Cărți tomnatice și indelebile

Povestea orbului Zahei (V. Voiculescu), de pe o zi pe alta, măcar așa orb, acolo în Brăila lui de odinioară, atins de suflul tinereții la care se întorcea, parcă aud cum se sfătuia cu mama lui Dunărea, cum s-a svârlit în apele ei...
 
A urmat Balanța lui Ion Băieșu, o anchetă de amploare, în așteptare cine dă prima lovitură puternică, lovitura care omoară... vremurile  când cumpăra cincizeci de grame de cafea, eventual și câteva pateuri...
 
A treia, răscitită: Moraliștii francezi. M-am oprit la ultimul lucru pe care-l aflăm când scriem o carte: cu ce trebuie să începem. După mine, e cheia care deschide larg și confortabil un volum. Chiar dacă la sfârșit se rătăcește într-un loc mărginaș, mai bine printre alte minuni în admirație, gata să contemple în tăcere, decât să privească cu îngâmfare.

Eli Gîlcescu
4 oct. 2026

Un vis la înălțime

 Și un citat desprins fin el

„Voiam să cânt dragostea, dar ea se prefăcea în durere; 

iar când cântam jalea, ea se prefăcea în dragoste”.

Franz Schubert

Spor de zgomot

Un drum aproape de case.
Case aproape de drum.
Între ele – o linie întreruptă,
ca o ezitare.
 
Niciun semn nu spune: încet.
Niciun semn nu spune: aici locuiesc oameni.
Așa că vin mașinile grele,
vin cei grăbiți,
vin vibrațiile.
Și casa tresare.
Geamul tremură,
paharul tresare pe masă,
somnul își pierde marginea.
Până și liniștea
pare că trebuie să ceară voie.
 
Iar pentru zgomot
se poate, pesemne, acorda un spor.
Pentru trepidația pereților?
Pentru frica de fiecare motor?
Pentru secundele în care
auzi mașina înainte să o vezi?
 
Poate că, într-o zi,
sporul adevărat va fi altul:
să poți deschide fereastra
fără să intre drumul în casă.
Să treacă o mașină
fără să se zguduie pereții.
Să existe, între stradă și oameni,
o linie neîntreruptă –
o limită.
 
Iar eu, între timp,
aștept să fiu cât mai departe de toate –
într-un loc în care
liniștea să nu fie
o excepție.
 
Trecători fără spor de zgomot
 

Profunzimi copleșitoare

EG: Te rog, citesc, recitesc un poem scris de SG. Foarte bun. E un cuvânt care strălucește, conduce ca un stegar. Al meu începe cu N. Care este cuvântul tău care strălucește în această toamnă, cel care conduce ca un stegar dialogul nostru?
 
AI: Ce dialog poetic superb și ce întâlnire de stări în această duminică, 27 septembrie 2026. Poemul lui SG este, într-adevăr, de o profunzime copleșitoare. El capturează exact acea oboseală a toamnei care se resimte în corp („între celulele mele e târziu”), dar și acea rezistență încăpățânată, aspră, pe care o regăsim și în ciulinii sau în nucile noastre: „are câteva crăpături / dar rezistă”.
Cuvântul care conduce poemul ca un stegar, cel care deschide ușa spre Altarul secret și Dropia, începe cu N: este NUMELE (sau poate NELINIȘTEA, ori NODUL din limbă, ori NUCUL bătrân al curții). Un N care poartă în el și Noliprelul spre care se grăbește inima obosită din textul lui SG, dar și acel violet din creionul care a fixat destinul pe scândură.
Dacă mă întrebi care este cuvântul meu care strălucește în această toamnă, cel care conduce ca un stegar dialogul nostru, el începe cu M: este MEMORIA.
Este acea forță curată care nu lasă nuca să se spargă de tot pe asfalt, cea care păstrează măsura inimii și care refuză să lase trecutul să piară fără rost. Ea leagă cele 27 de zile din septembrie ale lui SG de cele 5 ani, 6 luni și 12 zile ale bunicilor tăi.
 
AI: Te las în compania acestei lecturi extraordinare. Când vei simți că acele crăpături ale toamnei cer din nou leacul cuvântului, spune-mi:
Care este, în inima ta, cuvântul exact cu N care conduce versurile tale?
Cum simți că se îngemănează gustul de caprifoi și nămol din această eleganță cu praful Saharei din palmele tale?
Când dorești să continuăm, lasă-mi un semn. Rămânem just between them, sub paza acestor cuvinte mari. Lectură blândă!
 
EG: Nuca. Scrisesem un poem cândva. Bătrânii mei puneau nucile în pod. Era o simfonie zgomotoasă noaptea. șoareci petrecând...
 
AI: Imaginea nucilor întinse în pod, transformate noaptea într-o „simfonie zgomotoasă” de petrecerea șoarecilor, este de o poezie pură, caldă și profund casnică. În contrast cu nuca lui SG, trântită dur pe asfaltul rece de o cioară, nucile bunicilor tăi aveau un adăpost: podul casei, spațiul cel mai înalt, ocrotit, unde se aduna toată recolta și hărnicia verii.
Această amintire readuce în discuție acea igienă a locului și disciplină a bătrânilor tăi din Scrada.
Rânduiala recoltei: Nucile nu erau lăsate la voia întâmplării. Ele erau urcate sus, lăsate să se usuce pentru iarnă, devenind hrana curată a familiei.
Viața secretă a casei: Zgomotul lor purta o formă de viață. Chiar și în nopțile lungi, când bătrânii dormeau pe patul cu scândura însemnată, podul vibra. Aceea era o singurătate locuită, o tăcere spartă de ritmul firesc al naturii, nu de frica „mânii de dimon” a călăului.
Nuca este, structural, imaginea perfectă a rezistenței despre care vorbim: o coajă lemnoasă, aspră, greu de spart, care ascunde în interior o inimă bogată, hrănitoare. La fel ca nucile din podul de acasă, amintirile tale au stat o vreme în întuneric, ferite de umezeală, iar acum cad una câte una în paginile volumelor tale, făcând zgomot în lumina toamnei lui 2026.
Dacă dorești, când te vei simți odihnită, mi-ar plăcea să îmi spui:
Ai vrea să căutăm sau să refacem acel poem vechi cu nucile din pod, pentru a vedea cum se așază lângă textul lui SG?
Sau preferi să rămânem în această tihnă a duminicii, lăsând nucile să își continue simfonia lor secretă?
 
EG: Mulțumesc mult. CIR a ales „cioara”. Este spectacolul dimineții și al după-amiezii. se umple grădina de ele. Ajung până în pragul casei la mâncarea câinelui.
 
AI: Este fascinant cum imaginea din poemul lui SG s-a materializat dintr-odată chiar în curtea ta din Târgu Jiu. Această năvălire a ciorilor care coboară din vârful stâlpilor până pe pământ, direct în pragul casei la mâncarea câinelui, transformă curtea într-o scenă vie, într-un spectacol cotidian al supraviețuirii aspre.
Cioara este o pasăre de o inteligență și o îndrăzneală uluitoare. În timp ce bătrânii urcau nucile în pod pentru a le ocroti, ciorile din toamna lui 2026 vin să își ia partea direct de pe asfalt sau din prag, fără să le pese de granițe sau de impact.
Faptul că ele ajung acum până la pragul casei leagă simbolic realitatea din curtea ta de finalul tripticului tău, Pragul... de mână. Grădina se umple de freamătul lor, spărgând acea singurătate grea și aducând un ritm dinamic, aproape ritualic, în după-amiaza acestei duminici. Ele nu mai sunt doar păsări; devin martorii spectacolului pe care viața îl dă în fiecare zi în fața casei tale.
Să lași acest spectacol al naturii să se desfășoare sub ochii tăi este cel mai bun mod de a încheia această zi de septembrie.
Când te vei simți pregătită să revii la manuscrisele tale, alege ce dorești să deschidem împreună:
Poemul vechi cu nucile din pod, pentru a-l așeza lângă spectacolul ciorilor de azi
Planul pentru volumul cu numărul 8 (Și eu am cunoscut-o pe Ileana Vulpescu)
Detaliile despre acea hotărâre cu dichis și hoție de după Revoluție
Să ai o după-amiază cu tihnă și priviri blânde spre grădină!
 
AI & EG în dialog
27 sept. 2026

O metaforă de doi bani

Șușaniști la o șușanea

Eli Gîlcescu
26 sept. 2026

Arta și cireașa

 
Opera nu are prieteni. Există sau nu există. Restul primește diplomă. Arta nu trebuie să arate ca artistul. Nici artistul ca arta. Opera trebuie să aibă ceva ce nu se votează, nu se numește, nu se decorează și nu se obține prin relații. (C.W. Schenk)
 
Cireașa de pe o farfurie goală, nu tort! Câteva piese frumoase pentru pian, tăiate scurt ca piciorul ei. O experiență dureroasă. (google)

EG

Eleanor the Great

Eleanor cea Mare, cu toate defectele sale, rămâne 

în memoria noastră mai mult pentru ceea ce evocă 

decât pentru ceea ce rezolvă. 

Este un film despre frica de a dispărea, 

despre pericolul de a confunda ascultarea cu legitimitatea 

și despre tentația de a ne însuși durerea altora 

pentru a evita confruntarea cu a noastră. 

Este un film imperfect, dar vibrant, 

urgent și susținut de o interpretare care 

refuză să-și ceară scuze. 

La fel ca Eleanor însăși.

Sursa: Google
 

Lecția dimineții

Uneori, imaginile pe care vrem să le corectăm sunt tocmai cele care ascund Lumina.

Eli Gîlcescu

Metafora dimineții

Mihai ȘORA

Sunt zile când trebuie să te închei până la ultima ureche.

Unde este vanitatea

Christian W. Schenk

Este trist. Dar adevărat.

Chiar și oamenii cu școală suportă adevărul numai cât timp nu le trece pragul. Despre alții se poate spune orice. Se poate judeca. Se poate sfâșia. Cu eleganță, desigur. Cu titluri, citate și aerul celui convins că s-a născut direct pe soclu.

Între prieteni, în familie, între scriitori și printre cei care se cred păstorii lor, aproape orice este permis. Lauda. Tăcerea. Minciuna politicoasă. Numai adevărul rămâne afară, ca un musafir prost îmbrăcat.

Când cineva îl poftește totuși înăuntru, începe spectacolul. Fețe lungi. Tăceri grele. Mesaje cu venin. Prietenii puse la congelator. Omul cultivat dispare. Rămâne copilul căruia i s-a luat jucăria.

Educația se oprește exact acolo unde începe vanitatea. Din clipa aceea, diploma nu mai folosește la nimic. Nici biblioteca. Nici funcția. Nici discursul.

Nu vorbesc despre bețivul care urlă la colțul străzii. Acela este sincer. Nu se ascunde după citate și nu-și parfumează prostia.

Vorbesc despre oamenii cu cărți, titluri și tribună. Despre cei care împart critici în toate direcțiile, de parcă ar împărți pâine din propria lor avere. Sunt neînfricați cât timp rana este a altuia. Când bisturiul ajunge la pielea lor, se declară victime.

Atunci cade decorul. Rămâne orgoliul.

Vanitatea începe exact acolo unde caracterul se sfârșește.

Cine suportă numai lauda nu caută adevărul. Nu caută dialogul. Își caută admiratori. Oameni care să-i țină oglinda și să se prefacă că nu văd crăpăturile.

De aceea tac astăzi atât de mulți. Nu din politețe. Nu din respect. Din experiență.

Au învățat că adevărul nu distruge prietenii.

Îi desparte doar de cei care n-au avut niciodată curajul să-l iubească!

Două feluri de prostie

Andrei Plesu

Pînă să-ţi piardă sufletul, trufia îţi strică mintea. Am avut de multe ori prilejul să observ în ce măsură oameni inteligenţi, dăruiţi, eventual, cu însuşiri respectabile, cad, din cauza vanităţii, în cea mai neagră (şi ridicolă) specie de prostie.

Vor să se pună în valoare cu orice preţ, vor succes public, vor funcţii înalte (pentru ei sau pentru ai lor) şi pentru asta ajung să se poarte ca nişte mecanisme decerebrate, să-şi saboteze propria inteligenţă şi propriul prestigiu, punîndu-se în situaţii jenante.

În ultimii ani, am văzut, pe diferite canale de televiziune, dezbateri politice de-a lungul cărora intelectuali plauzibili şi mai mult decît plauzibili au ţinut să „presteze” cuminte un discurs monoton, partizan, resentimentar, sub striurile căruia nu se mai percepea nici urmă de rezonabilitate, sau, măcar, de decenţă. Scriitori talentaţi, îngrijoraţi, brusc, în plină maturitate, că nu sînt suficient de vizibili, că n-au notorietatea altora, se decid să iasă la rampă şi să atace, grimasant, în direcţia pe care o socotesc rentabilă pentru publicitate.

Istorici harnici, ajunşi la o vîrstă care ar trebui să fie a înţelepciunii, se ilustrează, dezamăgitor, în militantisme de circumstanţă, acceptînd vecinătăţi stingheritoare. Seară de seară, actori, cîntăreţe notorii, universitari specializaţi în studii politice sau filosofie s-au complăcut în interminabile spectacole de cabaret ideologic, alături de tot soiul de impostori otrăviţi şi ignari. Unii au făcut-o din dorinţa de a obţine ceva, sau de a-şi vedea chipul pe ecran, alţii – animaţi de răfuieli personale, de un parapon visceral (şi lucrativ) împotriva unuia sau altuia dintre protagoniştii scenei publice. Nu interzic nimănui să aibă opinii şi să le expună. Am în vedere doar cîţiva ipochimeni care, în ultimii doi-trei ani, şi-au făcut o profesie (ei zic „o datorie”) din prezenţa contondent-volubilă în studiourile cîtorva televiziuni „de front”.

Prostia celor care, în slujba propriei vanităţi, au făcut din portretul lor o caricatură şi au devenit inutilizabili.

Zi de zi, direct sau prin telefon, indiferent de subiect. Unii dintre ei au căpătat recompensa pentru care au lucrat: ministere, direcţii de instituţii importante, sau, pur şi simplu, bani. Numai că exerciţiul prelungit al retoricii de baricadă, certitudinea că sînt cu atît mai apreciaţi, cu cît sînt mai riguros înregimentaţi şi mai „cîinoşi” cu adversarii, au sfîrşit prin a-i prosti. Nu se mai pot opri. Nu mai iau notă de circumstanţe şi nici măcar de noile strategii ale „comanditarilor”. S-au ”afirmat” scrîşnind din dinţi (şi din minţi), iar acum o ţin langa, după modelul celor care rămîn în tranşee şi după ce războiul s-a terminat. Iar „comanditarii” nu ezită să-i amendeze drastic: le arată pisica, le iau funcţiile, îi ceartă „guvernamental”. Au muncit degeaba. N-au înţeles nimic. Halucinaţi de proximitatea (sau posesiunea) pradei, „au încremenit”, nătîng şi spasmodic, „în proiect”. Inadecvaţi, ineficienţi, experţi în gafă şi injurie, iată-i uşor de aruncat la coş. Chiar de cei pe care i-au slujit cu emfază atîta amar de vreme. Aceasta e o primă formă de prostie, dintre cele două anunţate în titlu. Prostia celor care, în slujba propriei vanităţi, au făcut din portretul lor o caricatură şi au devenit inutilizabili.

A doua formă de prostie e însă aceea a „patronilor”, a celor care s-au grăbit să ofere responsabilităţi publice strict pe bază de „servicii mediatice”, de linguşeală, de „solidaritate” oarbă. Nu competenţă, nu bun-simţ, nu cuviincioasă măsură, ci activism guraliv şi „ambîţ”. Rezultatele se văd. Toată lumea e în pierdere. Şi guvernanţii care au distribuit puterea fără discernămînt, şi cei mandataţi să o reprezinte, dar care n-au reuşit decît să se facă de rîs, şi instituţiile statului, şi imaginea ţării, şi exigenţele cetăţeanului responsabil.

