Există în spiritele puternice, o suspiciune generalizată în privinţa lacrimilor, şi asta cu atât mai mult cu cât faptul artistic ar avea drept consecinţă, căutată sau nu, aducerea lor în ochii spectatorului/cititorului. Asta ar însemna că trebuie să-l compromită (pe el care trebuie să se abţină – să se abţină de la asta – cu recea asprime a judecăţii) în abandon, în simulata relaxare a emoţiei. Se vede clar că opoziția în termeni de valoare se face între uscat şi rece pe de o parte, care desemnează un soi de forţă stăpânită, sigură de ea însăşi, rigidă, riguroasă, şi umed şi fierbinte pe de altă parte. Așadar activul şi pasivul – care e de fapt slăbirea defensivei: id est, prin ţinuta intelectuală. Josul aici, dacă nu josnicia, este infidelitatea faţă de efuziune, care dă voie, îşi dă voie, care organizează dispersia şi expansiunea subiectului gânditor – purtându-l dincolo de punctul (de vedere) rigid şi intransigent în care ar trebui să se menţină, intangibil şi integru. De aceea, ne lăsăm pradă lacrimilor şi ne pierdem în lamentări. Ceea ce e simţit ca fiind josnic şi insuportabil de către spiritele puternice este efuziunea, lirica efuziunii care înseamnă acel ipso facto pe care şi-l pierde forţa. Iar forţa este un status de la care nu ne abatem aşa uşor pentru că este garantul unei puteri (fie ea şi aparentă) faţă de sine şi faţă de alţii. Aşadar, trebuie oare precizat că forţa spiritelor tari este pe de-a întregul de esenţă cerebrală, că se stimează ea însăşi la înălţime atâta timp cât rămâne neatinsă pe culmile conceptului, fără a ceda nici măcar puţin nefastului bruiaj emotiv? Se vede care este vechea dihotomie, care condamnă latura animală în favoarea gândirii suverane. Și se înţelege de aici cum şi de ce, pe platourile noastre de teatru unde încarnarea, Dumnezeule, este inerentă, unde nu putem face abstracţie de bestia umană, rezoluţia contradicţiei trece cel mai adesea prin estetizare, stilizare, sau prin tratamentul prost al acestui jos, care se debarasează de el însuși – îl pune la distanţă – estetizând dezgustul şi respingerea violentă. Unde emoţia face loc comoţiei, unde exhibiţia agresivă exclude şi anulează compasiunea, acolo este organizată antipatia. Se întâmplă, astfel, în acest teatru ca antipatia agravată (emoţia negativă) să treacă, de fapt, drept un antidot împotriva pathosului. De unde şi ciudata şi paradoxala echivalenţă între antipatie şi anti-pathos. Există totuşi o logică pentru această tulburătoare contradicţie într-o societate morbidă în care orice sentiment pozitiv este sistematic categorisit drept o nebunie. „Vei fi murdar, hidos şi rău, spune doxa contemporană, ca să dai garanţia lucidităţii tale intransigente.”
Din volumul Quel théâtre pour aujourd’hui?, Éditions Les Solitaires Intempestifs
Text apărut în limba română în INFINITEZIMAL 4 / 2014
Traducere colectivă de Ada Hurezeanu, Victorița Tudor, Nora Vasilca, Adelina Vladislav, Mădălina Spiridon, George Săcuiu (studenți la Litere și Limbi străine, București).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu