O iubire și un pianist în ceruri

 Dragă doamnă D'Albon, v-am simțit precară, fără putere și cu verva împuținată când ne-am întâlnit la Muzeul Literaturii cu ocazia lansării cărții dumneavoastră. Îmi pare rău că v-a prins boala chiar aici, cum ziceți, pe „fostul pământ”, și v-a afectat mare parte din activitățile pe care ar fi trebuit să le aveți de-a lungul acestei perioade, mai cu seamă cele legate de turneul lansărilor de carte. Sper să vă întremați cât de repede, să vă reintrați în forma care să vă permită reluarea scrisului și celorlalte forme de comunicare. Cred în continuare că acestea – scrisul, comunicarea – sunt gesturi vitale pentru dumneavoastră, fac parte dintr-un „mare rol” existențial, care poate că este la fel de important precum cel artistic/literar. Spun „rol” în sensul celor enunțate și cu ocazia lansării de la Muzeu, anume că pentru dumneavoastră întreaga experiență de viață, inclusiv memoria și literatura, sunt cuprinse într-un joc dramatic fără sfârșit. Aveți avantajul, față de mulți dintre noi, că sunteți și creatoare de roluri, nu doar o interpretă, fapt pe care de asemenea l-am precizat atunci. Faptul că și eu – într-o măsură mică totuși, poate conjuncturală – am ajuns să joc un „rol” în destinul cărților dumneavoastră și, prin aceasta, în viața dumneavoastră îl consider un noroc și un privilegiu. Mi-ar plăcea ca mersul lucrurilor să dezmintă ceea ce ne-ați comunicat cu ocazia lansării de la Muzeu, anume că este ultimul eveniment de acest fel în țară, deoarece nu veți mai putea veni. Dacă veți mai avea putere să scrieți și să publicați, ar fi frumos să ne putem continua aventura împreună încă o vreme. Aveți multe de povestit, sunteți o lecție pentru mine, pentru noi – de pasiune pentru literatura noastră, pentru clasici, pentru Eminescu, de îndrăzneală în viață și în scris, de înțelepciune de viață. Dincolo de acestea, felul în care v-ați compus povestea de iubire-pasiune cu Dan Grigore a devenit, în opinia mea, un arhetip, o formă de „mitologie”, fapt pe care am încercat să-l sugerez la Buzău. Despre asta s-ar putea scrie mult, un eseu poate, întrucât găsesc în pasiunea dumneavoastră ilustrarea ideală a modelului trubaduresc de iubire-adorație, care duce la santificarea partenerului. O iubire care nu-și sfințește obiectul (partenerul/partenera) de altfel nici nu merită să-și poarte numele „iubire”. Dumneavoastră îl sfințiți și îl celebrați, aveți o manieră cvasi liturgică de-a reitera momentele și simțirile legate de Dan Grigore, iar acesta, prin transfigurarea augustă în care l-ați cuprins, a ajuns antum un „pianist în ceruri…”.

Multe aș putea să vă mai spun și eu, să vă împărtășesc din impresiile întâlnirilor, evenimentelor noastre împreună, dar cum sunt tentat să mă lungesc, aș risca să inițiez un roman epistolar probabil . Vă admir și vă iubesc, sunteți mai mult decât personajul care a intrat oarecum întâmplător în viața mea, sunteți o personalitate extraordinară și un exemplu de artist și de om la care mă voi gândi tot restul vieții, de la care voi încerca să mai învăț câte ceva pe măsură ce impresiile și amintirile, filtrate de timp, vă vor fi prefăcut într-o icoană laică a memoriei mele.

Vă îmbrățișez cu tot dragul și vă doresc sănătate, multă putere și să mai scrieți cu aceeași pasiune nestinsă ca până acum,

Vianu Mureșan.