Ioan Es. Pop face parte din lista foarte scurtă a poeților pentru care limba română tinde să se transforme într-o singură metaforă, menită să adâncească până la disoluție, cunoașterea de sine și pierderea de sine a condiției umane.
Deseori această cunoaștere, ca de altfel, și această listă, acoperită de broboane de sudoare, dar și de alcooluri tari, după cum spune însuși poetul, începe cu sine și se termină cu sine.
Ajuns aproape dincolo de apogeul carierei sale, Ioan Es. Pop scrie și citește, stând pe marginea pururi senină a singurătății sale, înconjurat de imaginile propriului său eu ca de un evantai de cărți de joc, doar paginile cărților „cu foi tăcute”, din care însă răzbat strigătele și gemetele unor suflete pierdute.
Înainte de ajunge Ion Es Pop, Ioan Es Pop, în starea sa larvară, țesându-și cu migală sinele, precum viermele de mătase, a trecut prin mai multe metamorfoze. A fost o vreme, după cum mărturisește singur, Eminescu, scriind Luceafărul și Călin – file de poveste, apoi am fost o vreme Lucian Blaga, când a scris și a rescris Poemele luminii și Nebănuite trepte, apoi Nichita Stănescu, când a încercat să rescrie Roșul vertical și Elegiile... A fost o vreme T.S. Eliot, când a rescris retras într-un apartament devastat de războiul pe care-l purta cu propria-i devenire, Țara pierdută. A fost apoi, la un loc, Poe, Dostoievski, Kafka și Joyce, pentru ca în cele din urmă să devină el însuși.
La mulți, mulți ani și multă sănătate, dragă Ioan Es. Pop!
27 martie 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu