O veșnică problemă

„Daca iei un câine flămând și îi dai de mâncare, nu te va mușca. Aceasta este cea mai importantă diferență între un câine și un om.“ Mark Twain

Dacă un român trece pe lângă un altul care moare de foame, singura lui grijă este să-l interogheze de ce – mama lui! – îi este foame.

Nu prea mai imi vine să scriu în ultima vreme, nu atât datorită problemelor mele cu locuința, ci cred că mai degrabă dezgustului de a-mi mai pune în scris urletele tăcute pe care le scot zi de zi, așa cum face majoritatea românilor, dar care seamănă a mult zgomot pentru nimic.

Ceea ce scriu nu e interesant nici cât negru sub unghie , de vreme ce nu face referire la vreo inimioară ori o invitație la o cafeluță virtuală, sau cum arată chiloții cutărei vedete filmată în nu știu care emisiune tv., de aceea, vă rog, nu citiți!

Pur și simplu, zilnic se întâmplă fapte care mă fac să cred că mulți din cei ce trăiesc în jurul meu nu merită să aibă vreo țară. Nici măcar cea mai vitregită de pe fața pământului. Cred că și aia ar geme, la fel de mută ca și Românica, de multitudinea de idioți pe care o generează cel ce se cheamă poporul român. E ca păcatul originar, doar că nu e un păcat, ci un fapt trist: românul se naște cu un handicap pe care trebuie să-l depășească pentru a ajunge mediocru. Ceea ce e destul de greu, pentru că idiotul are câteva obiceiuri proaste: vrea ca lumea să se adapteze la el, crede că toți îi datorează ceva, nu renunță la o părere eronată chiar dacă-i demonstrezi că e o idioțenie și, mai presus de orice, e convins că nu poate greși. E greu să discuți normal cu un animal convins că le știe pe toate și că face totul bine.

Altfel, suntem un popor de ingrați, ce se cred ca indivizi unul mai deștept decât altul, se pricep la orice, dar, în fapt, nu se pricep la nimic, infatuați ce încearcă prin orice mijloace să își demonstreze superioritatea, sărăntoci care nu au bani să treacă strada, dar stau cu mașini de zeci de mii de euro în fața blocului, mincinoși la care geme tabelul cu întreținerea de câte datorii au, dar abia cară coșul la Kaufland de plin ce e.

Un popor care a învățat mai repede să fure și să-și prostească aproapele decât să ajute, un popor care își învață copiii să fie mai repede curve și hoți, decât să le ofere o educație, un popor care a schimbat frica de a deschide gura pe frica de a nu avea bani să-și plătească facturile, un popor lipsit de orice brumă de bun simț față de cel de alături.

Un popor ce trăiește pe datorie, pe pielea ursului din pădure, pe banii altora, pe prosteală, pe jaf și furtișag, pe minciună și snobism, pe ce vrei tu numai pe ce trebuie nu.

Un popor ieftin ca și mărfurile pe care se bucură că le cumpără zilnic fără să se gândească cui fac rău, un plătitor de impozite fricos, dar plin de ifose și „deșteptăciune“, onestitatea lui însemnând „jur pe mama“.

Astfel, tare mă tem că în curând văcuța asta de Românica o să fie doar o amintire în câteva poze pierdute prin sertarele popoarelor adevărate...

George Lixandru