O, bineînțeles, pentru că adolescența este criza tuturor posibilităților. Nu știi cine ești și întotdeauna te subevaluezi. Și Ștefan era un mare cititor, și el scria poezie, ascultam aceeași muzică, schimbam cărțile între noi ca pe batiste. Eram cei mai tari din școală la română. Dar în clasa a IX-a era să renunț la română din cauza profesorului, care era un tâmpit – știi că un profesor te poate face să urăști o materie. Măi, dar eu voiam să scriu. Așa că, în loc de uman, m-am dus la real la alt profesor de română care preda acolo. Nu mi-a stricat nici matematica, într-un fel mi-a ordonat gândurile. Și-am făcut realul pentru limba română, numai că profesorul meu nu era bun pe invenție literară. Am dat cu bâta-n baltă ca poet până la aproape 20 de ani, numai tâmpenii scriam. Mentorii mei au venit abia în facultate și-au fost prietenii mei, împreună cu Niki Manolescu din anul III de facultate. Erau oameni cu aceleași preocupări, discutam zile, luni sau ani de-a rândul pe anumite teme, fiindcă totul e foarte neclar dacă nu te luminează cineva. Măi, am frământat ideile până când, pe la 24 de ani, s-a așezat ceva în cap. În clipa aia am știut unde vreau să ajung, ce vreau să fac și m-au ajutat și cărțile. Pentru că exact în perioada aia a venit Panorama poeziei universale contemporane a lui A.E. Baconsky – n-o mai am nici pe-aia. Primul poet era cu A, Conrad Aiken, american, care notează în Jurnalul naturii că „Inima bătu de două, trei ori fără sens”. Oa! Oa, am zis, așa ceva n-am mai citit! Și cam în aceeași perioadă, intrând la o bibliotecă, găsesc o cărțulie mică, neagră. Era 1969, aveam 15 ani. Mă uit la titlu, nu știu autorul, deschid, citesc: „Tatăl meu obosit folosea privirea gândire.” Deschid și ultima pagină, „Cineva întreba: Ce faceți acolo jos, în întuneric?” Gellu Naum. Trebuie să ai și noroc.
Cum îți imaginezi o librărie a viitorului? *Ema Cojocaru)
În primul rând deschisă, cu zeci de mii de rafturi, cu o singură carte pe raft și un mic ecran unde să citești un fragment din ea. Nu suport cărțile sigilate și cu text pe coperta a patra, pentru că am constatat că toate textele astea mint. (Florin Iaru)
(...) literatura bună e cea care îți trezește senzații, e literatura pe care o vezi, o simți, o miroși și-o guști. Sunt tot mai fascinat de acel tip de povestitor care îmi transmite cum vede el lumea, și lumea lui e populată de personaje care îmi spun ce vede el. Sunt alți scriitori ale căror personaje nu-mi spun nimic din ce vede autorul. Acolo e ce crede insul că trebuie să priceapă lumea despre lume, nu el despre ea. (Florin Iaru)
E ceva în aer în momentul de față, ceva care spune: „Și simplitatea are rolul ei foarte important, și claritatea, și precizia, nu poți să bați câmpii așa – spune, frate, o poveste.” Asta nu înseamnă că nu admir și stilul alambicat, curgător, complicat, cu delicii stilistice, dar doar dacă vine organic din poveste. Însă, în România, simplitatea e încă departe, hăt! (Florin Iaru)
Ema Cojocaru
https://blog.carturesti.ro/biblioteca-de-scriitor-florin-iaru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu