Este trist. Dar adevărat.
Chiar și oamenii cu școală suportă adevărul numai cât timp nu le trece pragul. Despre alții se poate spune orice. Se poate judeca. Se poate sfâșia. Cu eleganță, desigur. Cu titluri, citate și aerul celui convins că s-a născut direct pe soclu.
Între prieteni, în familie, între scriitori și printre cei care se cred păstorii lor, aproape orice este permis. Lauda. Tăcerea. Minciuna politicoasă. Numai adevărul rămâne afară, ca un musafir prost îmbrăcat.
Când cineva îl poftește totuși înăuntru, începe spectacolul. Fețe lungi. Tăceri grele. Mesaje cu venin. Prietenii puse la congelator. Omul cultivat dispare. Rămâne copilul căruia i s-a luat jucăria.
Educația se oprește exact acolo unde începe vanitatea. Din clipa aceea, diploma nu mai folosește la nimic. Nici biblioteca. Nici funcția. Nici discursul.
Nu vorbesc despre bețivul care urlă la colțul străzii. Acela este sincer. Nu se ascunde după citate și nu-și parfumează prostia.
Vorbesc despre oamenii cu cărți, titluri și tribună. Despre cei care împart critici în toate direcțiile, de parcă ar împărți pâine din propria lor avere. Sunt neînfricați cât timp rana este a altuia. Când bisturiul ajunge la pielea lor, se declară victime.
Atunci cade decorul. Rămâne orgoliul.
Vanitatea începe exact acolo unde caracterul se sfârșește.
Cine suportă numai lauda nu caută adevărul. Nu caută dialogul. Își caută admiratori. Oameni care să-i țină oglinda și să se prefacă că nu văd crăpăturile.
De aceea tac astăzi atât de mulți. Nu din politețe. Nu din respect. Din experiență.
Au învățat că adevărul nu distruge prietenii.
Îi desparte doar de cei care n-au avut niciodată curajul să-l iubească!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu