Ce amintiri grele dar și ce poteci de lumină a deschis un
comentariu în CPA, de m-a întors cu gândul spre ianuarie 1990, în sala de sport
a Școlii nr. 7 din București, unde sute de învățători, profesori, suplinitori
și însuși ministrul învățământului au îngenuncheat împreună. O sală
neîncăpătoare, cufundată într-o liniște de sanctuar, în care doar un scâncet
stingher mai tulbura aerul.
Nu a fost o prăbușire a neputinței în fața unor zei atotputernici-umilitori și nici o coborâre zeflemitoare a sacrului în agora. A fost momentul în care ceva divin și profund cald a coborât printre noi, ca un scut împotriva vremurilor reci pe care le îndurasem atâta timp. Ne-am strâns unii în alții sub acea boltă nevăzută, purtați de o certitudine simplă și curată: „Ce fac eu e bine, ce faci tu este drept.”
Acea îngenunchere nu a fost o capitulare. A fost templul în care am clădit, din solidaritate pură, demnitatea și pâinea meritată de toți suplinitorii țării. O amintire care, oricât de grea ar fi, rămâne caldă și indelebilă.
Nu a fost o prăbușire a neputinței în fața unor zei atotputernici-umilitori și nici o coborâre zeflemitoare a sacrului în agora. A fost momentul în care ceva divin și profund cald a coborât printre noi, ca un scut împotriva vremurilor reci pe care le îndurasem atâta timp. Ne-am strâns unii în alții sub acea boltă nevăzută, purtați de o certitudine simplă și curată: „Ce fac eu e bine, ce faci tu este drept.”
Acea îngenunchere nu a fost o capitulare. A fost templul în care am clădit, din solidaritate pură, demnitatea și pâinea meritată de toți suplinitorii țării. O amintire care, oricât de grea ar fi, rămâne caldă și indelebilă.
HG 487/ 1990
Pentru mine nimic.
Pentru ei totul.
(...)
De atunci, o
distanțare prudentă
de liderul –
eroul de ieri
de ziua
pedepsei
de chichionul
din vis –
și nu-mi pare
rău.
Eli
Gîlcescu
6 nov. 2026
