Papusza sau cântec țigănesc

Aolo unde vântul cântă

și frunze aurii se roagă Domnului toamna,

tot acolo se roagă și țiganca oacheșă.

Prin păduri

pe cărări în cruce,

acolo unde vântul cântă,

țiganca se roaga Domnului

și-atunci îi cade-n drum

o frunză aurie.1

Acesta este unul dintre cântecele-poem ale Bronisławei Wojs, cu numele ei de țigancă și poetă Papusza, o țigancă poloneză al cărei destin s-a făcut și s-a desfăcut precum cărările pe care ea și țiganii ei le-au urmat, prin păduri, peste râuri, dealuri și câmpii, prin viață și prin moarte deopotrivă. Poemul de mai sus, extras din volumul Lesie, ojcze mój (Pădure, maica mea), tradus din limba romanes în limba polonă de Jerzy Ficowski, este un poem-emblemă pentru spațiul spiritual poetic al Papuszei, care conține toate elementele definitorii ale lumii și destinului ei: pădurea, frunzele, destinul nestatornic al unei femei ce a aparținut unei comunități închise și tradiționale de țigani, singurătatea în care singura prezență, într-o anumită perioadă a vieții sale, a fost doar Dumnezeu.

Dar cine a fost Papusza? Papusza, născută într-o familie de țigani din Galiția poloneză probabil în 1909 (unele surse spun că s-ar fi născut în 1908, altele în 1910), a primit ca nume de botez Bronisława Wojs. Ea a fost fiica unică a unei familii de țigani tradiționali care nu apreciau și nici nu considerau necesar ca un membru al comunității lor, mai ales o fată, să știe să scrie și să citească. Însă Bronisława, de copilă, a avut un simț extraordinar al propriului destin, dorindu-și foarte mult să învețe să scrie și să citească, ceea ce era destul de atipic pentru comunitățile tradiționale de țigani de la începutul secolului trecut. Astfel, după cum singură scria în jurnalul său, literele nu le-a învățat de la școală, pentru că părinții nu au lăsat să o frecventeze, ci de la copiii din vecinătate pentru care fura diverse lucruri și care au învățat-o literă după literă, pe când avea vreo 12 ani. Apoi, cititul și scrisul le-a învățat de la o vecină evreică pentru care fura porumb și care, în schimb, o ajuta să buchisească. Papusza de mai târziu scria: „Citeam multe gazete și cărți. Citeam mai bine decât scriam, pentru că nu știam prea bine scrie. Și așa a rămas mereu, până astăzi. Sunt foarte mândră de cât am reușit să învăț pentru că învățătura nu mi-am luat-o din școli, ci din viață, așa, singură. […] Multe am învățat în viața asta a mea și o să-mi amintesc tot până în ziua în care voi muri.”2Bronisława a avut o viață plină de greutăți, tatăl natural i-a murit deportat în Siberia, mama s-a recăsătorit cu Jan Wojs, un țigan căruia îi plăcea băutura, dar căruia îi plăcea deopotrivă și violența. Când deja a mai crescut și toți din șatră știau că îi plăcea să citească, o luau peste picior și râdeau de ea, numind-o „profesoara”. Bronisława era altfel, iar orice comunitate tradițională cu greu acceptă orice manifestare a unei identități diferite.

Bronisława Wojs a devenit Papusza (nume care înseamnă, de altfel, precum în limba română, păpușă) în momentul în care, în anii ’40, în șatra lor a ajuns Jerzy Ficowski, intelectual și scriitor polonez, membru al Armatei Naționale de rezistență poloneză, care la rândul lui se ascundea de ocupația rusească. Jerzy Ficowski a călătorit alături de țigani, a mâncat și a dormit cu ei, s-a pierdut în adâncurile pădurilor alături de ei și astfel a descoperit-o pe Papusza, cea care scria, în scurtele popasuri ale șatrei, versuri pe un caiet, umplând fiecare rând al paginii de la un capăt la altul, nu în formă de versuri separate, ci curgător, ca un susur de apă sau precum cântecul unei păsări, neîntrerupt. Jerzy Ficowski, fascinat de cultura țigănească, vorbitor al limbii romanes, autor al unor cărți esențiale despre viața țiganilor din Polonia de dinainte și de după cel de-al Doilea Război mondial, a văzut în versurile-cântec ale Papuszei un spirit poetic ce depășea cântecele țigănești tradiționale. La îndemnul lui, Papusza i-a trimis spre traducere, în anul 1951, un poem intitulat Cântec țigănesc zămislit de mintea Papuszei, pe care tot el l-a trimis spre apreciere marelui poet polonez Julian Tuwim. Acesta din urmă, impresionat de forța, dar și de sensibilitatea și delicatețea versurilor Papuszei, de onestitatea poetică și spiritul ei liber, i-a scris acesteia o primă scrisoare prin care o invita să îi scrie la rîndul ei o scrisoare și să continue să îi trimită poeme. În 1952, Tuwim îi scria Papuszei: „Să continuați să scrieți, și tot așa direct, versuri curgătoare din inimă de țigancă. Când se vor aduna destule texte, vom publica primul volum de versuri bilingv în romanes și în polonă.”3

Tuwim a fost cel care, alături de Ficowski, a ajutat-o mult pe Papusza, i-a trimis cărți, iar când a dorit să îi ofere bani pentru versurile ei publicate, aceasta a refuzat, i se părea nedemn să primească bani pentru ceva ce era parte din ea, i se părea că s-ar fi vândut. Primul volum de versuri i-a apărut în 1956, la trei ani după moartea lui Tuwim. Iată un fragment din poemul Cântec trist, scris în anul 1952, care înregistrează nu numai istoria ei personală, ci și drama țiganilor trimiși alături de evrei în lagărul de la Auschwitz:

N-a fost viață pentru țigani la oraș,

iar în sate – ne-au omorât, ne-au omorât.

Ce e de făcut? Au plecat copiii țigăncii în pădure,

departe în pădure,

să nu-i ajungă câinii nemților.

Eu, copilă de țigan, n-am timp să-mi fie frică

Mama m-a născut o dată, de murit voi muri o dată!

În poemele Papuszei, istoria ei și a comunității de țigani din care făcea parte se împletește cu istoria mare, cea a războiului și foametei, iar viața lor, care oricum e o călătorie continuă, se transformă adesea în fugă din calea morții, scăparea fiindu-i ei și alor ei pădurea. Așa cum declară Jerzy Ficowski, toată vara, șatra de țigani era pe drum, iar iarna făceau cu toții popas, acesta fiind și momentul în care Papusza își scria cântecele. Poemele-cântec ale Papuszei sunt o mărturie a vieții proprii, iar ea a scris cu conștiința responsabilității actului scrierii. În poemul Eu, o țigancă săracă, în care se descrie pe sine copil fiind, dorind să învețe carte, deplânge cu tristețe, în același timp și soarta țiganilor neștiutori de carte, în urma cărora nu va rămâne nimic. Această conștiință a actului scrierii și a responsabilității pe care cel care scrie și-o asumă este extraordinară în cazul Papuszei, care s-a apropiat de scris și lectură în mod intuitiv, așa cum era de apropiată de pădure – probabil elementul cel mai prezent în textele ei. Papusza scria precum respira, precum călătorea sau se îmbăia în râu, în mod natural, ca un gest firesc al vieții ei. Pădurea și călătoria neîntreruptă a șatrei care sunt oricum definitorii pentru cântecul tradițional țigănesc în genere se regăsesc și în textele Papuszei, doar că în cazul ei apar elemente de istorie concretă, fie a ei personală, fie a șatrei, fie a lumii în care ea a trăit, creând o opoziție între cultura țigănească ce nu făcea apel la memorie.

Însă destinul creator al Papuszei nu a coincis cu destinul biografic al Bronisławei Wojs. Faptul că textele Papuszei au devenit publice, că a descris prin textele ei lumea țiganilor și secretele acestei lumi i-a atras, din nefericire, oprobriul șatrei și pedeapsa de a nu mai avea niciun contact nici cu lumea lor, nici cu altcineva. Papusza a fost condamnată la dispariție, iar Bronisława la tăcere și viață în însingurare. Rămasă singură, Papusza a fost uitată și, într-un fel, salvarea de la moarte a Bronisławei a reprezentat-o boala care i s-a declanșat odată cu excluderea ei din comunitatea de țigani – o nevroză puternică de care a suferit până la finalul vieții și care a făcut să-și petreacă mare parte din viața într-un spital de psihiatrie. În anii ’70, a mai scris câteva texte ca un fel de ultimă zvâcnire a spiritului Papuszei – însă pe atunci textele respirau numai a singurătate, ea vorbindu-le numai frunzelor și păsărilor. Apoi a recăzut în tăcere. Ultimii ani ai vieții Bronisławei Wojs au fost ani de suferință din care Papusza a dispărut cu totul – nu rostea niciun cuvânt despre fosta Papusza, despre cântecele ei, nimic. Ștergerea propriei identități a însemnat moartea poetei. Nu știm dacă Papusza a dispărut și din memoria Bronisławei – acesta rămânând un mister. Bronisława Wojs a murit în 8 februarie 1987, lăsând în urma ei ani un destin trist, dar plin de sens, un destin atât de sinuos precum cărările pe care le străbătuse în vremuri de libertate, despre care ea însăși a spus următoarele în ultimul interviu acordat lui Ficowski în anii ’70: „Dacă nu aș fi învățat să scriu și să citesc, proasta de mine, poate aș fi fost totuși fericită.”4

Astăzi Papusza este recunoscută ca poetă în Polonia, iar lumea țiganilor de astăzi apreciază și se mândrește cu moștenirea ei poetică, atât de valoroasă pentru memoria comunităților de țigani polonezi, lucru pentru care, în mod ironic, Papusza a plătit cu viața. În 2013, a fost produs un film despre biografia Papuszei, regizat de Joanna Kos-Krauze și Krzysztof Krauze, iar muzica din film, interpretată de cântăreața poloneză Kaja, reia unul din poemele poetei țigănci:

Câte sărăcii și foamete

Câte tristeți și drumuri

Câte pietre aspre ne-au străpuns tălpile

Câte gloanțe ne-au zburat pe lângă urechi

Să alerge spre mine toți țiganii

Ca spre o pădure în care arde un foc mare

Și unde strălucesc razele de soare

Pentru aceste cântece ale mele

Să se adune toți țiganii

Și să-mi asculte vorbele

1 Papusza, Acolo unde vântul (Odoj, kaj bałwał), poem din volumul Lesie, ojcze mój (Pădure, maica mea), Editura Nisza, Varșovia, 2013, p. 29, traducere din limba polonă în limba română de Emilia Ivancu.

2  Fragment din jurnalul Papuszei preluat din prefața volumului Lesie, ojcze mój (Pădure, maica mea), Editura Nisza, Varșovia, 2013, scrisă de Jerzy Ficowski, traducere din limba polonă de Emilia Ivancu.

3  Scrisoare a lui Julian Tuwim către Papusza, fragment din prefața scrisă de Jerzy Ficowski la volumul Lesie, ojcze mój (Pădure, maica mea), Editura Nisza, Varșovia, 2013, traducere din limba polonă de Emilia Ivancu.

4  Cuvintele Bronisławei Wojs din Prefața lui Jerzy Ficowski la volumul Lesie, ojcze mój (Pădure, maica mea), traducere din limba polonă de Emilia Ivancu.

5  Versurile Papuszei din coloana sonoră a filmului omonim, 2013, traducerea din limba romanes de Tomasz Klimkowski.