vineri, 24 ianuarie 2020

Oameni faini

Ce mă îngrijorează pe mine e că sub măștile astea și sub umbrele astea ale unei istorii incerte se pot ascunde tot felul de monștri. Și, de fapt, se întâmplă tot felul de atrocități. Care trec pe lângă noi. Cu ideea că nouă nu ni se pot întâmpla.
Atâta vreme cât e la vecinul, și nu e la mine, e okay. Și asta mi se pare cea mai toxică gândire. Dacă permiți să se întâmple la vecinul, permiți să se întâmple și la tine, doar că nu știi când va veni.
Și cred că până la urmă ăsta a fost declicul pentru volumul ăsta. E o carte care vrea să vorbească puțin despre atrocitățile din proximitatea noastră. Despre ce se întâmplă chiar lângă noi. Vreau să spun că ar trebui să fim puțin mai atenți la ororile din jurul nostru. Toți avem tendința de a ne băga capul în nisip.
Suntem indiferenți, foarte mulți dintre noi, pentru că ni se pare că răul nu ne vizează direct. Doar că acest „direct” e foarte înșelător. De fapt, ne vizează. Chiar dacă nu ne omoară pe noi, ne erodează moral, uman și spiritual. Pentru că noi, undeva în subconștient, suntem, de fapt, conștenți. Știm ce se întâmplă, știm ce e bine și ce e rău, dar spunem „e la ei, acolo”.
Acum, cartea mea nu are o miză din asta moralizatoare, un mesaj. Nu face decât să spună o poveste și să descrie o atmosferă.
– Care au fost poveștile tale preferate, în ultimii ani?
– Cele mai interesante, în ultimii ani, cel puțin, au fost poveștile pe care le-am auzit de la oameni. Mai mult decât cărțile pe care le-am citit. Am început să fiu foarte interesat de psihologia umană. Mă interesează întâmplările care îi fac pe oameni să devină ceea ce sunt la o anumită vârstă.
Și să își asume: uite, eu sunt Costel și fac asta. Ei, Costel a ajuns să facă niște lucruri pentru că are o istorie în spate. Are niște povești. Și de asta, la oamenii pe care îi întâlnesc, sunt foarte interesat de poveștile din spatele lor.
Cum au gândit, cum au ales anumite lucruri, cum au luat unele decizii. Până la urmă fiecare decizie ne duce viața pe un drum sau altul. Și de asta am fost mai atent la oameni și la poveștile lor. Și cred că și asta influențează literatura pe care o scriu acum.
Sunt mai preocupat de partea asta de istorie a umanului ascunsă în povestea fiecărui individ. Și a felului în care se raportează la viață. Fiecare dintre noi ascunde undeva în el un eveniment care i-a schimbat viața.
Și atunci, mai ales după câteva pahare, devin un soi de detectiv și întreb și devin foarte enervant.
– Ai vreo decizie pe care ai luat-o și acum ai schimba-o?
– Mai multe. Mă trezesc în multe dimineți și joc jocul ăsta cu mine: oare cum aș proceda dacă aș putea s-o iau de la început. De după liceu încolo. Liceul nu vreau să-l retrăiesc! (râde)
Dacă aș lua alte decizii, dacă aș urma alți pași. Evident că lucrul ăsta e imposibil, dar este un exercițiu în care te joci cu o grămadă de probabilități, spații ficționale până la urmă. Și există, într-adevăr, și finaluri mai fericite decât prezentul.
Cert este că fac asta din plăcerea de a mă juca, nu pentru că aș fi nemulțumit de viața mea. Dar, desigur, sunt și decizii regretabile în viața unui om. Lucruri pe care ai vrea să le fi făcut altfel. De fapt, nu știi dacă ar fi fost mai bine sau nu.
Dar uneori e posibil să ai impresia că o decizie pe care ai luat-o a produs niște efecte devastatoare pentru cineva foarte apropiat. Atunci de fapt vrei să-l ferești pe cel de lângă tine.
Mă gândesc, de exemplu, la decizia pe care am luat-o când am divorțat. Cei mai afectați au fost copiii. Acum, probabil, dacă aș putea să decid din nou, poate că nu aș mai divorța, dar nu știu dacă prezentul ar fi foarte roz.
Trăim fiecare cu deciziile pe care le-am luat. Dacă nu, e posibil ca la un moment dat să ți se ducă pământul de sub picioare. Și să cazi într-un hău al probabilităților și asta e cea mai urâtă posibilitate de viitor.

Un comentariu:

  1. Codruța Simina

    Scriitura Dianei Geacăr, impecabilă, ca o suită simfonică de pumni în ficat, te duce grijuliu și nu fără o anumită tandrețe la stadiul în care te obișnuiești cu ideea că o veste proastă nu va veni niciodată singură, mai ales după o vârstă – atunci când începi să realizezi lent că superputerile cu care ai traversat adolescența nu sunt altceva decât prelungirile traumelor înfipte adânc în sine și disimulate, pentru a le putea suporta mai ușor.

    Ce ne îndepărtează de ceilalți, mai ales atunci când ne sunt foarte aproape? Ce ne face să renunțăm, fără să ne mai uităm vreodată înapoi, la ideea romantică de a fi noi întâi „schimbarea pe care o vrem în lume”? Care sunt, în fond, resorturile despărțirii de lume?

    Cartea Dianei Geacăr îți înșurubează toate aceste întrebări în locul acela în care fiecare dintre noi locuiește singur.

    Este cumva firesc pentru un scriitor care a mărturisit într-un interviu de la începutul verii că „numai în singurătate suntem cei adevărați”.

    RăspundețiȘtergere