Despre nevoia de spectacol

E uimitoare nevoia unor oameni de spectacol, nevoia de a avea în permanență martori; chiar când au o criză de disperare, ei se asigură în prealabil de asistența necesară. Am cunoscut oameni care-și amânau zbuciumul sufletesc până în clipa în care izbuteau să-și adune spectatorii. Fără spectatori, suferința nu se manifestă, suferința nu ieșea în lume și, ca orice spectacol care nu se bucura de interesul publicului, se amâna pentru altă dată... Sunt suferințe care se joacă mereu cu casa închisă, sunt suferințe care nu interesează pe nimeni, sunt dureri care n-au succes la public. Sunt dureri aplaudate la scenă deschisă. Malraux merge mai departe și susține că fără spectatori e greu să fii și martir.
E interesant de remarcat că, în suferința noastră, noi urmărim, ca și în activitatea profesională, succesul. Dorim ca durerea noastră să fie bine primită, să emoționeze și pe alții... De multe ori durerea noastră emoționează mai mult pe alții, și mai puțin pe noi înșine.
În tot ce facem noi, chiar și în cele mai intime reacții, simțim nevoia să fim văzuți, stimați, aplaudați. Cineva însă mărturisea că dacă se afla într-o societate restransă, de doi sau trei oameni, se poartă posac și vulgar, dar dacă numărul spectatorilor crește, devine în mod spontan delicat, inteligent și așa mai departe. Ce rost are – îmi spunea el – să-mi demonstrez calitățile în fața unui număr atât de restrâns de oameni? El nu devenea sensibil decât de la zece oameni în sus. E trist să vezi cât de vulgari și de greoi pot fi unii oameni când știu că nu sunt observați, și cum se schimbă brusc, cum devin la repezeală igienci și generoși dacă își dau seama că cineva le acordă atenție. Din nefericire, multe din calitățile noastre, chiar și iubirea, se manifestă numai ca spectacol, când luminile rampei se sting dispare și generozitatea.
Dar noi nu dăm spectacole numai în prezența altora, dăm asemenea spectacole chiar și în fața noastră. Noi devenim spectatori încântați ai propriei noastre stupidități. Spectatorii sunt înlocuiți cu fantezia vanității noastre: am văzut cu toții oameni care și în cea mai deplină intimitate își dirijează gesturile; ei se simt încontinuu actori. Influențele exercitate de mediu sunt multiple; și atunci mulți oameni nu mai știu care sunt problemele lor reale și care sunt problemele pe care le-au luat pe vereșie de la alții. Noi nu împrumutăm de la alții numai gesturi și ticuri, împrumutăm de la alții probleme și suferințe. Foarte puține suferințe sunt ale celui care le mărturisește ca atare, trebuie să treacă multă vreme ca să facem descoperirea că suferința pentru care era să ne ducem de râpă nici măcar nu ne aparținea.
Nevoia de spectacol e, desigur, o dovadă de superficialitate, noi gândim să exteriorizăm ceea ce încă n-am apucat să înțelegem. Nevoia unora de a falsifica realitatea devine atât de aprigă, încât la cea mai anemică fâșie de lumină se crispează și-ți reproșează că n-ai respectat – ca la teatru – convenția. Oamenii nu spun, de multe ori, ceea ce gândesc fiindcă grija lor supremă e să dea un spectacol reușit, să-ți lase o impresie de neuitat. De dragul acestei mizere reprezentații reușite, adevărul e sacrificat fără milă. Îndepărtându-ne de propria noastră esență, devenim tot mai tragici, dar acest tragism demonstrează că n-avem curajul să ne privim drept în ochi și că preferăm să dăm spectacole. Suferința care devine spectacol s-a rupt din noi și nu mai poate fi înțeleasă.
Și eu am încercat multă vreme să fac din viață un spectacol. Desigur, asta venea la mine din oroarea de suferință, din sila profundă pe care mi-o stârnea gustul pentru tragedie al multora. Eram și mai sunt convins și astăzi că viața trebuie să fie în primul rând bucurie. De aici venea această grijă pentru spectacol, dar în această grijă pentru spectacol eu făceam abstracție de contradicțiile vieții, de propriile mele contradicții, ignoram tot ceea ce împiedica reușita reprezentației. Obsesia mea era forma, și de dragul formei puțin îmi păsa de capriciile conținutului. Unui gest sincer și cam stângaci exprimat, îi preferam o duplicitate care se manifesta pregnant. Experiența a eșuat lamentabil – viața nu poate fi multă vreme un spectacol. Transformând viața într-un spectacol, te înstrăinezi de viață, ești sclavul fanteziilor tale. Și, apoi, vin și marile încercări ale vieții. Poți să transformi o criză de ficat într-un spectacol feeric?
Cineva îmi declara că dacă moartea lui ar fi transmisă de toate posturile de radio și televiziune – așa cum s-ar transmite un specatcol de gală – ar muri, știindu-se văzut de toți oamenii, mult mai ușor.
Poate fi moartea un spectacol de gală?
Cred că prietenul meu se înșală.

Teodor Mazilu