Semnul nobleței autentice

 

Dorin Tudoran: Această Monică de necrezut!

Pe 19 Noiembrie, aniversăm împlinirea a o sută de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu. Poate pentru că am citit un articol despre aniversare, m-am gîndit cam toată ziua la ea, la cele cîteva întîlniri de care am avut parte, prima la Paris în toamna lui 1990, celelalte cîțiva ani mai tîrziu, la Iași și Fălticeni, locul în care s-a născut tatăl său, marele critic și istoric literar Eugen Lovinescu. Am vrut să și scriu, fie despre semnificația operei și activității sale, fie despre amintirile mele. Nu am reușit decît să notez lucruri dezlînate. Și. iată, din nou mă salvează fratele Dorin, cu aceste rememorări tulburătoare…

Iată-ne ajunși să ne măsurăm prietenii cu suta de ani: 19 noiembrie, 1923 - 19 noiembrie, 2023. Centenarul Monicăi Lovinescu prinde pe picior greșit societatea românească - țara nu arată, nici pe departe, așa cum și-ar fi dorit-o cea care i s-a adresat “Pe unde scurte” în anii cei mai întunecați.

În 1997, aflându-se în București, Monica Lovinescu încredința spre publicare revistei România literară un text pe care i-l dedicasem în urmă cu un deceniu.

Reiau mai jos rândurile respective și scrisoarea de mulțumire primită de la Monica Lovinescu, nedumerit încă de întâmplarea că, atunci când am întâlnit-o prima oară, era cu 22 de ani mai tânără decât sunt eu astăzi.

Prietenia ei și a lui Virgil Ierunca a marcat profund călătoria mea prin acest labirint plin de capcane care se numește viață. Un dar de neprețuit.

Era sfârşitul lui Decembrie 1979. Trenul mă readucea acasă, după câteva nesperate luni de Occident. Aveam acel sentiment de cadavru viu pe care l-a încercat tot intelectualul român de după 1944, întorcându-se. Dar nu găsisem absolut nicio raţiune spre a hotărî: rămân. Ori nu avusesem curajul s-o caut. Sau îmi fusese, poate, frică să înfrunt o altă lume, care mi-ar fi spus, foarte curând: "Nu însemni nimic pentru mine". Oh! Teribila noastră spaimă de-a fi nimeni, omeneasca noastră vanitate de-a fi cineva!

Eram, zic, într-un tren de iarnă, incapabil să mă fixez într-o stare. Am scos din geamantan unul din cele două exemplare ale cărţii Monicăi Lovinescu Pe unde scurte. Era cel cu dedicaţie. Ajuns la Curtici, reciteam anumite pagini. Unul din vameşi mi-a confiscat mai toate cărţile din valize. Luându-mi şi exemplarul al doilea din cartea pe care tocmai o reciteam, ofiţerul mi-a spus cu un ton voit impersonal: „Monica Lovinescu? Bravo, Domnule Tudoran! Bravo! Monica Lovinescu. Ce mai face?“. „Bine“, am răspuns fără ezitare. Fără să mă gândesc ce fac. Fără să doresc a fi „curajos“. În timp ce-mi dădea să semnez o hârtie, vameşul s-a uitat insistent la celălalt exemplar al cărţii Monicăi Lovinescu deschis pe măsuţa din faţa mea. L-a luat în mînă şi râsfoindu-l liniştit a spus: „Ce citiţi, Domnule Tudoran? Sînt sigur ceva interesant.“ „Monica Lovinescu“, am răspuns din nou. Iarăşi fără să mă gândesc ce fac, lipsit de orice ostentaţie. „Aha! înţeleg“, a spus ofiţerul. Apoi, punând cartea înapoi pe măsuţa de lângă fereatra compartimentului, mi s-a adresat pentru ultima oară: „Bravo, Domnule Tudoran! Bravo! Monica Lovinescu...Drum bun şi Bine aţi venit acasă!“.

Aflat în plină grevă a foamei, într-una din nopţile lui mai 1985, mi-a revenit brusc în minte acel „Drum bun şi Bine aţi venit acasă!“. Ce cozonac bun de mâncat pentru psihologi, lingvişti, ghicitori în palmă şi în stele...!

Monica Lovinescu este azi numele unei instituţii şi asta fiindcă şi-a asumat curajul de-a fi nimeni. Căci dintre toate variantele posibile, şi-a ales-o pe cea mai lipsită de şanse: ziarist român la Paris scriind pentru acasă! Dacă aş vrea s-o măgulesc, aş spune c-ar fi putut deveni un excelent prozator de limbă franceză. N-a devenit. Dacă aş ţine cu tot dinadinsul s-o pun pe gânduri, aş afirma c-ar fi putut să se mişte în eseistica franceză ca peştele în apă. Nu s-a întâmplat nici asta. Dacă aş vrea s-o plictisesc de moarte, aş aduce vorba despre ce strălucită carieră de cercetare universitară ar fi putut avea în Franţa. N-a avut-o. Cum nu vreau nici s-o măgulesc, nici s-o pun pe gânduri şi cu atât mai puţin s-o plictisesc, mă mulţumesc să spun că tot acest lanţ de condiţionare n-are, de fapt, nicio noimă. Lucrurile sunt ceva mai simple: există oameni care au ambiţii, cariere, viaţă. Monica Lovinescu are destin. N-ar fi putut fi nimic altceva decât ceea ce este. Unul din răspunsurile cele mai plauzibile la spinoasa întrebare „persană“ Cum poţi să fii român? este: Monica Lovinescu.

Ştiu bine că un destin este o taină. Totuşi, nu mă pot împiedica să mă întreb şi acum - ori tocmai acum! - de unde atâta putere de autosacrificiu? De unde intuiţia că poteca ta nu e decât aceasta? Ce stupid! Tocmai asta înseamnă a fi într-un destin! De fiecare dată când o ascult, de fiecare dată când o citesc, mi se pare că din discursul ei lipseşte ceva. Chiar aşa! Unde este invidia? Unde egocentrismul? Dar verdea ranchiună? Şi ce nu pot înţelege chiar în niciun chip - de unde atâta speranţă? Nu naivă, nu agitată, nu elaborată. E şi acesta semnul sigur al unui destin: să crezi acolo unde ceilalţi se îndoiesc, să speri acolo unde disperarea e asemeni unui zid de oţel fără fisură.

Nu cred în toţi scriitorii români pe care „jură“ Monica Lovinescu. Nu merg pe toate mâinile pe care ea le crede curate. N-am mai niciuna din speranţele la care ea nu renunţă. De necrezut, cred în Monica Lovinescu ca într-un fel de-a fi. În trenul care mă aducea acasă, în acel decembrie 1979, înţelegeam - cu fiecare pagină recitită - că n-aş putea fi niciodată atât de tolerant ca Monica, atât de entuziast. Că n-aş putea fi nicicând atât de generos. Nu eram şi nu voi fi, probabil, vreodată pregătit pentru asta.

Cunosc cel puţin câteva hahalere, care, pe timpul bâlbâitei lor existenţe bucureştene, dădeau acatiste la Domniţa Bălaşa, doar, doar, Monica Lovinescu le va pronunţa şi lor numele. Acum, occidentalizaţi nevoie mare, nu visează decât să ia locul Monicăi. Ca şi cum un destin poate fi luat cum iei nevasta altuia, ori poate fi furat precum găina vecinului de peste drum.

Îmi place extraordinar de mult când, vorbind despre ilustrul ei tată, Monica spune "E. Lovinescu". E semnul nobleţei autentice. Şi la fel de mult îmi place când Monica îţi spune "Fii serios, domne’!". E marca unei rare sănătăţi morale.

Vameşul de care v-am vorbit la începutul acestor rânduri e un fel de hârtie de turnesol. Duplicitatea lui faţă de infracţiunea mea „de-a introduce în ţară tipărituri subversive“ dovedea că, împotriva lipsei noastre de speranţă, chiar şi acolo unde te aştepţi mai puţin, un discurs de vocaţie are efecte. Mărunta complicitate de atunci a vameşului (care nu mi se adresa cu "Tovarășe", ci cu "Domnule") poate deveni marea lui „complicitate“ cu viitorul mai omenesc de mâine. Şi e meritul Monicăi Lovinescu că, nedepăşind corsetul condiției de "jurnalist cultural“ a devenit, de fapt, un extrem de influent jurnalist politic. Din păcate pentru mine, mai întotdeauna când aş fi vrut să fiu lângă Monica Lovinescu, n-am reuşit. Nu altfel stau lucrurile azi.

Înţeleg că i se decerneazâ un premiu - detalii nu mi s-au oferit! Ştiu că cine priveşte un asemenea prilej solemn cu un mare zâmbet pe buze e chiar Monica Lovinescu. Nu mi-e greu să mi-o imaginez şoptind acel "Fii serios, domne’!", după fiecare cuvânt de laudă ce i se aduce. Şi în ceea ce mă priveşte, chiar asta încerc să fiu - foarte serios. Deci, mărturisesc: Monica Lovinescu este una din foarte puţinele instituţii pe care le iubesc. Mai grav - o şi respect. Ceea ce, în cazul unui mizantrop incurabil ca mine, e de necrezut. Dar cum altfel, decât de necrezut, este şi această Monică?

Da, Doamnă, sunt serios!

(România literară, nr. 19, 14 mai 1997)

Dialogul nostalgic după două înfrîngeri

 https://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-si-opinii/situatiunea/o-intilnire-destinala-dna-monica-lovinescu

Andrei Pleșu

Am avut șansa de a-i întîlni la Paris pe cei doi (numiți și „Ierunci” și „Monici”, semn al monolitului „instituțional” și omenesc pe care îl reprezentau), înainte de 1990, după ce ani de-a rîndul le savurasem vocile, analizele și atitudinea la Europa Liberă. Contactul a fost cald, solidar și, pentru mine, măgulitor, cu gîndul la încurajatoarele lor comentarii legate de unele cărți și fapte ale mele. Mi-e greu să adopt, la aniversarea de-acum, tonul solemn, statuar, al comemorărilor patetice. Nu le-ar fi plăcut, cred, nici lor. Prefer să reproduc, deocamdată, două texte pe care le-am scris în 1983 și 2008, provocat de conjuncturi destrămătoare: mai întîi, un fragment din 2008, apărut în Dilema veche, la moartea dnei Lovinescu (aproape simultană cu aceea a dlui Paul Miron, alt harnic expatriat de care m-am simtit aproape):„Monica Lovinescu (...) se angajase, de mult, într-un război total cu dictatura comunistă din România. Nu dorea să atenueze răul, ci să-l vadă extirpat. Nu credea în loţiuni calmante, ci în incizie şi terapie intensivă. Vorbea cu siguranţa şi intransigenţa unui judecător care îşi refuză răgazul nuanţei infinitezimale şi al spiritului de conciliere. Cu răul nu se negociază. De o inteligenţă strălucitoare, dublată de stilul casant al unui înger exterminator, Monica Lovinescu n-a fost o simplă prezenţă compensatoare în debandada intelectuală şi sufletească instaurată de totalitarism. A fost un criteriu. Purtătoarea de cuvînt a «nordului» etic. Vocea care ne hrănea tăcerile şi ne veştejea laşitatea. Timbrul ei inconfundabil, verdictul ei nemilos, ambalat, totuşi, într-un fel de ironică amenitate, îndărătul căreia se simţeau buna-creştere şi exerciţiul transfigurator al culturii temeinice, vor rămîne, cel puţin pentru generaţiile frustrării pre-decembriste, un model al conduitei de front. Monica Lovinescu a sacrificat o mare vocaţie de critic literar şi, poate, de scriitor, pentru lupta de gherilă a adevărului prigonit. Tulburător (și întremător) pentru mine a rămas însă și faptul că, în cazul dnei Lovinescu, radicalitatea combatantă nu a anesteziat simțul umorului. Rîsul dînsei, juvenil, aproape copilăros, cu un subton băieţesc, e una din cele mai tonice amintiri ale sejururilor mele pariziene. (...) 

