Ce ar putea avea in comun o intelectuala de la inceputul secolului XX si o femeie moderna? Catherine Pozzi, cu un tata celebru – medicul Samuel-Jean Pozzi, admirat in epoca, dar si in zilele noastre –, prezenta constant in saloanele pariziene, prietena cu Rilke si Anna de Noailles, a fost nefericita in tumultuoasa ei legatura amoroasa cu Paul Valery. Astazi, Claudia este prinsa de cativa ani intr-o relatie toxica, ciudata, incalcita. Desi le desparte un secol, cele doua par sa aiba aceeasi poveste de dragoste trista. De ce? Exista, oare, un fel de gena a nefericirii, rebela, autonoma si, mai mult, specifica femeilor? E greu de spus, insa povestile colaterale din carte arata ca exista multe alte femei care traiesc un fel de nefericire foarte asemanatoare. Femei de demult si de acum.
„Încît, pentru reconstituirea nefericirii ei, A.L. nu se poate bizui decît pe jurnalul și pe scrisorile sale către celebrul ei amant. Astfel că trebuie să recurgă la ficțiune pentru a acoperi zonele albe din viața personajului său. Analiza psihologică pe care i-o face A.L. Catherinei te tulbură. E de o profunzime sfîșietoare, în cuvinte care-ți rămîn în minte. (Cristian Teodorescu)
Celălalt personaj al Nefericirilor paralele, Claudia, are o viață mult mai complicată decît Catherine, dar fără mare anvergură intelectuală și nici cea mai mică dorință de a scrie. Fără confidențele pe care i le face psihologului ei, care e A.L., ar fi rămas una dintre nefericitele despre care nu știe nimeni și care, după o căsnicie ratată, își ratează și iubirea vieții. Și ea, și Paul sînt convinși că și-au găsit în celălalt sufletul pereche, doar că Paul, pe care îl redescoperă într-o întîlnire pe net cu colegii de clasă, are și el ceva în comun cu celebrul său tiz, nu vrea să renunțe la familia sa de dragul Claudiei. Se complace, iar dacă ea îi cere să aleagă, o amenință c-o părăsește. O poveste pe cît de complicată în epica ei, pe atît de simplă, brutal de simplă în alternativă. Claudia, care vrea, ca și Catherine, totul sau nimic, se mulțumește în cele din urmă cu puțin, decît cu nimic. Nici vorbă, viața celor două ar cere fiecare în parte cîte un roman. Aurora Liiceanu nu vrea să treacă dincolo de reduta eseului psihologic. Un eseu și sclipitor, și tulburător, cu final deschis: „Și ea îl așteaptă…“. (Crisstian Teodorescu)
Aurora Liiceanu, Totdeauna singură. Nefericiri paralele, Editura Polirom, 2022.
Istoria nu se compune din minciunile învingătorilor. Ea se compune mai degrabă din amintirile supravieţuitorilor, dintre care cei mai mulţi nu sunt nici victorioşi, nici înfrânţi.
RăspundețiȘtergereJulian Barnes în Sentimentul unui sfârşit (2011), traducere de Radu Paraschivescu
Pui laolaltă doi oameni care n-au mai fost puşi laolaltă până acum. Uneori e ca la prima încercare de a fixa un balon cu hidrogen de un balon de aer cald: preferi să te prăbuşeşti şi să arzi sau să arzi şi să te prăbuşeşti? Însă uneori merge, se creează un lucru nou şi lumea se schimbă. Pe urmă, la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, dintr-un motiv sau altul, unul dintre ei e luat. Şi ce e luat e mai mare decât suma a ceea ce-a fost. Poate că, din punct de vedere matematic, e imposibil; dar, din punct de vedere emoţional, e posibil.
RăspundețiȘtergereJulian Barnes în Niveluri de viaţă