Cu Nobel, fără Nobel

 

Iulian Boldea 

Pentru că a mai trecut un sezon al Nobelului literar, alegerea Academiei suedeze fiind și acum întâmpinată cu perplexitate, să ne gândim puțin nu la cei care au primit premiul, ci, mai ales, la scriitorii uriași pe care Nobelul i-a ocolit. Tolstoi, Ibsen, Cehov, Proust, Kafka, Musil, Malraux, Montherlant, Nabokov, Borges, Buzzati nu l-au luat. Nici Virginia Woolf, Joyce, Julio Cortazar, Ismail Kadare, Milan Kundera, Umberto Eco sau Salman Rushdie. Nici Ernesto Sábato, nici Murakami, nici Philip Roth, nici Amos Oz, nici alții la fel de valoroși, ignorați în favoarea unor scriitori care ne spun prea puțin spre deloc azi, fiind mai mult sau mai puțin uitați (câteva exemple: Frédéric Mistral, José Echegaray y Eizaguirre, Rudolf Christoph Eucken, Paul Heyse, Verner von Heidenstam, Karl Adolph Gjellerup, Erik Axel Karlfeldt, Frans Eemil Sillanpää, Derek Walcott etc. etc). Criteriile Academiei Suedeze par să fie altele decât cele valorice. Ele sunt etice, ideologice sau geopolitice, ocolind cu o obstinație și o miopie de neînțeles scriitorii de mare valoare, notorietate și autoritate.

Să ne reamintim că în 1988 apărea cartea "Nobel contra Nobel" în care Laurențiu Ulici pune în discuție aceste selecții discutabile, propunând o listă cu scriitori care ar fi meritat premiul: H. Ibsen, M. Twain, A.P. Cehov, A. Strindberg, J. London, G. Trakl, M. Proust, F. Kafka, R. M. Rilke, J. Joyce, C. Sandburg, C. Kavafis, F. Pesoa, M. Bulgakov, F.G. Lorca, S. Esenin, C. Pavese etc. Din literatura română pe lista lui Ulici figurează I. L. Caragiale, Rebreanu, Arghezi, Blaga, Marin Preda, Nichita Stănescu și Marin Sorescu.

Tot ceea ce eu nu merit

Iolanda Malamen: Daniel Bănulescu, să presupunem că ai debuta literar în acest moment. Ca tânăr scriitor, ce ai aştepta de la critici, de la cititori, de la societate?

Daniel Bănulescu: Cred că nu s-a schimbat ceea ce aşteptam. M-ai pus în situaţia de a examina ceea ce aşteptam. Aş aştepta cam acelaşi lucru. Formularea s-ar putea să vină dintr-un soi de întâmplare, dacă mă întreb ce aş aştepta. Am citit spre sfârşitul unui almanah literar, cu mulţi ani în urmă,  o anchetă făcută printre scriitori cu o întrebare generală, uşor stupidă, iar după numele celor care răspundeau mi-am dat seama că era făcută în restaurantul Uniunii Scriitorilor. Întrebarea era: ce aşteaptă un bărbat de la o femeie? Răspunsurile erau diverse: să aibă picioare lungi, să ştie să gătească... Doi scriitori ieşeau din context: Gelu Iova, care spunea: „să-i placă să fie femeie“ şi un răspuns genial, al lui Eugen Suciu: „să-mi dea tot ceea ce eu nu merit“, este una dintre cele mai frumoase definiţii ale dragostei, de care am cunoştinţă. În concluzie, aş aştepta de la debutul meu, tot ceea ce eu nu merit…

I.M. Au fost şi schimbări radicale  în scrisul tău.

D.B. Da, și ele au venit tot de la sine. Nu ca o sarcină. Încerc să și spun pe scurt, ce s-a schimbat în literatura pe care o scriu. Tonul şi substanţa, datorită faptului că acum 20 de ani preţuirile mele în proză erau Salinger şi Saroyan şi inclusiv scrisul meu era un scris şmecheresc, adolescentin, dantelat, capricios, efeminat. De zece ani şi mai bine, scriitorii mei favoriţi sunt Tolstoi şi Hemingway. Este o mare distanţă între ceea ce scriam şi ceea ce scriu acum.

I.M. De altfel că Hemingway este într-o puternică revenire la bursa literară…

D.B. Este un scriitor de mare valoare, care, odată citit, îi încurajează pe oameni să scrie. Este un autor care la prima vedere pare că scrie ca un şcolar, cu propoziţii extrem de scurte şi de puternice, şi îţi dă forţă, momindu-te ca şi când totul ar fi foarte simplu. E un mare ajutor pentru un scriitor care munceşte la o carte şi nu poate ieşi din ea, să-l citească pe Hemingway. E o îmbărbătare. Cred că aceşti mari scriitori au lăsat urme. Am învăţat mult de la ei. De fapt, acum 6-7 ani m-am hotărât să devin scriitor profesionist.. O spun foarte serios. Un titlu minunat al lui Cristian Popescu rezumă chestiunea: „De ce nu vreau să mor poet“…

I.M. Concluzia este extrem de confortabilă: merită să trăieşti pentru literatură!

D.B. Merită, dar trebuie să ţi se dăruiască următoarea salvare pe care poate nu o găseşti singur, să te plasezi la mijloc între cele două contrarii. Încerci să smulgi cu dinţii din tine, să fii cât mai bun şi să faci eforturi cât mai mari şi să te dăruieşti cât mai mult, dar asta poate duce la un scris nevrotic. care suge şi îndepărtează viaţa. Pe de altă parte, trebuie să faci echilibrul cu punctul de a trăi  viaţa şi a o pune în primul plan. Dacă reuşeşti să găseşti acest echilibru în această întâlnire disperată şi fără confort, şi să ai liniştea şi bucuria ca să-ţi trăieşti în continuare în echilibru viața...

Ca el să-l poată contempla pe Hristos

Cristian Teodorescu

Aventurile literare ale Bibliei. Relația specială a lui Tolstoi cu Iisus

În jurnalul său Tolstoi recunoaște smerit că douăzeci de ani din viața sa au fost închinați vanității și viciilor. Asta începînd din primii ani ai adolescenței sale. Pînă la 14 ani însă, spune tot el, a fost perioada inocenței. Apoi pînă la 35 de ani, Tolstoi s-a umplut de păcate, chiar dacă primise o educație tradițională, în care religia avea un rol cît se poate de important.
Adolescentul nărăvaș, ulterior tînărul vital Tolstoi nu s-a mai sinchisit de învățăturile ortodoxe primite. La fel ca tinerii ofițeri ruși din Război și pace trăiește periculos, precurvește, face datorii la jocuri de cărți, continuînd astfel cu brio o tradiție din familiile aristocratice importante, cum era și aceea al cărei vlăstar era. Tolstoi se căiește la bătrînețe de păcatele sale, dar dacă în acei douăzeci de ani pe care-i repudiază n-ar fi trecut prin atît de multe, probabil că opera lui ar fi fost cu totul alta. 
Dacă nu cunoști viața cu păcatele și cu viciile ei, ca Sfîntul Augustin în tinerețe, n-ai nici motive de căință și nici, mai ales, motive să scrii proză. Decît eventual o proză scorțos-moralizatoare, pe care n-o citește nimeni. Dacă n-ar fi fost aceste două decenii de purgatoriu terestru, cu incursiuni într-un iad pămîntesc al desfrînaților, cu amintirile lor picante, Tolstoi n-ar fi ajuns ceea ce este, la fel cum Dostoievski n-ar fi scris Jucătorul, dacă n-ar fi fost un pătimaș-vicios al ruletei. Nu cea rusească. 
În povestirile lui Tolstoi, păcătoșii, în special slujitorii dedicați profesional Domnului, trec prin chinuri morale năpraznice. Prima oară cînd le-am citit, în adolescență, le-am luat în serios. Mai tîrziu le-am pus la îndoială, ca pe niște afaceri mai degrabă personale ale lui Tolstoi cu Bunul Dumnezeu. Căci la bătrînețe, scriitorul descoperă că n-are nevoie de Biserică pentru a intra în relații cu Iisus Hristos. Ba mai rău, că Biserica îl și încurcă în această relație. Drept care Biserica Ortodoxă l-a afurisit. 
Dar ce era să facă altceva Biserica, atunci cînd Tolstoi susținea că n-are nevoie de intermedierea ei, ca el să-l poată contempla pe Hristos? Aici, cred că Tolstoi a comis un hybris. A vrut să-și înființeze propria lui credință, cu eventuali discipoli printre cei care-l vizitau la Iasnia Poliana. Îmi place să cred că atunci cînd Tolstoi a fugit de acasă, incognito, fugă de la care i s-a tras și moartea, a plecat de acasă ca un soi de propovăduitor rătăcitor al propriei sale religii. Alții însă ar putea susține că de fapt Tolstoi a căzut victima unui acces de demență senilă. Și ar fi greu să-i contrazicem.

Ultima gară

„Dumnezeu este întregul etern din care fiecare om reprezintă o parte minusculă. Noi suntem manifestări ale divinității în timp, în spațiu, în materie. Dumnezeu nu este iubire, dar cu cât e mai multă iubire în om, cu atât mai mult se manifestă Dumnezeu în el și cu atât mai autentică este existența lui”, este învățătura pe care Tolstoi o transmite fiicei sale, Sașa, pasaj regăsit în cartea ce reflectă în mare parte ultimul an din viața scriitorului, „Ultima gară”, de Jay Parini.

Apropierea, în adevăratul sens, de Dumnezeu, să aducă de la sine și abstinența sau Liovocika (așa îl alinta soția) căuta îndreptarea păcatelor tinereții, pe care orice muritor le comite, nebiruind ispita? Doar Tolstoi deține răspunsul!
Cert este că apropierea lui de mujici și dorința de a-și împărți averea săracilor, a creat convulsii uriașe în viața de familie a scriitorului. Frustrarea, determinată de luxul în care el trăia, în timp ce alții mergeau cu tălpile goale, și opoziția soției în ceea ce privește risipirea bunurilor au grăbit drumul spre gară al lui Lev Tolstoi, spre ultima gară.

Suntem, se pare, „vinovați” de scurtarea sau prelungirea șinelor destinului. Unde e gara, cine o desenează, arhitect și inginer nevăzut al destinului? Gara se găsește oriunde! Cine o ține departe de noi, muritori de rând sau genii?

Giorgiana Radu