Şi Monica Lovinescu, şi Paul Miron întruchipează două tipuri de patriotism, pe care conjuncturile de azi nu-l mai pot evalua corect. Patriotismul bunătăţii ajutătoare şi patriotismul exigenţei necruţătoare. Au fost, amîndoi, duşmăniţi, mai ales de retorii patriotarzi. (...) Important e să nu fie uitați. (...) În România, nimeni nu-şi iubeşte ţara nepedepsit. Marile personaje ale dictaturii încep să dispară. Şi de partea călăilor, şi de partea victimelor şi a rezistenţei anticomuniste. Nu e o garanţie că vom intra într-o eră mai limpede, curăţată de spectrele unui episod nefast. Dimpotrivă: s-ar putea ca răul să intre doar într-o primejdioasă hibernare. Dacă nu ne vom grădinări memoria pomenind mereu numele şi faptele tragediei, vom avea de înfruntat, mai devreme sau mai tîrziu, efectele toxice ale celei mai perfide amnezii”.

Adaug un fragment scris în 1983, în care mă străduiesc să explic – înr-o scrisoare către Virgil și Monica – de ce, onorat de oferta lor de a rămîne în Vest (pe un post la Vocea Americii, dacă îmi amintesc bine), am preferat să optez pentru întoarcerea în țară:

„...Există o Românie în utopia căreia trăiesc de cînd mă ştiu, fie căutîndu-i supravieţuitorii, cîţi mai sînt, fie citindu-i cărțile, cîte s-au putut scrie, fie ascultînd, în copilărie, amintirile cîte unui unchi sau ale cîte unei mătuși despre «vremurile de altădată». Există o aromă a acestei Românii, o gestică a ei, un tabiet al ei; există, pe scurt, o stilistică a acestei Românii la care poți visa încă se te întorci. La ce altă Românie te mai poți întoarce? Pe măsură ce se apropie ora plecării îmi e tot mai limpede că mă întorc spre o abstracțiune. De fapt, nu de o întoarcere e vorba, ci de o regresiune, de un reflex arhaic – aproape animal – al vetrei proprii. Mă întorc într-un spațiu în care se merge de la expresie către simpla prezență, de la atitudinea lucidă către tropismul subconștient. Mă întorc la condiția unei așteptări vegetale, a unei înfrîngeri. Firește, și exilul e o înfrîngere. România nu mai poate fi astăzi decît dialogul nostalgic dintre două înfrîngeri: înfrîngerea celor rămași acasă, din resemnare sau lașitate, sau dintr-un abuz al speranței, și înfrîngerea celor pribegi, condamnați să nu poată înainta decît privind îndărăt, spre un «numinosum» al obîrșiei. S-a ajuns, cu alte cuvinte, la situația în care parabola fiului risipitor nu mai are sens. Fratele fiului, cel rămas la moșia părintească, și-a pierdut singura virtute pe care o avea, și-a pierdut hărnicia cuminte. Iar fiul risipitor nu mai are la ce se întoarce și riscă să se dizolve în risipirea sa” (Heidelberg, 1983).

Locuit ireversibil de afecțiunea și admirația mea pentru „Monici”, am fost mai mult decît melancolic cînd, răsfoind Jurnalul dnei Lovinescu apărut la Editura Humanitas, mi-am dat seama că, în anii de după 1990, am dezamăgit-o. Știam că îl dezamăgisem deja pe dl Ierunca: i se păruse că apariția Dilemei era o manevră iliescistă pentru a anula efectele revistei 22, printr-o „politică” de contracarare a „intransigenței” revoluționare. Dar dna Lovinescu se mira, cu reproș, că acceptam să fiu membru, ca ministru al Culturii, într-un guvern neo-comunist (în loc să rămîn disident alături de Marian Munteanu). N-am avut decît o minimală consolare: din compromițătoarea poziție pe care o asumasem, mi-au „ieșit” cîteva manevre „reparatoare”: înlocuirea Editurii Politice cu Editura Humanitas, înlocuirea Muzeului Partidului cu Muzeul Țăranului Român, recuperarea lui Andrei Șerban ca director al Teatrului Național, numirea lui Lucian Pintilie ca director al Casei de Film a Ministerului Culturii, reluarea, după ani buni de întrerupere, a Festivalului și Concursului Internațional „George Enescu“ și alte cîteva asemenea „gesticulații”... Pe scurt: mi-am recuperat, poate, atît cît mi-au îngăduit-o împrejurările și limitele proprii, bruma de onorabilitate pe care pariase mai demult dna Monica. Îmi cer scuze, oricum, și rămîn un mare fan al minunatului cuplu parizian.