O pagină antologică

Totul mă împingea să fiu un poet blestemat. Dacă n-am fost, este pentru că vremea în care am trăit s-a grăbit să fie – ea – blestemată.
O literatură făcută de scriitori care au citit puține cărți ar fi o literatură jalnică. Dar și cea făcută de unii care n-au citit decât cărți.
Să fiu o trestie gânditoare? Mai degrabă, pe gânduri.
Datoria unui scriitor este să scrie, dar, din timp în timp, să nu scrie.
Cel mai susținut și intens asediu la care am fost supus a fost din partea nimicului.
Atâtea orori generate de  un nobil ideal, ca și cum cea mai imaculată fecioară ar fi dat naștere unor crocodili.
Nu a scrie cărți proaste este cel mai mare rău ce se poate face unei literaturi. Ci a scrie bine despre ele.
Prostul își poate drapa prostia sub falduri de solemnitate.
Mai mult decât noblețea, obligă talentul.
O societate în care toți membrii întrețin relații între ei este altceva decât una în care totul se se bazează pe relații.
Din când în când dădeai peste o pagină antologică. Ea ținea în spate toată șandramaua.
Poți spune că ești genial, dar modest lasă-i pe alții să spună.
Prostia cea mai adâncă nu exclude viclenia. Așa se explică multe inexplicabile cariere.
Birocrația poate orice. Ea poate face dintr-o vrabie un cocoș roșu.
Nu toate prostiile se spun cu ușurință. Unele cer un mare efort intelectual. 
Cum apare un ideal, apar și manipulatorii.
Celor prea decăzuți nici moartea nu le mai poate reda demnitatea.

Geo Bogza, Trapez