orice zgomot al lumii îl nemulțumește. Climansa s-ar fi prefăcut că îmi pălmuiește obrazul, ,,certându-mă" că știu să plâng necontenit. Dar, mai presus de toți oamenii, ar fi înțeles că îmi sunt mai dragi prichiciul, pragul casei, șura, covata, hornoiul amintire, lâna învârtită în jurul inimii și că nu caut nimic în afară de pământul în care ei au fugit. Oamenii pot împărți pe lume idei, avuții, ori dragoste. Bunicii ne lasă Paradisul. Nu-i niciodată târziu să vedem că, dintre toate lucrurile lumii, cel mai bine este să fim devotați morților noștri. E atâta verde și moarte-n jur, iar eu știu că atunci când nu particip la o lansare iese cel mai bine. Și-n plus, Climansa mă zărește, mă așază la masă în Cer. Vrea să îi înfulec cotul, umărul. Să mă învețe să cresc precum porumbul acesta, ivit pe unde ea călca mereu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu