Nu uita

Florin Iaru

Realitatea nu este ce este, ci ceea ce pare că este. Ceea ce e aranjat și machiat să fie.

Nu uitați asta, de fiecare dată cînd viața, întîmplările și politica vă pun piedică.

Apoftegmele lui Don Florin Iaru

 Scapă de povara realismului, dar fă în așa fel încât totul să pară real!

Ce deosebește un grafoman de un autor. Grafomanul vrea să scrie cărți. Multe

cărți. Scriitorul vrea să scrie bine. E o diferență fundamentală. (Florin Iaru)

Pentru Don Florin Iaru, limba română e “un ciuline de fier”! Un ciuline de fier care expandează în creierul și imaginarul lui Don Florin Iaru personaje care ies din lumea lui Caragiale, mantaua lui Gogol, realismul (post)comunist și tehnicile high-fidelity. Nimic din ce e omenesc și virtual nu îi este străin și sunt bun prilej de cercetări interioare și poetice. [...]

Între timp (și între epoci), ciulinele de fier a pulverizat pe coperta unei cărți: “Jos realitatea!”. Citate din această carte au fost disecate și rase de culturnici, directori de imagine și expirați. De altfel, și biografia poetului (mai cu seamă episoadele în care a cerut democratizarea vieții noaste literare!) a fost pusă fie sub paranteze peiorative, fie de-a dreptul la stâlpul infamiei, încât îți vine să închei apocaliptic: Don Florin Iaru, nu simți că te cuprind vidul și întunericul?

Dan Mircea Cipariu

Trebuie să ai și noroc

 O, bineînțeles, pentru că adolescența este criza tuturor posibilităților. Nu știi cine ești și întotdeauna te subevaluezi. Și Ștefan era un mare cititor, și el scria poezie, ascultam aceeași muzică, schimbam cărțile între noi ca pe batiste. Eram cei mai tari din școală la română. Dar în clasa a IX-a era să renunț la română din cauza profesorului, care era un tâmpit – știi că un profesor te poate face să urăști o materie. Măi, dar eu voiam să scriu. Așa că, în loc de uman, m-am dus la real la alt profesor de română care preda acolo. Nu mi-a stricat nici matematica, într-un fel mi-a ordonat gândurile. Și-am făcut realul pentru limba română, numai că profesorul meu nu era bun pe invenție literară. Am dat cu bâta-n baltă ca poet până la aproape 20 de ani, numai tâmpenii scriam. Mentorii mei au venit abia în facultate și-au fost  prietenii mei, împreună cu Niki Manolescu din anul III de facultate. Erau oameni cu aceleași preocupări, discutam zile, luni sau ani de-a rândul pe anumite teme, fiindcă totul e foarte neclar dacă nu te luminează cineva. Măi, am frământat ideile până când, pe la 24 de ani, s-a așezat ceva în cap. În clipa aia am știut unde vreau să ajung, ce vreau să fac și m-au ajutat și cărțile. Pentru că exact în perioada aia a venit Panorama poeziei universale contemporane a lui A.E. Baconsky – n-o mai am nici pe-aia. Primul poet era cu A, Conrad Aiken, american, care notează în Jurnalul naturii că „Inima bătu de două, trei ori fără sens”. Oa! Oa, am zis, așa ceva n-am mai citit! Și cam în aceeași perioadă, intrând la o bibliotecă, găsesc o cărțulie mică, neagră. Era 1969, aveam 15 ani. Mă uit la titlu, nu știu autorul, deschid, citesc: „Tatăl meu obosit folosea privirea gândire.” Deschid și ultima pagină, „Cineva întreba: Ce faceți acolo jos, în întuneric?” Gellu Naum. Trebuie să ai și noroc. 

Cum îți imaginezi o librărie a viitorului? *Ema Cojocaru)

În primul rând deschisă, cu zeci de mii de rafturi, cu o singură carte pe raft și un mic ecran unde să citești un fragment din ea. Nu suport cărțile sigilate și cu text pe coperta a patra, pentru că am constatat că toate textele astea mint. (Florin Iaru)

(...) literatura bună e cea care îți trezește senzații, e literatura pe care o vezi, o simți, o miroși și-o guști. Sunt tot mai fascinat de acel tip de povestitor care îmi transmite cum vede el lumea, și lumea lui e populată de personaje care îmi spun ce vede el. Sunt alți scriitori ale căror personaje nu-mi spun nimic din ce vede autorul. Acolo e ce crede insul că trebuie să priceapă lumea despre lume, nu el despre ea. (Florin Iaru)

E ceva în aer în momentul de față, ceva care spune: „Și simplitatea are rolul ei foarte important, și claritatea, și precizia, nu poți să bați câmpii așa – spune, frate, o poveste.” Asta nu înseamnă că nu admir și stilul alambicat, curgător, complicat, cu delicii stilistice, dar doar dacă vine organic din poveste. Însă, în România, simplitatea e încă departe, hăt! (Florin Iaru)

Ema Cojocaru

https://blog.carturesti.ro/biblioteca-de-scriitor-florin-iaru

Și iată că lucrurile încep să arate rău

Florin Iaru – Cultura scrisă are (mare) nevoie și de alte cuvinte

De 15 ani, USR e condusă de dl Nicolae Manolescu, un eminent critic, cu intuiții și gusturi literare deosebite. Singurul lucru în care nu excelează dl președinte e administrația. Adică plicticoșenia actelor legale, grija pentru hîrtie și forme. Democrația asta implică și un pic de formalism, care, veți vedea, e salvator. În 2016, în conflictul dintre Uniune și un grup de scriitori nemulțumiți de modul de lucru al conducerii a intervenit justiția. Așa e și normal, atunci cînd ambele părți își clamează nevinovăția sau îndreptățirea. Ei bine, cînd împricinata USR a fost solicitată în tribunal să își depună actele prin care să-și dovedească identitatea, surpriză, nu a avut ce prezenta! Nu a avut, cum s-ar zice, carte de identitate. Dl. Manolescu nu figura și nu figurează în Registrul asociațiilor și fundațiilor. De ce? Cum v-am explicat mai sus, conducerea, preocupată să se gratuleze (și financiar) reciproc, a uitat că trebuie să depună niște acte simple.

Desigur, ar mai fi ceva la mijloc, un mizilic personal. Actualul statut încalcă prevederile legii în vigoare. Nu au existat adunări generale, nu s-au dat publicității bilanțurile și, mai ales, s-a încălcat modul de modificare a statutului. E încurcătură la mijloc, ar zice nemuritorul Caragiale. Și iată că lucrurile încep să arate rău. De curînd, Justiția a dat o lovitură mortală actualei conduceri. Iată rezumatul sentinței în dosarul 18753/299/2017, care privea modificări acte constitutive persoane juridice înregistrare în Registrul Asociațiilor și Fundațiilor a mențiunii privind faptul că petenta a fost înființată și recunoscută ca persoană juridică română de utilitate publică prin Decretul nr. 267/1949:

Tip solutie: Respinge cererea. Soluția pe scurt: Respinge cererea ca neîntemeiată. Cu apel în termen de 5 zile. Îi plîngeți de milă? Poate. Dar nu care cumva să credeți că această conducere nu știe ce face și nu știe ce nu a făcut. Pe alte căi, dl Varujan Vosganian a solicitat…surpriză!, înscrierea în Registru conform legii actuale. Și, poate ați ghicit, s-a respins.

Totuși, îndrăznesc să cred că cei vinovați vor plăti. Pentru că, în momentul de față, USR nu este de utilitate publică. Iar banii, ah, banii dulci de la guvern sînt în mare, mare pericol.

Un poem în turcă

Departe de a considera publicul un flecușteț nefolositor, dar nici stăpîn despotic, am descins, în vara lui 2007, la Izmir, la un mare festival de poezie. Avusesem și eu, ca orice românaș verde, complexele mele de superioritate: că turcii, că românii, că istoria multimilenară, că bașbuzucii… Din fericire, prima vizită la Istanbul mă readusese cu picioarele pe pămînt. Am fost atît de lămurit, că nici prin cap nu mi-a mai trecut să caut sabia lui Ștefan cel Mare, ci m-am chiombit zile în șir la toate minunățiile de, din și de lîngă bazare. Și am înțeles. Firește, atît cît se putea înțelege, că oamenii nu sînt mașini și că timpul lor pe pămînt e limitat, de aia e musai să inviți pe cineva la o cafea sau la un ceai, să nu treacă viața aiurea pe lîngă tine.

Așa că, atunci cînd m-am instalat într-un hotel de patru stele, dar cu un Internet de tot rahatul, mi-am pus în cap să vrăjesc publicul, să îl supun, ca un sultan, să fac mulțimile să mă urmeze, cum zicea poetul, ca la un semn. Zis și făcut. Am stat de vorbă mult timp cu una din organizatoarele festivalului (o belgiancă haioasă, iute la minte și căreia nu puteai să-i vinzi povești poeticești) și am reușit să învăț pe dinafară un poem, tradus de ea în turcă. A doua zi, cînd am urcat pe scenă, am măsurat publicul din ochi. Știam ce vedeam. Aceeași plictiseală politicoasă, aceeași falsă smerenie în fața inspiraților poeți ai dumnezeirii sau ai allahuirii, cunoașteți tacîmul. Nu-l cunoașteți? Păcat.

Dar, cînd am descins la tribună și, cu ezitările de rigoare, am început să citesc în turcă (hai, că era și un poem mișto, Aer cu diamante), lumea s-a înviorat, morții au deschis capacele coșciugelor, iar micul recital a fost un triumf. Ați înțeles cum se face? Așa se întîmpla și la noi, în anii ’60. Veneau cîntăreți străini și rosteau două-trei cuvinte în românește, iar publicul însetat se răcorea, trăia o viață nouă. Așa și cu mine. Un poem în turcă! Imediat am devenit vedeta locului. N-am să uit cum un poet belgian (care îmi părea mai vîrstnic, dar care, probabil, avea aceeași vîrstă ca mine) mi-a zis: “Te-ai descurcat. Ai luat caimacul”.

Florin Iaru

https://www.catavencii.ro/vrajeala-la-mare-distanta/

Taman când era dulceața

Florin Iaru: Of. Poezie (încă mai) scriu, dar cu mare chin. Eu visez poezii, na. Și, tocmai pentru că sunt poet, cred că nu pot plictisi sau amăgi lumea cu repetiții sau cu mișcări automate de limbaj. Știu, în același timp că, deși poezia vorbește exclusiv despre propria persoană — propria persoană însemnând eu-l ăla profund, sinele etc. —, chestia asta nu înseamnă nimic fără exterior. Ia dezbracă dumneata miraculosul talent de exteriorul lui, adică de prietenie, iubire, dușmănie, suferință, dezamăgire, beție, luptă, pierdere și context, și ai să obții ceva mic, mai degrabă banal, limitat, fără însușiri și fără grai. Dar ia scoate sinele din acest amalgam și vei obține ori propagandă, ori formalism. De aia, poet e tare greu să fii, mai ales după ce zboară puiul cu ața, taman când era dulceața. Care ață? Tinerețea, na!

https://www.banatulazi.ro/problema-mea-e-cum-sa-imbatranesc-fara-sa-ma-repet-interviu-cu-scriitorul-florin-iaru/

Robert Șerban