... ceva să-mi schimbe gândurile.
Și atunci citesc.
O carte, uneori la întâmplare.
La întâmplare... despre cei veseli.
Despre „cei mai buni dintre cei
buni care nu pot fi decât veseli. Pentru că e mult mai bine să fii vesel. Iar
afară de asta veselia mai indică și altceva. E ca și cum ai deveni nemuritor,
încă de când ești în viață. Treabă complicată. Și cu toate astea nu mai
rămăseseră mulți. Nu, nu mai rămăseseră mulți din cei veseli. Rămăseseră
cumplit de puțini, al dracului de puțini. Și dacă ai să gândești mult așa, flăcăule,
nici tu n-ai să întârzii pe-aici cine știe cât...“
„Pentru cine bat clopotele“, Ernest
Hemingway, un roman de o mare frumusețe, împregnat adeseori de o anumită
demnitate solemnă și de poezie, alteori, printr-un umor real și suculent,
scăldat într-o aură specială. Un roman pe care îl citesc pentru a nu știu câta oară. Și de fiecare dată îmi
pare altfel. Iar epigraful folosit de autorul romanului este de-a dreptul
tulburător. Cuvintele aparțin poetului englez din secolul al XVII-lea John
Donne.
„Niciun om pe lume nu-i doar un ostrov, stingher şi de sine
stătător. Fiecare om este o bucăţică din Univers, o parte din întregul cel de
căpetenie. Dacă marea îi smulge cu valurile un bulgăre, Europa este
împuţinată, aşa cum ar fi orice bulgăre de pământ, ori moşia ta, ori a
prietenilor tăi. Moartea oricărui om mă vatămă pe mine, fiindcă mă aflu cuprins
în omenire. De aceea, niciodată să nu faci întrebare: pentru cine bat
clopotele? Pentru tine bat.“
Citindu-l, mă gândesc la foamea lui Dumnezeu. Foame de ceva
dulce. Pentru că a ales-o pe Doamna R. să-l îndulcească într-atât, să închidă
în mâinile Lui îndurările noastre.
Eli Gîlcescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu