Era limpede pentru un om cu ceva minte că Solon
dispreţuia lipsa de gust şi de artă a acelei înfăţişări opulente. Contrariat că
Solon nu este defel impresionat de luxul care îi împodobea întreaga fiinţă,
Cresus a poruncit să i se deschidă tezaurele şi să i se arate lui Solon
bogăţiile şi lucrurile cele mai de preţ pe care le avea regele Lydiei. Solon
s-a uitat la ele cu aceeaşi privire indiferentă.
A fost adus din nou la Cresus, care l-a întrebat:
„Poţi să îmi spui, după ce ai văzut toate aceste lucruri, dacă ştii vreun om
mai fericit decît mine?“. „Da, îl ştiu pe Tellos, un concetăţean de-al meu.
Acest Tellos a fost un om cumsecade. A lăsat în urmă cîţiva fii cu faimă bună.
A dus o viaţă în care nu a dus lipsă de nimic şi a murit în glorie, luptînd
pentru ţara lui“. Lui Cresus nu i-au căzut bine aceste cuvinte, i s-a părut că
Solon este ciudat şi necioplit dacă îşi permite să pună simplitatea unui om din
popor mai presus decît aurul şi argintul şi toate celelalte pe care el, regele
Lydiei, le avea. Cum ar putea fi un simplu om mai fericit decît cineva care
deţine o atît de mare putere şi stăpînire?! Cresus şi-a înghiţit cuvintele
acestor gînduri şi l-a întrebat pe Solon: „Afară de acest Tellos, ai mai
cunoscut pe alt om mai fericit?“. „Da“, i-a răspuns Solon. „Îi ştiu pe Cleobis
şi Biton, oameni care şi-au iubit fraţii şi mama într-un fel deosebit. Aceşti
Cleobis şi Biton, pentru că boii mergeau prea încet şi mama lor trebuia să
ajungă la templul Herei, singuri şi-au pus pe grumaz jugul căruţei. Oamenii pe
lîngă care treceau o salutau şi o fericeau pe femeia care adusese pe lume
asemenea fii. A doua zi de dimineaţă, Cleobis şi Biton au fost găsiţi morţi,
efortul acela îi doborîse. Avuseseră însă o moarte fără dureri şi fără
suferinţă. Muriseră încărcaţi de o mare glorie“. Plin de mînie, Cresus i-a
strigat lui Solon: „Şi pe mine nu mă aşezi în ceata nici unor fericiţi?“.
Nevrînd nici să-l linguşească, dar nici să-l mînie mai mult, Solon i-a zis*:
„Tu, rege al lydienilor, zeul le-a dat elenilor să fie cumpătaţi în toate şi să
aibă o înţelepciune lipsită de îndrăzneală şi populară, nu regească şi nici
strălucită. Această înţelepciune, văzînd cum viaţa omenească trece prin tot
felul de întîmplări, nu le îngăduie să se înfumureze pentru lucrurile de faţă
şi nici să se minuneze de fericirea unui om care este supus schimbării
timpului. Căci viitorul vine pentru fiecare altfel de cum se aşteaptă, fără
să-l ştie, iar omul căruia zeul i-a dat un sfîrşit bun, pe acela-l socotim fericit.
Iar fericirea unui om care trăieşte şi este supus încă primejdiilor în viaţă,
întocmai ca vestirea izbînzii şi aducerea cununii unui atlet care se luptă
încă, este lipsită de temei şi fără valoare“.
După ce i-a spus aceste lucruri, supărîndu-l foarte
tare pe regele Lydiei, Solon a plecat. Cresus l-a dispreţuit pe înţeleptul din
Atena. Felul în care acesta i-a vorbit despre fericire i s-a părut, pesemne,
inacceptabil. S-a întîmplat apoi că regele Lydiei s-a bătut cu Cyrus, marele
rege al Persiei, şi a fost înfrînt. A pierdut cetatea Sardes, a fost luat
prizonier şi i s-a pregătit rugul pe care urma să fie ars. În lanţuri fiind,
Cresus a fost urcat pe rug, sub privirile perşilor, de faţă era şi Cyrus, totul
era pregătit pentru ca gloria şi fericirea lui Cresus să fie făcute scrum.
Acolo, sus, pe rug, Cresus – sau poate disperarea care îl cuprinsese – a
ridicat glasul şi a strigat „O, Solon!“ de trei ori. Cyrus a auzit strigătul
lui Cresus şi a trimis pe cineva să îl întrebe pe regele lydian cine este Solon
şi ce este el – om sau zeu? – de este chemat într-o împrejurare atît de grea.
Iar Cresus a spus*: „Acesta este singurul bărbat dintre înţelepţii elini, pecare eu l-am chemat nu fiindcă voiam să aud şi să învăţ ceva dintre cele decare aveam nevoie, ci ca să privească şi să spună la toţi de acea fericire amea pe care ar fi fost mai bine s-o arunc decît s-o am. Căci fericirea, cînd o
aveam, era numai vorbă şi părere, dar schimbarea ei se termină, în realitate,
în groaznice suferinţe şi nenorociri de neîndurat. Şi acel bărbat, prevăzînd
din starea de atunci nenorocirea de acum, m-a îndemnat să am în faţă sfîrşitul
vieţii şi să nu prind îndrăzneală, întrecînd măsura, din pricina unor păreri
deşarte“. Cyrus era mai înţelept decît Cresus şi a luat aminte la cuvîntul
regelui lydian, privindu-l ca pe o pildă dintre cele mai grele. Nu doar că i-a
dat drumul lui Cresus, cruţîndu-i, astfel, viaţa, dar i-a oferit, pentru tot
restul vieţii, şi cinstea cuvenită unui rege. Solon – îşi încheie Plutarh
povestea – „a avut faima că, printr-o singură vorbă, pe un rege l-a scăpat de
la moarte, iar celuilalt i-a dat o învăţătură“.
Să nu vorbim, aşadar, despre fericire, cu atît mai
puţin despre fericirea noastră, cît sîntem încă în viaţă. Mai bine să vorbim
după ce murim.
Iulian Tănase
Iulian Tănase
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu