#Raluca Ion: Ce reacții ați avut din partea copiilor care v-au citit cărțile? Care v-a uimit sau bucurat cel mai tare?
#Ioana Pârvulescu: O, sunt atât de multe și de variate încât aproape că dau dependență. Mai întâi, privirile. Ochii vioi și încrezători, sfioși și plini de speranță. Apoi cuvintele, bucuria dialogului. Când îi întrebi ceva pe copii, ei îți răspund cu un entuziasm pe care nu știu de ce alte vârste îl pierd. Să-i vedeți numai cum spun care sunt avantajele cititului. Apoi agerimea lor neașteptată, mintea lor deschisă. Eu mor și după greșelile și confuziile lor, mor și după comentariile lor din off, după întrebările lor. O fetiță de vreo 5-6 ani din Timișoara, la un târg de carte, s-a apropiat de mine în timp ce dădeam autografe și m-a întrebat cu un ton foarte serios, ca orice om care vrea să-și sporească știința: „Ce faci tu aici, mai exact?” Sau copiii care abia învăță să vorbească cu „dumneavoastră” și spun în loc de asta „voi” și „voastră”: „Voi când ați început să scrieți? Cartea voastră e așa și pe dincolo”. Apoi cadourile lor, de obicei desene. O fetiță mai măricică mi-a făcut portretul pe un card de metrou și mi l-a dăruit ca pe un tablou, iar pentru mine valorează exact cât un tablou. În fine, la un moment dat când, la o școală, nu știu în ce context am spus că „nu sunt Messi”, un băiat, după ce s-a terminat întâlnirea, mi-a șoptit la ureche: „Dumneavoastră sunteți un Messi al scrisului”. Ei cum să nu te dea gata așa o afirmație plină de candoare? Nu că aș ști prea multe despre sus-numitul fotbalist. Și chiar dacă, desigur, rămân la părerea mea: nu sunt!
