Dintre poeții români, nimeni nu a mai fost atât de exasperat de real încât să ducă o ofensivă înverșunată contra lui, așa cum a făcut-o Angela Marinescu. Stilul ei, asumat ostil, rezultă din încheierea unui pact de agresiune pe viață, după cum o demonstrează consecvența tematică a tuturor volumelor publicate din 1969 încoace. Încă din 1979, poeta și-a făcut un program din dinamitarea convențiilor, declarând negru pe alb: „îmi provoc eșecul, poezia și moartea”, „iubesc primejdia, subminarea, esența”, „vocația mea este lupta cu mine însămi/ pe un câmp minat”. La esenţă se ajunge nu prin strategii retorice subtile sau prin așteptarea revelaţiei, ci prin coliziune brutală. Asistăm la intrări prin (r)efracție în zidul propriei subiectivități, la penetrarea obstinată a obstacolelor, sub toate formele posibile: perforarea, dislocarea, dezintegrarea, tăietura ca „stridență a preciziei”, co-ruperea, scurtcircuitarea, jupuirea. De aceea, ofensiva e asumată și în latura sexuală ca probare a forţei virile a poeticului: „eu m-am născut/ gata violată/ de/ creierul/ meu/”. Nu întâmplător, „Războiul e poetul”, nu poeta, care se dezlănțuie în toată stigma de sine.
Inf(l)amarea include toată imageria imploziilor și exploziilor; se comit atentate nesfârșite la calmul înșelător al lucrurilor („binele opac”) pentru a se ajunge la adevărul pulsatil al esenţei. Tactilitatea se înscrie în același radicalism al denudării: poeta nu se mulțumește cu explorarea suprafețelor comode, în special epiderma, ci doar cu sângele însuși, expresie pură și caldă a biosului. De altfel, discursul împrumută dezinhibarea hemoragică sau disfuncția organelor interne: „cuvintele «se scapă pe ele», nu-și mai controlează ritmul”. Angela are în sânge, pe lângă instinctul contestării și al autoanihilării, alergia la mode („sărmanele isme-ne”), la scriitori oportuniști și critici literari, de-zicându-se de conformism: „am suferit/ un șoc/ al poeziei/ improprii”. În poemulRezistențe arse iese în evidență ipostaza Delimitatoarei de Profesie, cu uriașa disponibilitate de a contraria: „la noi/ scriitorii au devenit rezistenți la scris./ ei au devenit profesioniștii rezistenței la scris./ scrisul nu mai are nici o putere asupra lor/ și, astfel, au devenit epave înfricoșătoare, anarhiști,/ amorali, atei, histrioni libidinoși, violenți și obsedați/ în loc să îi apere, scrisul îi apasă (…)”. În replică, Angela cultivă o poetică a marginalului (subpoezie, post-poezie, antipoezie) în propria ei per-versiune: „cruzimea nu are margini/ când este vorba/ despre vocea cuplată cu tehnica/ cea mai recentă/ mie îmi place să observ/ diferența/ așa cum îmi place// erotismul întins pe suprafețe din ce în ce mai distruse.” (Dadaism vs. suprarealism). Vocația sfârșitului continuu, a apocalipsei procesuale generează imagini și formule de o intensitate teribilă: „voi, încă mai nenorociți și mai neșlefuiți/ decât și-ar putea cineva imagina,/ nu știți că fanatismul îl au doar cei slabi,/ a căror valoare nu le-a fost recunoscută dinafară?/ vă pun cuțitul la gât:/ ce vi se pare mai frumos,/ un pui de lup/ jupuit/ din cap până-n picioare/ pulsând/ biologic/ sau un câine de rasă cu zgardă/ bleg și dependent?” (voi, încă mai nenorociți și mai neșlefuiți); „poți înnebuni/ pentru că ești/ abia la-nceput/ eu sunt/ abia la sfârșit” (din cuțitul ăsta curge metal).
La nevoie, esența trebuie smulsă ca în ritualurile de sacrificare, tot „în contra suprafeței”, precedată de exhibarea ostentativă a cuțitului. Denudată, esenţa e oribilă, dar necesară ca aerul însuși. Eforturile poetei țintesc distrugerea membranei care separă obiectul de cuvânt, până când „fața celui care moare este moartea însăși/ și fața celui care se bucură este bucuria însăși/ și fața celui care scrie”. Esența se percepe, de obicei, pe cale mediată, prin adaosul numelui și al geometriei primare a unei forme. În asemenea context, răul nu are legătură cu morala, ci cu impostura ontologică: răul este orice obiect sau un subiect „desfigurat de propria lui aparență”. În acest punct se canalizează toate energiile limbajului: întru descărnarea adaosurilor, a „cuvintelor umflate de sens”, până la scrumul elementar sau la „ADN în stare pură”: „dincolo de Limită bucuria și eroarea/ esența acoperă creierul/ în splendide deshidratări ale limbajului./ un steag al nimănui flutură./ peste obiecte și mese devastate mâinile paralele./ un profesionalism și o intrare în neființă/ în a doua jumătate a zilei/ abisul pe care tu îl aduci o dată cu demența/ Înserării.”
La nevoie, esența trebuie smulsă ca în ritualurile de sacrificare, tot „în contra suprafeței”, precedată de exhibarea ostentativă a cuțitului. Denudată, esenţa e oribilă, dar necesară ca aerul însuși. Eforturile poetei țintesc distrugerea membranei care separă obiectul de cuvânt, până când „fața celui care moare este moartea însăși/ și fața celui care se bucură este bucuria însăși/ și fața celui care scrie”. Esența se percepe, de obicei, pe cale mediată, prin adaosul numelui și al geometriei primare a unei forme. În asemenea context, răul nu are legătură cu morala, ci cu impostura ontologică: răul este orice obiect sau un subiect „desfigurat de propria lui aparență”. În acest punct se canalizează toate energiile limbajului: întru descărnarea adaosurilor, a „cuvintelor umflate de sens”, până la scrumul elementar sau la „ADN în stare pură”: „dincolo de Limită bucuria și eroarea/ esența acoperă creierul/ în splendide deshidratări ale limbajului./ un steag al nimănui flutură./ peste obiecte și mese devastate mâinile paralele./ un profesionalism și o intrare în neființă/ în a doua jumătate a zilei/ abisul pe care tu îl aduci o dată cu demența/ Înserării.”
Teodora Coman
http://www.romlit.ro/angela_marinescu_totul_este_poezie_dac_te_pricepi_s_vezi
RăspundețiȘtergere