I.G.: Și pentru că am
deschis discuția despre „Nebunul lui Dumnezeu”, destăinuiți câte ceva despre
personajele romanului, personaje legate tainic unele de altele, vii, prinse în
roata vieții și în mrejele unui creator nevăzut.
V.M.: Romanul pare să fie
povestea Sfințișorului, student genial la început, un îndrăgostit encratic
bântuit de viziuni, ajuns „mireasă a lui Dumnezeu” printr-o ciudată metanoia
religioasă și travestiu-ul unei rochii de mireasă în care se plimba abulic,
rătăcit pe străzile Clujului, pe unde îl mai găsește uneori cineva împotmolit
în vreo pubelă. Un tinerel țicnit, blând, cu o stupefacție tainică întipărită
pe chipul radios și-o lumină mistică licărindu-i în priviri, purtând un balț
alb de mireasă pe cap, mânat parcă de vânt încoace și-ncolo pe trotuarele, prin
parcurile și aleile orașului – asta e imaginea lui. Alienat, caraghios, blajin,
vulnerabil și rătăcit prin viață, omul bun căruia nimic nu i se arată și nimic
nu-i reușește, Sfințișorul este „alesul”, cel prin care se revelează nivelul
degradării și deriziunii „întrupării” lui Dumnezeu în om, ceea ce nu mi-am
propus să fie o blasfemie, ci o aplicație contextuală la teologia Întrupării.
Michel de Certeau, de altfel, vedea în nebuni și cerșetori epifanii, personaje
revelatoare ale prezenței lui Dumnezeu printre noi în lumea modernă, nihilistă
și secularizată. Nebunul este fratele amărât al lui Christos în lumea noastră,
cel puțin în versiunea pe care am prins-o eu în Sfințișor, și acest lucru
transformă cartea mea într-o narațiune religioasă pe care o propun fără
autoritate sau emfază, cu tristețe și inima zdrobită, fără pretenția de-a fi
luată în serios de către cei care știu bine, profesionist cum e și ce vrea cu
noi bunul Dumnezeu.
Doina este „iubita” Sfințișorului, care are atât rol de
mamă, cât și de madonă în viața lui. Iubirea lor se consumă în fantasmă și
emoție religioasă pentru că Sfințișorul nu trăiește de fapt în realitatea
imediată. El este doar parțial întrupat sau mai bine spus accidental întrupat,
un avorton îngeresc printre oameni, iubește ca-n vis și se exilează în lumea
fantastică pe care mintea lui exaltată i-o oferă ca pe-un paradis. Doina este
un personaj trist pentru că iubește pe cineva fără trup, de necuprins, cineva
fără sânge și viață, un partener aproximativ cu un suflet mistic întins peste
trup în loc de piele care-l face inaccesibil. Prinsă ca-ntr-o pacoste a
destinului, nimic nu o va smulge din relația fantastică cu Sfințișorul, ajuns
vagant mistic pe tărâmurile închipuirii înainte ca relația lor să fi avut
caracterul de iubire între un bărbat și o femeie. De altfel cred că iubirile
imposibile acumulează în ele tensiuni sufletești, emoții și fantasme din al
căror ferment se poate hrăni vreme îndelungată cineva în drumul lui spre cer
sau spre moarte. Susțin această erezie orfică.
Ștefan Cantor este terapeutul, profesor universitar și
psihiatru faimos, care este rugat într-o zi să încerce să-l trateze pe
Sfințișor. Își dă seama curând că nebunia pacientului său este o tramă
religioasă, că în crizele lui cu manisfestări de delir lingvistic se exprimă
pasaje, versete dintr-o evanghelie neagră a unui Logos damnat care acționează
de-a-ndoaselea, nu prin creație, ci prin pocire, desființare, distrugere a
lumii. Mai mult, terapeutul ajunge să se prindă în mintea delirantă a
pacientului său și să fie posedat de „demonul” pe care dorea să-l scoată afară,
încât după o vreme sfârșește prin a se purta el însuși ca un satir impudic,
alcolic și caraghios, devenind o figură publică jalnică. Am scris aici o
versiune personală a motivului „vânătorul vânat” pe care l-am deprins de la
Giordano Bruno și l-am aplicat în domeniul psihiatriei. Pe de altă parte,
Cantor este un mesia, are o sarcină majoră, să elibereze personajele și lumea
de nebunie, păcatul care-o ține în stare de stupiditate și ignoranță, dar un
mesia refractar, eșuat în frivolitatea ambițiilor personale, nevrednic de
încrederea pe care Creatorul i-a acordat-o.
Există și un personaj simbolic, Zahei Dalai Thoab de care
am avut nevoie ca să formulez acele versete mistice referitoare la facerea
lumii într-o versiune care combină spiritul gnosticismului și cabala, versete
care sunt așezate la începutul capitolelor și care oferă conținutul teologic al
narațiunii. Acesta nu este creator, ci martor.
El observă momentele principale ale facerii lumii și le dezvăluie. Eu m-am
întrebat mereu, studiind modele ale creației lumii în mitologii variate: cine a
văzut și a relatat cele petrecute? Acest Zahei este un spirit etern care nu are
puteri creatoare, dar este menit să dezvăluie oamenilor felul în care a fost
zămislită lumea lor de către un Creator la care n-au acces în mod nemijlocit.
În romanul meu este vorba doar de lumea personajelor, care este și ea o lume în
sine.
Alexandru e mai mult decât un personaj. Cartea de la care
am preluat titlul „Nebunul lui Dumnezeu”
a fost scrisă de el, în ficțiunea mea, dar a rămas nepublicată și s-a pierdut
după moartea lui pretimpurie într-un accident de mină la Baia Sprie. Las să se
înțeleagă înspre finalul romanului că ceea ce am făcut eu este o rescriere
îngălată a acelei opere desăvârșite care din păcate n-a văzut lumina tiparului,
și în acest mod îmi camuflez convingerea că noi, scriitorii, indiferent de
nivelul la care ne ridicăm, suntem doar imitatori scăpătați, mediocri ai unui
creator desăvârșit precum Demiurgul lui Platon din Timaios.
În realitate Alexandru Deac, mai mare decât mine cu
aproape 20 de ani, a fost prietenul meu cel mai bun în adolescență când eram
elev de liceu la Baia Mare. Muncea în mină pentru că avea rude fugite în
străinătate, iar pe vremea comunismului unora ca el nu li se dădea voie să facă
facultate. Avea o bibliotecă bună de filosofie și literatură clasică la el în
garsonieră unde ne întâlneam și povesteam zile și nopți la rând. Putea să
recite fără oprire ore în șir din diverși poeți de la Pindar, Properțiu,
François Villon, până la Saint-John Perse, Odysseas Elitis, Arghezi ori Nichita
Stănescu. M-a îngropat într-un maldăr de cărți de care știam că nu pot scăpa
decât dacă le citesc, și am citit cu înverșurnare, apucat de un patos
demențial, crezând că în mintea mea o să încapă toată literatura lumii. M-am
semețit. Când n-am mai putut face față torentului literar ce mă inunda prin
ochi, tot el m-a oprit și mi-a dat dezlegare să fac pe deșteptul și să-mi
încerc pana.
De la el am învățat mai multă filosofie decât mai târziu,
în cei cinci ani de facultate, de la profesorii pe care i-am avut la Cluj, și amînvățat ceva mai important decât filosofia – să fii autentic, să nu umblispoit, să nu te maimuțărești, să nu pozezi social sau cultural, să nu te daicine nu ești, să-ți găsești măsura și rostul meșterind asupra sufletului
tău ca cioplitorii în piatră din Maramureș. M-am copt la focul minții lui,
figura lui mi-a servit de model, el mi-a nevedit și mi-a țesut pânza
sufletească făcându-mă să arăt așa cum sunt încă și azi. Am scris Nebunul ... de dorul lui și ca să-l țin
treaz, să-l abat din moarte în paginile cărții mele. De aceea el nu este doar
personaj, ci este un demiurg al cărții mele.
Isabela Gîlcescu
http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=19223
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu