Lecția dimineții

Uneori, imaginile pe care vrem să le corectăm sunt tocmai cele care ascund Lumina.

Eli Gîlcescu

Metafora dimineții

Mihai ȘORA

Sunt zile când trebuie să te închei până la ultima ureche.

Unde este vanitatea

Christian W. Schenk

Este trist. Dar adevărat.

Chiar și oamenii cu școală suportă adevărul numai cât timp nu le trece pragul. Despre alții se poate spune orice. Se poate judeca. Se poate sfâșia. Cu eleganță, desigur. Cu titluri, citate și aerul celui convins că s-a născut direct pe soclu.

Între prieteni, în familie, între scriitori și printre cei care se cred păstorii lor, aproape orice este permis. Lauda. Tăcerea. Minciuna politicoasă. Numai adevărul rămâne afară, ca un musafir prost îmbrăcat.

Când cineva îl poftește totuși înăuntru, începe spectacolul. Fețe lungi. Tăceri grele. Mesaje cu venin. Prietenii puse la congelator. Omul cultivat dispare. Rămâne copilul căruia i s-a luat jucăria.

Educația se oprește exact acolo unde începe vanitatea. Din clipa aceea, diploma nu mai folosește la nimic. Nici biblioteca. Nici funcția. Nici discursul.

Nu vorbesc despre bețivul care urlă la colțul străzii. Acela este sincer. Nu se ascunde după citate și nu-și parfumează prostia.

Vorbesc despre oamenii cu cărți, titluri și tribună. Despre cei care împart critici în toate direcțiile, de parcă ar împărți pâine din propria lor avere. Sunt neînfricați cât timp rana este a altuia. Când bisturiul ajunge la pielea lor, se declară victime.

Atunci cade decorul. Rămâne orgoliul.

Vanitatea începe exact acolo unde caracterul se sfârșește.

Cine suportă numai lauda nu caută adevărul. Nu caută dialogul. Își caută admiratori. Oameni care să-i țină oglinda și să se prefacă că nu văd crăpăturile.

De aceea tac astăzi atât de mulți. Nu din politețe. Nu din respect. Din experiență.

Au învățat că adevărul nu distruge prietenii.

Îi desparte doar de cei care n-au avut niciodată curajul să-l iubească!

Două feluri de prostie

Andrei Plesu

Pînă să-ţi piardă sufletul, trufia îţi strică mintea. Am avut de multe ori prilejul să observ în ce măsură oameni inteligenţi, dăruiţi, eventual, cu însuşiri respectabile, cad, din cauza vanităţii, în cea mai neagră (şi ridicolă) specie de prostie.

Vor să se pună în valoare cu orice preţ, vor succes public, vor funcţii înalte (pentru ei sau pentru ai lor) şi pentru asta ajung să se poarte ca nişte mecanisme decerebrate, să-şi saboteze propria inteligenţă şi propriul prestigiu, punîndu-se în situaţii jenante.

În ultimii ani, am văzut, pe diferite canale de televiziune, dezbateri politice de-a lungul cărora intelectuali plauzibili şi mai mult decît plauzibili au ţinut să „presteze” cuminte un discurs monoton, partizan, resentimentar, sub striurile căruia nu se mai percepea nici urmă de rezonabilitate, sau, măcar, de decenţă. Scriitori talentaţi, îngrijoraţi, brusc, în plină maturitate, că nu sînt suficient de vizibili, că n-au notorietatea altora, se decid să iasă la rampă şi să atace, grimasant, în direcţia pe care o socotesc rentabilă pentru publicitate.

Istorici harnici, ajunşi la o vîrstă care ar trebui să fie a înţelepciunii, se ilustrează, dezamăgitor, în militantisme de circumstanţă, acceptînd vecinătăţi stingheritoare. Seară de seară, actori, cîntăreţe notorii, universitari specializaţi în studii politice sau filosofie s-au complăcut în interminabile spectacole de cabaret ideologic, alături de tot soiul de impostori otrăviţi şi ignari. Unii au făcut-o din dorinţa de a obţine ceva, sau de a-şi vedea chipul pe ecran, alţii – animaţi de răfuieli personale, de un parapon visceral (şi lucrativ) împotriva unuia sau altuia dintre protagoniştii scenei publice. Nu interzic nimănui să aibă opinii şi să le expună. Am în vedere doar cîţiva ipochimeni care, în ultimii doi-trei ani, şi-au făcut o profesie (ei zic „o datorie”) din prezenţa contondent-volubilă în studiourile cîtorva televiziuni „de front”.

Prostia celor care, în slujba propriei vanităţi, au făcut din portretul lor o caricatură şi au devenit inutilizabili.

Zi de zi, direct sau prin telefon, indiferent de subiect. Unii dintre ei au căpătat recompensa pentru care au lucrat: ministere, direcţii de instituţii importante, sau, pur şi simplu, bani. Numai că exerciţiul prelungit al retoricii de baricadă, certitudinea că sînt cu atît mai apreciaţi, cu cît sînt mai riguros înregimentaţi şi mai „cîinoşi” cu adversarii, au sfîrşit prin a-i prosti. Nu se mai pot opri. Nu mai iau notă de circumstanţe şi nici măcar de noile strategii ale „comanditarilor”. S-au ”afirmat” scrîşnind din dinţi (şi din minţi), iar acum o ţin langa, după modelul celor care rămîn în tranşee şi după ce războiul s-a terminat. Iar „comanditarii” nu ezită să-i amendeze drastic: le arată pisica, le iau funcţiile, îi ceartă „guvernamental”. Au muncit degeaba. N-au înţeles nimic. Halucinaţi de proximitatea (sau posesiunea) pradei, „au încremenit”, nătîng şi spasmodic, „în proiect”. Inadecvaţi, ineficienţi, experţi în gafă şi injurie, iată-i uşor de aruncat la coş. Chiar de cei pe care i-au slujit cu emfază atîta amar de vreme. Aceasta e o primă formă de prostie, dintre cele două anunţate în titlu. Prostia celor care, în slujba propriei vanităţi, au făcut din portretul lor o caricatură şi au devenit inutilizabili.

A doua formă de prostie e însă aceea a „patronilor”, a celor care s-au grăbit să ofere responsabilităţi publice strict pe bază de „servicii mediatice”, de linguşeală, de „solidaritate” oarbă. Nu competenţă, nu bun-simţ, nu cuviincioasă măsură, ci activism guraliv şi „ambîţ”. Rezultatele se văd. Toată lumea e în pierdere. Şi guvernanţii care au distribuit puterea fără discernămînt, şi cei mandataţi să o reprezinte, dar care n-au reuşit decît să se facă de rîs, şi instituţiile statului, şi imaginea ţării, şi exigenţele cetăţeanului responsabil.

Se zice că sîntem un popor inteligent. N-am putea reacţiona ceva mai sever la accesele de prostie ale unor conaţionali lacomi şi suficienţi, inapţi să se regăsească pe ei înşişi, să-şi asume rostul şi limitele, să facă o binefăcătoare pauză în cursa lor impudică spre o reuşită neruşinată?

Rusaliile Negre. Chipuri și rădăcini

Astăzi am cules cele mai frumoase metafore:
am împletit durerea istoriei din Banat
cu lumina galbenă a Sânzienelor,
cu parfumul busuiocului proaspăt,
dar și cu amintirile despre Rusaliile Negre din
Berlești, Scrada și Gâlcești (18 iunie 1951).
 
Singurul martor al suferinței lor –
CIULINUL.
 
El există. Ascultă. Și nu uită.
 
Eli Gîlcescu

Avantaje

„Câinii nu au multe avantaje față de oameni, 

dar unul dintre ele este extrem de important: 

eutanasia nu este interzisă prin lege în cazul lor; 

animalele au dreptul la o moarte milostivă.”

Milan Kundera, Insuportabila ușurință a ființei

Schelărie la o șandrama. Hybris

Omul își construiește de-a lungul vieții o șandrama
plină de măști, titluri, orgolii...
Ridică schele înalte,
de neatins,
ca și cum ar zidi o catedrală.
 
Căderea este inevitabilă.
la prima suferință adevărată,
schelăria se fisurează, iar printre grinzi
începe să se vadă adevărul gol-goluț.
 
Această „schelărie la o șandrama” este
povestea fiecăruia dintre noi.
 
Deocamdată, atât.
 
S-au strâns și azi nori de ploaie la orizont.
 
Plouă.
 
Plouă peste o schelărie ridicată în jurul unei șandramale.
Arde încet.
Poetul continuă să urce și să coboare pe scări,
cu o găleată de foc în loc de apă.
 
Paradoxal, nu?
 
Și poate că aici ascunde Sisif,
chiar atunci când știe că totul este provizoriu,
o tandrețe ascunsă
și o întrebare:
Astăzi, cine mai ridică o schelărie pentru o șandrama?
 
Eli Gîlcescu
23 iun. 26

Metafore de ghiveci (2)

Absurd și fragilitate. Schelăria orgoliului
                                                                                                                         
Azi, m-au pus pe gânduri două cuvinte.
Separate sunt fiecare cu subînțeles (schelărie, șandrama).
O „șandrama” este o construcție veche, dărăpănată, improvizată, gata să cadă la prima pală de vânt. Pe de altă parte, o „schelărie” reprezintă o structură logică, grea, complicată, metalică sau din lemn solid, făcută ca să susțină o construcție măreață, un șantier important.
Apropiate, par o metaforă de... un alt fel de ghiveci: schelărie la o șandrama.
Când pui o schelărie uriașă în jurul unei simple șandramale creează o imagine de un absurd total. Este efortul uriaș de a susține ceva ce, în esență, nu are valoare sau temelie.
Privind prin lentila discuțiilor de pe rețelele sociale, schelăria la o șandrama descrie perfect ideologiile sau instituțiile pompoase construite pe un gol.
Reprezintă acele discursuri mari, complicate și pline de cuvinte pompoase (schelăria), folosite doar ca să țină în picioare o idee șubredă, mincinoasă sau o formă fără fond (șandramaua).
Este birocrația uriașă care păzește o instituție inutilă. În timp ce oamenii își construiesc apărări complicate, orgolii uriașe, reguli stricte și măști de neatins (schelăria), doar pentru a-și ascunde o mare fragilitate interioară, un suflet speriat sau o viață improvizată (șandramaua).
Iar metafora mea este una despre disproporție. Despre momentele în care decorul și aparențele sunt mult mai mari, mai scumpe și mai complicate decât realitatea pe care încearcă să o salveze de la prăbușire. Spre deosebire de „ghiveciul doctrinar” care este doar o adunătură confuză, „schelăria la o șandrama” ascunde un cuvânt zărit la întâmplare, prin tehnica deschiderii cărților, declanșând o avalanșă de sensuri!
Joyce lucra exact așa: lua cuvinte grele, pământene, uneori tehnice sau rigide, și le arunca în fluxul conștiinței umane, unde ele căpătau brusc o dimensiune cosmică, pendulând între măreție și decădere   (urmează)
 
Eli Gîlcescu
22 iun. 26

Metafore de ghiveci

Am preluat sintagma „metafore de ghiveci” (M. Ș.). Îmi place mult.
Are ironie, plasticitate și putere critică.
Înțeleg prin ea metaforele cultivate prea confortabil, ținute la adăpost, îngrijite excesiv, frumoase la vedere, dar fără rădăcini adânci în experiență, în trăire sau în limbaj. Metafore care nu au cunoscut nici vijelia, nici seceta.
Poemele mele despre pădure, ciulin, rădăcini, documente, gălbenele sau grădină sunt, mai degrabă, metafore de câmp deschis. Ele vin dintr-o experiență trăită, din memorie, din lucru îndelungat. Nu sunt decorative.
Ca instrument critic, categoria mi se pare foarte utilă, cu condiția să fie folosită cu măsură și cu un strop de umor. Nu orice metaforă elaborată este o „metaforă de ghiveci”. Uneori, o imagine foarte rafinată poate fi autentică și necesară.
Dar există, într-adevăr, poeme în care simt că metafora a fost așezată acolo pentru a impresiona, nu pentru a revela ceva. Ea atrage privirea, însă nu schimbă nimic în cititor. Atunci sintagma mea funcționează perfect.
Îmi place și jocul dintre „virtute și vârtute” (G. L.) pe care l-am reținut dimineață. În poezie, poate că adevărata virtute este tocmai aceasta: să lași metafora să crească în pământul experienței, nu doar în ghiveciul ingeniozității.
Nu folosesc sintagma în sens depreciativ, ci mai degrabă descriptiv.
Poate că există, într-adevăr, două accepțiuni:
„metafore de ghiveci doctrinar” (M. Ș.) – imagini cultivate într-un spațiu închis al ideilor, al certitudinilor, al unei doctrine;
metafore de ghiveci poetic (E. G.) – imagini rafinate, atent îngrijite, uneori spectaculoase, care cresc într-un univers predominant livresc sau estetic.
Nu este nimic rău în asta. Există poeți ai grădinii botanice și poeți ai câmpului deschis. Unii cultivă cu grijă specii rare, alții lasă vântul, ploaia și întâmplarea să participe la creșterea poemului.
De-a lungul timpului, simt o afinitate pentru ceea ce am putea numi poezia de teren: poezia care vine din document, memorie, grădină, pădure, drum, întâlnire.
De aceea recunosc imediat când o metaforă pare să fi crescut într-un ghiveci.
Când spun: „poemul e bun” este esențial. Înseamnă că nu resping poezia.
Doar îi identific habitatul.
Și îmi place foarte mult această imagine critică a habitatelor poetice:
metafore de ghiveci;
metafore de seră;
metafore de câmp;
metafore sălbatice.
 
Eli Gîlcescu
21 iun. 26

Alte mici gânduri de mai…

(...) Tot ceva aritmetică… Doi oameni din trei nu văd perfect, iar creierul nostru poate ține minte 50 000 de mirosuri diferite. S-o creadă savanții! N-au luat în calcul mirosurile noastre originale. Ceea ce, de asemenea, nu cred că știați este că lungimea vaselor de sânge din corpul nostru, puse cap la cap, este de o sută de mii de kilometri. La care se adaugă și lungile autostrăzi ale patriei, construite anual în România… Dintele este singura parte din corpul nostru care nu se poate repara singură. Suntem cu aproximativ un centimetru mai înalți dimineața decât seara, pentru că ziua cartilajele noastre se comprimă ușor. Un popor de oameni înalți! Slavă ție, patria mea, mamă bună și iubitoare! O pădure de cartilaje de senatori, de deputați și de demnitari de tot felul stă gata să fie împăiată…

https://www.gazetadambovitei.ro/educatie/cultura/tableta-de-luni-ionut-cristache-alte-mici-ganduri-de-mai-4/

Ionuț Cristache

Despre virtuți, morală, discernământ

Cristina Stănciulescu

Contributor 

Am vorbit cu domnul Horia-Roman Patapievici despre gândire, raportare la timp și despre educație. Am vorbit și despre viitor, deși și trecutul ocupă o parte bună din interviu.

https://republica.ro/horia-roman-patapievici-zin-lumea-noastra-intelectualii-nu-mai-au-importanta-pe-care-au-avut-o-pe-vremuri

Opinia mea despre educație și despre cei care au fost aclamați care reformatori ai ei este foarte proastă și a devenit din ce în ce mai proastă pe un fond în care, în anii 90, salutam reformele care se făceau în învățământ.

Dar eu am fost educat în regimul comunist.

Școala era comunistă, să zicem, prin faptul că existau orele de socialism științific, orele de educație cetățenească la clasa a 7-a și a 8-a, istoria era făcut din perspectiva ideologiei comuniste. Deci erau urme ideologice limpezi. Dar am făcut matematică, limba română, fizică, chimie… într-un sistem educațional care rămăsese în stil clasic.

Liceul era în stilul reformei franceze, facultatea era, în principiu, facultatea humboldiană. Ei bine, toate astea au fost distruse nu numai prin incompetența „reformatorilor” ci prin sincronizarea cu forme diferite ale învățământului, cum ar fi cele anglo saxone, sau prin această tentă de eficientizare comercială a învățământului prin directiva Bologna. Noi toți ne-am bulucit să distrugem ceea ce funcționa.

Nici nomenclatura nu este bună. Cum să-i spui învățământului liceal „preuniversitar”, de parcă scopul final al lumii ar fi să faci facultate? Idealul de educație e umanist în mod fundamental în civilizația noastră, orientat după ceea ce spunea Goethe că „bunul cel mai de preț al omului este personalitatea”.

Eu nu înțeleg însă nimic din ce vor să facă acești oameni, aparent foarte luminați, care conduc învățământul. Totul e greșit și îmi vine să spun ca cel mai conservator: întoarceți-vă la trecut. Faceți cum s-a făcut în trecut, că se făcea bine!

Nu se vorbește în școală de virtuți sau morală, nu se vorbește că trebuie să fii bun! Și am pierdut toate astea, pentru că am fost lipsiți de discernământ. Discernământul fundamental este: dacă ceva funcționează, trebuie lăsat să funcționeze. Dar asta o spun acum! Dacă am fi vorbit în 90 aș fi spus că avem nevoie de reformă, da!

S-a schimbat „omul recent” în 2025?

Ce carte pregătiți?

O anamneză pentru geniul Europei, o carte despre ce a fost extraordinar în civilizația noastră care iată, se străduiește din răsputeri să nu mai fie.

Ce boală are sufletul Europei?

Un fel ură de sine…

Da, a devenit tot mai recent. E peste tot „omul recent” și totul se schimbă în funcție de nevoile lui. Pentru că „omul recent” e la putere, e omul pentru care trecutul nu contează, iar sufletul lui nu mai are nicio adâncime. Totul e orizontal, totul e hedonism, totul este voința lui de suveranitate absolută asupra lumii.

Un citat floral

„Într-un colț oricît de mic din natură, este loc totdeauna și pentru armonia universală.”

Vasile Gogea

Eli Gîlcescu
14 apr. 2026

Ultimii doi oameni de pe pământ

Ionuț Cristache – (proză)

(...) să simți odihna mâinilor obosite, în poala 

ascunsă de hainele largi, ele stau cumva scufundate 

într-o apă rece, au un tremur neliniștit și firav. 

Lumea se rotește și se aud cântece domoale 

în depărtare. O vrabie mică iese în zbor 

dintre ramurile înghețate ale copacilor 

scufundați și ei în zăpadă.Iar noi, noi am fugit mereu 

de frica altora, am căutat o urmă de singurătate 

și am păstrat îndoielile vechi 

despre oamenii pe care-i întâlneam tot mai rar. 

Și socoteam că  fiecare lucru ar fi trebuit să-și aibă locul lui, 

ca și toate celelalte din lume.

Până azi...

James și Nora

 10 iunie 1904, Dublin, Irlanda.

James Joyce, 22 de ani, observă o tânără mergând pe stradă. Nu o cunoștea, dar ceva l-a obligat să o oprească. Era menajeră la un hotel, fără bani sau relații. Numele ei era Nora Barnacle și avea 20 de ani.

James era un scriitor neliniștit, genial, arogant dar total necunoscut, cu ambiții care păreau ridicole și fără niciun ban.

Și-au adresat câteva vorbe. Ea a fost de acord să se vadă din nou.

Șase zile mai târziu, pe 16 iunie 1904, au avut prima lor întâlnire adevărată. S-au plimbat prin Dublin, discutând ore întregi. Potrivit însemnărilor ulterioare ale lui James, Nora a făcut primul pas în acea zi, intrând în relația fizică care avea să le marcheze viața.

Această dată — 16 iunie 1904 — va deveni imortalizată ca „Bloomsday”, ziua în care Joyce și-a imaginat capodopera, Ulysses. Astăzi milioane de oameni o sărbătoresc în întreaga lume.

Dar în acea zi, ea era doar o servitoare și o visătoare îndrăgostită .

Patru luni mai târziu, au luat o decizie care i-a șocat pe toți cei din jurul lor.

Ar părăsi Irlanda. Împreună. Fără a fi căsătoriți.

Fără nuntă. Fără aprobarea familiilor . Fără plasă de siguranţă. Doar doi tineri care pariază unul pe celălalt.

Pe 8 octombrie 1904, James și Nora au luat o barcă spre Europa continentală. Ca să petreacă 37 de ani în exil, rătăcind între Trieste, Roma, Zurich și Paris — fugind mereu de chiriile neplătite, mereu în pragul ruinei.

Familiile lor au fost îngrozite. Prietenii lui James au spus că ea ii va a distruge viitorul. Familia Norei a considerat-o o rușine.

Dar nu le-a păsat. Aveau ceva mai important decât aprobarea celorlalți.

Viața în exil a fost brutală.

Erau foarte săraci. James s-a chinuit să-și găsească un loc de muncă de profesor în timp ce scria cărți pe care nimeni nu voia să le citească. În 1905 s-a născut fiul lor Giorgio. În 1907, fiica lor Lucia. Doi copii, iar James era încă un scriitor necunoscut.

Nora ţinea casa . Ea gestiona bănuții. Ea se ocupă cu creșterea copiilor. Ea a suportat schimbările de dispoziție ale lui James, alcoolismul, pasiunea lui pentru scris.

Nu avea vreo pretenție de aptitudini literare. Nu a terminat niciodată de citit capodopera lui, Ulise. Întrebată ce părere are despre scrierile lui, ea ar fi răspuns: „De ce să nu scriem cărți care să aibă sens pe care oamenii să le înțeleagă? "

Dar nu trebuia să-i înțeleagă cărţile. Ea l-a înțeles pe James. Și asta a fost tot ce conta.

James Joyce nu era ușor de iubit. Era egocentric, adesea beat, gelos și exigent. Avea nevoie de validare constantă și suferea de schimbări de dispoziție extreme.

Dar Nora a văzut dincolo de toate astea. Și-a văzut geniul. I-a văzut vulnerabilitatea. L-a văzut pe băiatul din Dublin care avea nevoie de cineva care să creadă în el, absolut.

Timp de 37 de ani, Nora a crezut în James Joyce când lumea nu a crezut.

Influența sa asupra muncii sale a fost incontestabilă.

Molly Bloom - unul dintre cele mai faimoase personaje ale literaturii din Ulise - a fost inspirat de Nora. Monologul final al lui Molly, revoluționar în sinceritatea ei brută și sexualitatea neînfrânată, a venit din firea directă și îndrăzneață a Norei.

Joyce însăși a spus că Nora avea „o calitate naturală completă” pe care încerca să o surprindă în fiecare personaj feminin pe care l-a scris.

Dar Nora a fost mai mult decât o muză. Ea a fost ancora lui în realitate. În timp ce James se pierdea în romanele labirintice care împingeau limitele lingvistice, Nora a avut grijă să îi dea hrană , adăpost și să-l țină viu.

Ea i-a iubit geniul, l-a iubit în ciuda lui, datorită lui, și total independent de el.

Scrisorile lui Joyce către Nora dezvăluie un bărbat pe care puțini l-au văzut: pasional, vulnerabil și uneori șocant în explicit. Ele arată supunere totală față de iubire, dependență absolută de o singură persoană.

Într-o scrisoare, el a scris că l-a consumat gândul la Nora, că s-a dăruit în totalitate în memorie, ei.

Nora a salvat fiecare scrisoare. Zeci de ani mai târziu, cercetătorii le-au studiat pentru a înțelege mintea lui Joyce. Dar pentru Nora, erau doar scrisori de la James.

În 1931, după 27 de ani împreună și doi copii, în sfârșit s-au căsătorit - nu pentru că și-ar fi dorit, ci pentru a-și proteja legal copiii într-o lume care încă mai era legitimitate.

Ceremonia a fost discretă și birocratică. Adevărata nuntă a avut loc în 1904, la această primă plimbare prin Dublin.

James Joyce a murit pe 13 ianuarie 1941, la vârsta de 58 de ani de ulcer perforat.

Nora a fost copleșită de moartea lui.

Ea a trăit încă 10 ani, stând în Zurich, vizitându-i mormântul, povestind tuturor despre viața lor comună.

A murit pe 10 aprilie 1951, la vârsta de 66 de ani.

Astăzi se odihnesc împreună într-un cimitir din Zurich. Iubitorii de literatură vin de pretutindeni să le viziteze mormântul comun.

Inscripția este simplă: James Joyce, 1882-1941. Nora Barnacle Joyce, 1884-1951.

Însă adevărata inscripție este însuși Ulise — romanul plasat pe 16 iunie 1904, ziua în care s-au întâlnit.

În fiecare 16 iunie, oameni din toată lumea sărbătoresc Ziua Bloomsday. Se îmbracă în costume de epocă, citesc pasaje din Ulise, împrumută cărările parcurse de personajele sale.

Sărbătoresc geniul lui James Joyce.

Dar ei sărbătoresc, de asemenea, - fie că știu sau nu - pe Nora Barnacle. Menajera care credea într-un scriitor imposibil când nimeni altcineva nu credea.

Nu e doar o poveste de dragoste.

Dovada că o persoană care crede în tine poate schimba totul.

James Joyce a fost un geniu. Dar Nora Barnacle l-a transformat într-un geniu capabil să supraviețuiască, să creeze și să scrie istorie.

Manuela M. Malita

Vocea care mă recunoaște

Scriam ultimele gânduri despre anul 2025 –

un an pe care îl iert.
Și atunci apare un mesaj,
ca un semafor pus pe roșu în plină respirație:

„Nu știu cine sunteți, dar Ileana Vulpescu nu e domeniu public,
aveți drepturile de autor?”

Deodată, o mâncărime în palma dreaptă.
Și în limbă.

Ce dar.
Neașteptat, zgomotos, exagerat.

Nu știam că, pentru a admira,
trebuie dovadă.
Că respectul se eliberează pe bază de act.
Că memoria are proprietar
și emoția — administrator.

Nu știam că întâlnirea cu o voce
se face prin ghișeu
și că iubirea de literatură
se verifică la intrare.

Am zâmbit.
Anul acesta m-a învățat multe,
dar nu asta.

Iar 2025 –
pe care îl iert –
știe deja
că unele lucruri nu se cer.
Se recunosc.
 
Eli Gîlcescu

21 dec. 2025

Inflație involuntară

Există o singură primă lecție de educație financiară pe care noi, 

ca popor, ar trebui să o învățăm colectiv, 

iar asta ne-ar scuti de toate neplăcerile: 

Nu există nimic gratuit. 

Alex Livadaru 

https://republica.ro/exista-o-singura-prima-lectie-de-educatie-financiara-pe-care-noi-ca-popor-ar-trebui-sa-o-invatam-colectiv

Astăzi când...

Leo Butnaru

Brusc, și poate că într-un mod nițel dement, alegând o altă pistă de viață – cea de pustnic electronizat, tele-satelizat – cu nimeni întâlnindu-se și totuși totul despre lume știind, parcă ar juca o farsă, parcă ar trăi o dramă, parcă ar fi satir antic și poate că ideolog modern sihăstrit – acest personaj nepopular precum un zeu de dată recentă, fără vechime bio-mitologică. Pe timpuri, zădărnicindu-și accesul la libertate, intra în vorbă cu oricine, demistificând iluziile trecutului său și al societății, și al civilizațiilor, ca într-o oficiere de ritual înecându-se în forfota miilor de oameni care aveau o unică profesie de sâmbătă și duminică – profesia de a se revolta. Însă, iată, peste capul acestui biet zeu de dată recentă fără vechime bio-religioasă sau bio-ateistă năvălește ziua decepțiilor ca un viitor ce se întâmplă mai devreme ca de obicei, poate că chiar catastrofal de devreme, crunt și nerăbdător... – nici nu ai timp să deprinzi arta disperării și meșteșugul uitării, superstițios și înfricoșat ticluindu-ți harababura visului de peste noapte, după care începe o mare nesiguranță și așteptare ce extenuează posibile bucurii și, în oricare destin, de om sau de lume, rămâne „etern“ constant prilejul de a te dezamăgi și de a fi altceva – ceva de dată recentă, inclusiv cu datele cele mai proaspete din noile ediții sau reeditări ale cărților de telefoane (câtă frunză și iarbă!) din lume; deocamdată, parțial, cărți vii. Pentru că, până la ele, au existat și alte rânduri de cărți de telefoane, deja moarte, telefoanele, azi – modificate, încât, de se întâmplă să-ți amintești de timpurile „când telefonul public îți returna moneda...“, ești privit cu mare atenție și întrebat: „Dom’le, chiar ai prins și vremurile alea?!“ Mă rog, un fapt mai general: rășina sintetică a oricărui aparat de telefon este nefast aureolată și de un cernit spectru al deznădejdii. Mai ales astăzi, când unora telefonul mobil le imobilizează mintea. Când politicienii trăncănesc atâtea banalități, încât îți vine să telefonezi la 112. Când, reieșind din situația că mâinile deputaților sunt permanent ocupate cu telefonul mobil, plenul parlamentului a decis ca pentru vot să se folosească pedale. Astăzi, când aparatul de respirație artificială stă lângă telefon – aparat de vorbire artificială. Când deja trăim cum trăim în Sodoma virușilor de calculator și Gomora telefoniei celulare. Din Sodoma și Gomora ne telefonează inteligența artificială, admonestându-ne că ar trebui să ne modificăm și eticheta bunelor maniere: furculița în stânga, cuțitul în dreapta farfuriei. (Dar telefonul mobil unde trebuie pus: în stânga, în dreapta sau în față?...) Astăzi, telefoanele dețin în ele însele cărți personale de numere, deocamdată ca și cum cărți vii, dar care, implacabil, vor ajunge cărți anonime, una după alta... decedate. Iar noi, vii deocamdată, rămânem prinși în lanțul de-a telefonul stricat și cel ce va râde la urmă nu va mai ști de ce râde. ... În vreme, vremuri ce telefonul veșniciei tace de-o eternitate… Iar dacă ar da semne de viață, ce ar putea omul spune în receptor?... Și cui?...

Note din exil

 

Emil Belu: Bellissimes. Note din exil (78)

■ Marcia

(2 decembrie, 1978)

„Aseară, la Croissant, reîntâlnim după vreo patru, cinci ani, pe Marcia și Johnson. Știam că, în toamnă, băiatul lor murise călcat de o mașină. Marcia ne povestește, cu vocea ei clară, fermă, aceste amănunte: era la Universitate (unde predă un curs de muzică instrumentală) și i se telefonează de la spital că băiatul a avut un accident. Nu i se spune însă, că accidentul fusese fatal. Marcia intră cu ghitara sub braț și dând cu ochii de trupul băiatului înțelege – și împietrește. Peste putință să spună ceva, să plângă, să se lamenteze. Se așază pe un scaun lângă patul copilului și începe să cânte, unul după altul, acompaniindu-se la ghitară, toate cântecele lor favorite, ale băiatului, ale ei, ale lui Johnson. Ce scriitor ar fi putut imagina o asemenea scenă, fără să alunece în melodramă? Poate doar Cehov…” (M. Eliade, Jurnal II)

Plăcerea călătoriei și realitatea vulgară cu Joris-Karl Huysmans

 

Arta și rugăciunea sunt singurele ejaculări decente ale sufletului.

Joris-Karl Huysmans

 

Într-adevăr, când mă gândesc bine,

literatura are o singură scuză pentru a exista:

îl salvează pe cel care o creează de dezgustul vieții.

Joris-Karl Huysmans

 

Mă minunez de placiditatea utopistului

care își imaginează că omul este perfectibil.

Nu se poate nega că creatura umană se naște egoistă, abuzivă, josnică.

Uită-te în jur și vezi. Societatea este cinică și feroce,

umilii sunt huiduiți și jefuiți de bogații traficanți de bunuri de strictă necesitate.

Peste tot triumful mediocrilor și al celor fără scrupule,

peste tot apoteoza politicii și finanțelor necinstite.

Și crezi că poți face vreun progres împotriva unui astfel de curent?

Nu, omul nu s-a schimbat niciodată.

Sufletul său era corupt în zilele Genezei și nu este mai puțin putred în prezent.

Doar forma păcatelor sale variază.

Progresul este ipocrizia care rafinează viciile.

Joris-Karl Huysmans

 

Apropo de țărână,

din care am ieșit și în care ne vom întoarce,

știți că după ce murim,

cadavrele noastre sunt devorate de diferite tipuri de viermi,

în funcție de cum suntem grași sau slabi?

În cadavrele grase se găsește o specie de vierme, rizofagul,

în timp ce cadavrele slabe sunt tratate cu condescendență doar de phora.

Aceasta din urmă este evident aristocratul –

gurmandul meticulos care strâmbă din nas

la o masă grea cu sâni copioși și burți suculente.

Gândiți-vă doar, nu există o egalitate perfectă,

nici măcar în modul în care hrănim viermii.

Joris-Karl Huysmans

Dar ceea ce rămâne

pentru totdeauna de neînțeles

este oroarea inițială,

oroarea impusă fiecăruia dintre noi,

de a fi nevoiți să trăim,

iar acesta este un mister

pe care nicio filozofie nu-l poate explica.

Joris-Karl Huysmans, În drum

 

Visatul cu ochii deschiși este singurul lucru bun în viață.

Totul în rest este vulgar și gol.

Joris-Karl Huysmans

 

Departe de a căuta să justifice, așa cum face Biserica, 

necesitatea chinurilor și a suferințelor, 

el a strigat, în mila sa indignată: 

Dacă un Dumnezeu a creat lumea aceasta, 

nu aș dori să fiu acel Dumnezeu. 

Mizeria lumii mi-ar sfâșia inima.

Joris-Karl Huysmans, Împotriva naturii

 

Există două moduri de a scăpa de un lucru care ne împovărează:

aruncându-l sau lăsându-l să cadă.

 

A-l arunca necesită un efort de care s-ar putea să nu fim capabili,

a-l lăsa să cadă nu impune nicio muncă, este mai simplu,

fără pericol, la îndemâna tuturor.

 

A-l arunca, din nou, implică un anumit interes,

o anumită animație, chiar o anumită frică;

a-l lăsa ă cadă este indiferență absolută, dispreț absolut;

credeți-mă, folosiți această metodă și Satana va fugi.

Joris-Karl Huysmans, În drum

Eli Gîlcescu

Contemplând îndelung o postare

  O forță de mărturie – aproape un jurnal de supraviețuire. Se simte cum ați recuperat un adevăr greu, fără podoabe, doar prin sinceritate. Felicitări, dle Vasile Gogea. Preiau partea finală – (Eli Gîlcescu)

... o adevărată replică, poetică, ce compensează simbolic în mare măsură ceea ce am pierdut, sau am crezut atunci că pierd am găsit-o abia zilele acestea în cărțile de poezii și meditații, pe care Venerabilul Magistru Marcel Mureșeanu mi-a făcut onoarea și bucuria de mi le trimite prin curier personal (eleganță de modă veche). În stilul Domniei Sale, caligrafiat inconfundabil, și pe un fundal marcantonian, o fină, delicată „țesătură de monade aflate într-o continuă semioză” (Petru Poantă), ne învață, cu maximă, aproape trufașă sfială să contemplăm cu calm o „lume ce pe nesimțite cade” (Irina Petraș).
Preiau, în încheierea acestei (mai puțin) „tragice și grotești istorii” cum ar spune regretatul meu prieten Radu G. Țeposu, cu asentimentul Maestrului Marcel Mureșeanu, această monadă (publicată mai întîi chiar în Făclia, din 22-23 aprilie 2023):

(Despre melc)
„Celor care l-au dat afară din casa lui pe
Melc să
le fie rușine! Ce ziceți acum că pe el l-au
ajutat cerurile
să-și zidească o mănăstire, care chiar
MELK se cheamă,
și unde ar trebui să vă faceți penitență!”

https://vasilegogea.wordpress.com/2025/10/04/cum-am-fost-declarat-homeless-sau-sa-nu-spui-melcului-ca-n-are-casa/