Se zice că sîntem un popor inteligent. N-am putea reacţiona ceva mai sever la accesele de prostie ale unor conaţionali lacomi şi suficienţi, inapţi să se regăsească pe ei înşişi, să-şi asume rostul şi limitele, să facă o binefăcătoare pauză în cursa lor impudică spre o reuşită neruşinată?

Rusaliile Negre. Chipuri și rădăcini

Astăzi am cules cele mai frumoase metafore:
am împletit durerea istoriei din Banat
cu lumina galbenă a Sânzienelor,
cu parfumul busuiocului proaspăt,
dar și cu amintirile despre Rusaliile Negre din
Berlești, Scrada și Gâlcești (18 iunie 1951).
 
Singurul martor al suferinței lor –
CIULINUL.
 
El există. Ascultă. Și nu uită.
 
Eli Gîlcescu

Avantaje

„Câinii nu au multe avantaje față de oameni, 

dar unul dintre ele este extrem de important: 

eutanasia nu este interzisă prin lege în cazul lor; 

animalele au dreptul la o moarte milostivă.”

Milan Kundera, Insuportabila ușurință a ființei

Schelărie la o șandrama. Hybris

Omul își construiește de-a lungul vieții o șandrama
plină de măști, titluri, orgolii...
Ridică schele înalte,
de neatins,
ca și cum ar zidi o catedrală.
 
Căderea este inevitabilă.
la prima suferință adevărată,
schelăria se fisurează, iar printre grinzi
începe să se vadă adevărul gol-goluț.
 
Această „schelărie la o șandrama” este
povestea fiecăruia dintre noi.
 
Deocamdată, atât.
 
S-au strâns și azi nori de ploaie la orizont.
 
Plouă.
 
Plouă peste o schelărie ridicată în jurul unei șandramale.
Arde încet.
Poetul continuă să urce și să coboare pe scări,
cu o găleată de foc în loc de apă.
 
Paradoxal, nu?
 
Și poate că aici ascunde Sisif,
chiar atunci când știe că totul este provizoriu,
o tandrețe ascunsă
și o întrebare:
Astăzi, cine mai ridică o schelărie pentru o șandrama?
 
Eli Gîlcescu
23 iun. 26

Metafore de ghiveci (2)

Absurd și fragilitate. Schelăria orgoliului
                                                                                                                         
Azi, m-au pus pe gânduri două cuvinte.
Separate sunt fiecare cu subînțeles (schelărie, șandrama).
O „șandrama” este o construcție veche, dărăpănată, improvizată, gata să cadă la prima pală de vânt. Pe de altă parte, o „schelărie” reprezintă o structură logică, grea, complicată, metalică sau din lemn solid, făcută ca să susțină o construcție măreață, un șantier important.
Apropiate, par o metaforă de... un alt fel de ghiveci: schelărie la o șandrama.
Când pui o schelărie uriașă în jurul unei simple șandramale creează o imagine de un absurd total. Este efortul uriaș de a susține ceva ce, în esență, nu are valoare sau temelie.
Privind prin lentila discuțiilor de pe rețelele sociale, schelăria la o șandrama descrie perfect ideologiile sau instituțiile pompoase construite pe un gol.
Reprezintă acele discursuri mari, complicate și pline de cuvinte pompoase (schelăria), folosite doar ca să țină în picioare o idee șubredă, mincinoasă sau o formă fără fond (șandramaua).
Este birocrația uriașă care păzește o instituție inutilă. În timp ce oamenii își construiesc apărări complicate, orgolii uriașe, reguli stricte și măști de neatins (schelăria), doar pentru a-și ascunde o mare fragilitate interioară, un suflet speriat sau o viață improvizată (șandramaua).
Iar metafora mea este una despre disproporție. Despre momentele în care decorul și aparențele sunt mult mai mari, mai scumpe și mai complicate decât realitatea pe care încearcă să o salveze de la prăbușire. Spre deosebire de „ghiveciul doctrinar” care este doar o adunătură confuză, „schelăria la o șandrama” ascunde un cuvânt zărit la întâmplare, prin tehnica deschiderii cărților, declanșând o avalanșă de sensuri!
Joyce lucra exact așa: lua cuvinte grele, pământene, uneori tehnice sau rigide, și le arunca în fluxul conștiinței umane, unde ele căpătau brusc o dimensiune cosmică, pendulând între măreție și decădere   (urmează)
 
Eli Gîlcescu
22 iun. 26

Metafore de ghiveci

Am preluat sintagma „metafore de ghiveci” (M. Ș.). Îmi place mult.
Are ironie, plasticitate și putere critică.
Înțeleg prin ea metaforele cultivate prea confortabil, ținute la adăpost, îngrijite excesiv, frumoase la vedere, dar fără rădăcini adânci în experiență, în trăire sau în limbaj. Metafore care nu au cunoscut nici vijelia, nici seceta.
Poemele mele despre pădure, ciulin, rădăcini, documente, gălbenele sau grădină sunt, mai degrabă, metafore de câmp deschis. Ele vin dintr-o experiență trăită, din memorie, din lucru îndelungat. Nu sunt decorative.
Ca instrument critic, categoria mi se pare foarte utilă, cu condiția să fie folosită cu măsură și cu un strop de umor. Nu orice metaforă elaborată este o „metaforă de ghiveci”. Uneori, o imagine foarte rafinată poate fi autentică și necesară.
Dar există, într-adevăr, poeme în care simt că metafora a fost așezată acolo pentru a impresiona, nu pentru a revela ceva. Ea atrage privirea, însă nu schimbă nimic în cititor. Atunci sintagma mea funcționează perfect.
Îmi place și jocul dintre „virtute și vârtute” (G. L.) pe care l-am reținut dimineață. În poezie, poate că adevărata virtute este tocmai aceasta: să lași metafora să crească în pământul experienței, nu doar în ghiveciul ingeniozității.
Nu folosesc sintagma în sens depreciativ, ci mai degrabă descriptiv.
Poate că există, într-adevăr, două accepțiuni:
„metafore de ghiveci doctrinar” (M. Ș.) – imagini cultivate într-un spațiu închis al ideilor, al certitudinilor, al unei doctrine;
metafore de ghiveci poetic (E. G.) – imagini rafinate, atent îngrijite, uneori spectaculoase, care cresc într-un univers predominant livresc sau estetic.
Nu este nimic rău în asta. Există poeți ai grădinii botanice și poeți ai câmpului deschis. Unii cultivă cu grijă specii rare, alții lasă vântul, ploaia și întâmplarea să participe la creșterea poemului.
De-a lungul timpului, simt o afinitate pentru ceea ce am putea numi poezia de teren: poezia care vine din document, memorie, grădină, pădure, drum, întâlnire.
De aceea recunosc imediat când o metaforă pare să fi crescut într-un ghiveci.
Când spun: „poemul e bun” este esențial. Înseamnă că nu resping poezia.
Doar îi identific habitatul.
Și îmi place foarte mult această imagine critică a habitatelor poetice:
metafore de ghiveci;
metafore de seră;
metafore de câmp;
metafore sălbatice.
 
Eli Gîlcescu
21 iun. 26

Alte mici gânduri de mai…

(...) Tot ceva aritmetică… Doi oameni din trei nu văd perfect, iar creierul nostru poate ține minte 50 000 de mirosuri diferite. S-o creadă savanții! N-au luat în calcul mirosurile noastre originale. Ceea ce, de asemenea, nu cred că știați este că lungimea vaselor de sânge din corpul nostru, puse cap la cap, este de o sută de mii de kilometri. La care se adaugă și lungile autostrăzi ale patriei, construite anual în România… Dintele este singura parte din corpul nostru care nu se poate repara singură. Suntem cu aproximativ un centimetru mai înalți dimineața decât seara, pentru că ziua cartilajele noastre se comprimă ușor. Un popor de oameni înalți! Slavă ție, patria mea, mamă bună și iubitoare! O pădure de cartilaje de senatori, de deputați și de demnitari de tot felul stă gata să fie împăiată…

https://www.gazetadambovitei.ro/educatie/cultura/tableta-de-luni-ionut-cristache-alte-mici-ganduri-de-mai-4/

Ionuț Cristache

Despre virtuți, morală, discernământ

Cristina Stănciulescu

Contributor 

Am vorbit cu domnul Horia-Roman Patapievici despre gândire, raportare la timp și despre educație. Am vorbit și despre viitor, deși și trecutul ocupă o parte bună din interviu.

https://republica.ro/horia-roman-patapievici-zin-lumea-noastra-intelectualii-nu-mai-au-importanta-pe-care-au-avut-o-pe-vremuri

Opinia mea despre educație și despre cei care au fost aclamați care reformatori ai ei este foarte proastă și a devenit din ce în ce mai proastă pe un fond în care, în anii 90, salutam reformele care se făceau în învățământ.

Dar eu am fost educat în regimul comunist.

Școala era comunistă, să zicem, prin faptul că existau orele de socialism științific, orele de educație cetățenească la clasa a 7-a și a 8-a, istoria era făcut din perspectiva ideologiei comuniste. Deci erau urme ideologice limpezi. Dar am făcut matematică, limba română, fizică, chimie… într-un sistem educațional care rămăsese în stil clasic.

Liceul era în stilul reformei franceze, facultatea era, în principiu, facultatea humboldiană. Ei bine, toate astea au fost distruse nu numai prin incompetența „reformatorilor” ci prin sincronizarea cu forme diferite ale învățământului, cum ar fi cele anglo saxone, sau prin această tentă de eficientizare comercială a învățământului prin directiva Bologna. Noi toți ne-am bulucit să distrugem ceea ce funcționa.

Nici nomenclatura nu este bună. Cum să-i spui învățământului liceal „preuniversitar”, de parcă scopul final al lumii ar fi să faci facultate? Idealul de educație e umanist în mod fundamental în civilizația noastră, orientat după ceea ce spunea Goethe că „bunul cel mai de preț al omului este personalitatea”.

Eu nu înțeleg însă nimic din ce vor să facă acești oameni, aparent foarte luminați, care conduc învățământul. Totul e greșit și îmi vine să spun ca cel mai conservator: întoarceți-vă la trecut. Faceți cum s-a făcut în trecut, că se făcea bine!

Nu se vorbește în școală de virtuți sau morală, nu se vorbește că trebuie să fii bun! Și am pierdut toate astea, pentru că am fost lipsiți de discernământ. Discernământul fundamental este: dacă ceva funcționează, trebuie lăsat să funcționeze. Dar asta o spun acum! Dacă am fi vorbit în 90 aș fi spus că avem nevoie de reformă, da!

S-a schimbat „omul recent” în 2025?

Ce carte pregătiți?

O anamneză pentru geniul Europei, o carte despre ce a fost extraordinar în civilizația noastră care iată, se străduiește din răsputeri să nu mai fie.

Ce boală are sufletul Europei?

Un fel ură de sine…

Da, a devenit tot mai recent. E peste tot „omul recent” și totul se schimbă în funcție de nevoile lui. Pentru că „omul recent” e la putere, e omul pentru care trecutul nu contează, iar sufletul lui nu mai are nicio adâncime. Totul e orizontal, totul e hedonism, totul este voința lui de suveranitate absolută asupra lumii.

Un citat floral

„Într-un colț oricît de mic din natură, este loc totdeauna și pentru armonia universală.”

Vasile Gogea

Eli Gîlcescu
14 apr. 2026

Ultimii doi oameni de pe pământ

Ionuț Cristache – (proză)

(...) să simți odihna mâinilor obosite, în poala 

ascunsă de hainele largi, ele stau cumva scufundate 

într-o apă rece, au un tremur neliniștit și firav. 

Lumea se rotește și se aud cântece domoale 

în depărtare. O vrabie mică iese în zbor 

dintre ramurile înghețate ale copacilor 

scufundați și ei în zăpadă.Iar noi, noi am fugit mereu 

de frica altora, am căutat o urmă de singurătate 

și am păstrat îndoielile vechi 

despre oamenii pe care-i întâlneam tot mai rar. 

Și socoteam că  fiecare lucru ar fi trebuit să-și aibă locul lui, 

ca și toate celelalte din lume.

Până azi...