M-am gandit foarte mult daca sa fac public textul asta, pentru ca e scris mai demult, dar atacurile de tip nationalist la care am fost supusa tranzitoriu de curand, precum si festivismul previzibil al zilei de azi , m-au hotarat sa o fac.
Sunt departe de Romania, la 10 fuse orare distanta si unul dintre putinele lucruri pe care mi le-am dorit de cand am plecat de acasa a fost sa scriu in liniste si detasata despre tara mea.
Tara mea? Pe vremea cand eram mai tanara si ma adunam la nesfarsitele noastre beri de scriitori, obisnuiam sa spun ca daca esti un poet adevarat scrii acum in Romania o poezie care sa contina cuvintele "tara" si "patriotism", si sa fie o poezie reala, nu o parodie, pentru ca nu cunosc cuvinte mai tocite in limba romana decat acestea. Un fel de examen de doctorat pentru poeti.
Tara mea? Parintii mei s-au nascut in Romania mare in ultimii ei ani de existenta, tata la Tighina, acum Transnistria si mama la Cavarna, in Cadrilater. La foarte putin timp dupa nasterea lor, ambele familii s-au refugiat intre granitele actuale ale tarii. Bunicii mei din partea tatei cu hainele de pe ei la propriu si cei din partea mamei cu ceva mai mult, dar aveau sa piarda in curand totul in timpul inchisorii politice a bunicului meu declarat chiabur si apoi prin deportarea intregii familii langa Pitesti, unde au avut domiciliu obligatoriu doi ani.
Deseori m-am intrebat ce le-a asemanat pe cele doua familii din care provin, de unde toata taria sufleteasca a unei generatii despre care nu am auzit sa spuna ca avea depresie cronica, atacuri de panica sau "burnout syndrome"? Nu stiu daca e valabil pentru toata generatia bunicilor nostri, dar ai mei, si materni si paterni au avut doua valori constante, limba romana si ortodoxia. Atat au putut sa ia cu ei cand au traversat hotare geografice, asta e tot ce au avut cand nu au mai avut nimic.
Tara mea? O tara in care parintii mei studenti fiind, in plina perioada stalinista, au mancat in fiecare dimineata marmelada pana la greata, astfel incat a fost un aliment caruia nici acum in 2016 nu ii cunosc gustul , pentru ca nu a existat niciodata la noi in casa si a devenit un fel de mancare asociata cu plata datoriilor de razboi si a saraciei extreme din anii '50 .
Da, tara mea. O tara in care bunicii mei au ales sa fie romani. Una este sa fii roman si sa te plangi de dimineata pana seara de asta si alta este sa alegi sa fii roman si sa traiesti ascunzandu-te sa nu fii deportat in Siberia, pentru ca ai ales tara asta!
In amintirea bunicilor mei, a parintilor mei si a tuturor celor din generatia mea simt nevoia sa scriu despre tara mea, pentru ca lucrurile nespuse sunt cele mai dureroase. Cred ca suferim noi ca natie de sindromul drobului de sare, traind in insecuritate si frica. Eu personal cred ca drobul de sare nu va cadea vreodata, si nici nu e nevoie sa cada, pentru ca frica de a nu cadea drobul de sare e atat de mare in Romania, incat numai ea in sine e suficienta ca sa fim dominati si condusi ca natie
Si cred ca as vrea ca Tudor si Matei, fiii mei, si prietenii lor, generatia lor in asamblu, sa inteleaga. Sa inteleaga ca dincolo de Iphone, tricouri cu Sepultura si permisul pentru motor, pe care acum le au cu usurinta, ca sa fii liber nu e suficient sa nu mai simti frica de a fi roman, ci trebuie sa o transformi in demnitatea de a fi roman, astfel incat tara care te-a ales sa te nasti intre hotarele ei geografIce, sa devina o parte din semnificatia ta oriunde te-ai afla in lumea asta
Anca Mizumschi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu