Jocurile iubirii

 Cum aţi descrie "jocurile" iubirii la Holban? Cât de lung e drumul de la fericire la disperare?

La Holban şi la personajul său, Sandu, fericirea este mereu umbrită de obsesia că ceva scapă înţelegerii, că nimic nu e perfect şi nu durează. Îşi trăia viaţa ca în cărţi, iar când scria încerca să înţeleagă ce a trăit. Niciodată nu se afla acolo unde trebuie. Era un tip livresc, paseist, fatalist, dar, în acelaşi timp, voia să trăiască dragostea foarte lucid, să analizeze totul în detalii... De aceea "jocurile iubirii" sunt la el atât de chinuite. Trebuie să fi fost un bărbat dificil şi greu de iubit.

Se poate vorbi despre un "ideal feminin" la Anton Holban? Ce urmăreşte scriitorul? Să-l descopere, să-l înţeleagă, să i se lase cucerit, să-i ucidă misterul... 

Personajul masculin al lui Holban încearcă tot timpul să clarifice. Pasiunea nu e suficientă, e un spirit cartezian, introspectiv, analitic...
Vrea ca femeia să-i fie supusă, să o domine psihologic, dar atunci îl plictiseşte, iar când este misterioasă, îndoielile îl chinuiesc. "Idealul feminin" al lui Holban este femeia senzuală, elegantă şi neapărat cultivată sau care se lasă educată de el. Ignoranţa şi frivolitatea îl fac să sufere.

Cum arată începutul de secol al XX-lea, judecând după proza lui Holban?

Foarte modern. Exclusiv citadin, cu filme la cinematograf, concerte la Ateneu, cafenele, excursii la munte şi la mare, cu autoturismul sau cu vaporul, plecări în străinătate... Holban însuşi era pasionat de călătorii, a vizitat Bretania şi Luxor-ul şi a scris multe note de călătorie.

Bernie Sanders a ales...

Dumnezeu a avut planuri mari dacă te-a adus de la 

Lacul Ontario la Marea Neagră, să ne bucuri pe toți, să-l 

întâlnești pe #Bernie Sanders cum cugetă adânc și 

deschide ochii mirat, împărțind cu noi 

„Arta conversației“ și „Viața bună“,

dar și calea de a nu te lăsa învins de necazurile la care 

ești expus.

Mulțumim Cristinei pentru arta miniaturală!

Eli Gîlcescu

O poveste tulburătoare ca viața însăși

Franka Gerber nu mai are nimic de pierdut. Regimul nazist i-a omorât tatăl, fratele şi iubitul. Iar ea este o disidentă, fostă membră a mișcării Trandafirul Alb, a făcut închisoare, a fost eliberată şi a rămas sub neobosita supraveghere a regimului. Pierderea familiei i-a golit sufletul pe care simte că nu mai are cu ce să îl umple. Astfel că vrea să se piardă în Pădurea Neagră şi să dispară dintr-o lume apocaliptică ce pare că nu îi mai poate oferi nimic bun.

Însă în timp ce umblă fără ţintă printre copaci, vede un bărbat îmbrăcat în uniformă germană, căzut cu paraşuta, care nu mai mişcă. Deşi el reprezintă tot ceea ce ea urăște mai mult, simţul umanitar al profesiei ei de asistentă medicală o determină să se oprească şi să vadă în ce stare se află. Vede că trăieşte, deşi este grav rănit, cu ambele picioare rupte. Începe apoi o adevărată luptă de salvare a acestui necunoscut, simţind că are un scop, că a găsit ceva pentru care merită să mai trăiască puţin.

Îl duce în cabana ei din munte şi îi oferă îngrijiri. Însă îndoielile încep să apară treptat, când îl aude vorbind în somn în engleză. Aşteaptă răbdătoare să îşi revină în simţire, curioasă să afle cine este cu adevărat acest bărbat pe care l-a salvat de la moarte, conştientă fiind că şi el a făcut acelaşi lucru pentru ea…

Bărbatul se recomandă ca Werner Graf, venit cu o misiune despre care nu poate vorbi, dar atunci când Franka îi propune să anunţe Gestapoul că este rănit, el refuză ferm… Astfel, femeia începe să bănuiască din frânturi că acest bărbat nu este ceea ce pretinde a fi.

Ea hotărăşte că cea mai simplă cale de a afla adevărul de la el este prin exemplul propriu. Astfel, începe să îşi povestească viaţa şi ororile prin care trecuse în ultimii ani din cauza regimului nazist care căpăta din ce în ce mai multă putere.

Teama şi neîncrederea erau stări constante sub dominaţia regimului autoritoar, oameni apropiaţi şi chiar rudele se turnau între ele din nevoia de a-şi apăra propria piele sau pentru a obține favoruri. Nazismul reuşise atât de bine să îşi inoculeze ideile absurde în mintea oamenilor, încât activitatea de supraveghere şi de identificare a duşmanilor regimului era făcută la scară largă de cetăţeni, trăind cu toţii într-o teroare permanentă şi neputând avea încredere unii în ceilalţi.

Având în vedere acest context politic şi social, femeia şi bărbatul din roman se vor bănui reciproc de minciună. Însă treptat, fiecare va înţelege că doar prin încredere reciprocă vor reuşi să îşi salveze vieţile şi să ducă la îndeplinire misiunea stabilită.

„Trandafirul Alb, Pădurea Neagră” vorbeşte despre soarta a doi oameni prinşi într-un context social dificil, care se zbat până la limita puterilor pentru a schimba ceva şi pentru a scăpa cu viaţă. Iar povestea lor ne arată că apropierea dintre oameni şi simţul umanitar reuşesc să supravieţuiască până şi în cele mai negre perioade ale istoriei.

Eoin Dempsey, Editura Corint 

Lâna învârtită în jurul inimii

Simona Poclid

Climansa punea laptele în oală de lut și îl lăsa pe pervaz până seara. Spăla ștergare cu săpun de casă, peticea cămăși și șosete. Azi, la Brașov, se lansează Monștrii cu bot de catifea. Eu stau, la sute de kilometri depărtare, pe prispa Bunicilor și mă gândesc că este firesc să ne despărțim de ceea ce credeam că suntem, să avem o chilie făcută din aer și să putem murmura, la marginea lumii, cuvinte pe care nimeni nu le poate folosi. Dacă Bunicii ar fi trăit, mi-ar fi spus șăgalnic că încep să mă aciuez ca un bătrân pe care orice zgomot al lumii îl nemulțumește. Climansa s-ar fi prefăcut că îmi pălmuiește obrazul, ,,certându-mă" că știu să plâng necontenit. Dar, mai presus de toți oamenii, ar fi înțeles că îmi sunt mai dragi prichiciul, pragul casei, șura, covata, hornoiul amintire, lâna învârtită în jurul inimii și că nu caut nimic în afară de pământul în care ei au fugit. Oamenii pot împărți pe lume idei, avuții, ori dragoste. Bunicii ne lasă Paradisul. Nu-i niciodată târziu să vedem că, dintre toate lucrurile lumii, cel mai bine este să fim devotați morților noștri. E atâta verde și moarte-n jur, iar eu știu că atunci când nu particip la o lansare iese cel mai bine. Și-n plus, Climansa mă zărește, mă așază la masă în Cer. Vrea să îi înfulec cotul, umărul. Să mă învețe să cresc precum porumbul acesta, ivit pe unde ea călca mereu.

La adăpost de epurările comuniste

Cristian Teodorescu, Tatăl meu la izolare

 

Fragment

 

„În noaptea aceea cînd mai erau doar 18 zile pînă avea să fie arestat, Vladimir se simțea atît de liber, încît a luat camionul întreprinderii și s‑a dus cu el pînă la Constanța, pe faleză. Cel puțin așa își amintea cînd mi‑a povestit ce făcuse. N‑avea carnet de șofer, dar nu‑l întreba nimeni dacă.

Stătuse pînă tîrziu în laborator, ca să dea de cap unei probleme cu oxigenul care venea în marile butelii, lungi și asemănătoare cu torpilele. Cu o zi înainte, una dintre aceste butelii de oxigen le rupsese picioarele la doi muncitori, după ce scăpase de sub control și îi torpilase, repezindu‑se de colo pînă colo în hala unde se făceau oțelurile speciale pentru scule.

Calculînd ce se întîmplase, Vladimir ajunsese la concluzia că torpila cu oxigen fusese montată prost, de scăpase din țeava cu ghivent de care era prinsă. Cel care ar fi trebuit să controleze cum fusese montată lunga butelie cu oxigen la țeava cu ghivent era prietenul său Titi Cojoacă. Dar cel care purta răspunderea pentru ce se întîmplase era el, care gîndise tot ce ținea de fabricarea oțelurilor la IM UM. Or, Titi poate că nu asistase la montarea tubului de oxigen, așa cum îi spusese. Căci „torpila“ scăpase fiindcă cu fusese înșurubată pînă la capăt la țeava cu ghivent. Așa că Vladimir a verificat în registrul operațiunilor cine montase torpila. Singurul care fusese de față era inginerul Titi Cojoacă. Dar sub numele lui în registru nu mai scria nimic. Așadar, prietenul lui Titi fusese și cel care montase tubul de oxigen la țeava care ducea la furnalul unde se prepara oțelul de scule al întreprinderii.

The island of the Missing Trees

 Celebra scriitoare turcă Elif Shafak, refugiată la Londra, a lansat un nou roman ”The Island of the Missing Trees” (Insula copacilor dispăruți) care spune povestea unei adolescente ce tocmai și-a pierdut mama. 

Ada, în vârstă de 16 ani, suferă după ce tocmai și-a pierdut mama și este profund traumatizată de refuzul constant al părinților ei de a discuta despre moștenirea cipriotă a familiei. 

Povestea Adei merge într-un trecut marcat de conflictul din 1974, din Cipru, când părinții ei s-au îndrăgostit, cei doi iubți fiind de etnii diferite-greacă și turcă. Părinții vor emigra în cele din urmă la Londra. 

În mare parte, povestea este spusă de un smochin înțelept, Shafak folosindu-se de această traumă transmisă de-a lungul mai multor generații pentru a vorbi despre iubire și durere, cu forța narativă cu care și-a obișnuit fanii.

Dorlotați și diadohi

Edward Hirsch – Cum să citești un poem și să te îndrăgostești de poezie. 

Privire nedeformată de jocuri de putere literară sau de orgolii de grup

Ovidiu Șimonca: Sînt doar poeţi postbelici. A existat un criteriu de selecţie?

Nicolae Coande: Nu m-am dus atît de departe în trecut, și-apoi a avut cine să se ocupe de poezia antebelică. Mă mir totuși că nu e nimeni la noi să scrie o istorie personală a poeziei, în genul celei făcute de Edward Hirsch – Cum să citești un poem și să te îndrăgostești de poezie. Sin­gurul criteriu după care am lucrat e valoarea în sine a poeziei acestora, iar unora dintre cei mai puțin cunoscuți sau dorlotați de juriile unor premii literare cred că le fac dreptate punîndu-i alături de alții cu o notorietate dobîndită devreme. Există o schismă privind maniera în care sînt receptați anumiți poeți, un clivaj creat poate fără voie, poate din nepăsare, între poeți care ar merita o aceeași atenție – doar că unii sînt mai atenți la PR, în vreme ce alții acuză sindromul provinciei. Ajuns aici, trebuie să spun că revistele din provincie nu-și ajută poeții buni așa cum ar trebui. Tributare încă unui anumit localism, cu ochii la barometrele din Capitală, pe care le aplaudă și le desfid în același timp, ele păcătuiesc însă printr-o nediferențiere crasă în receptarea critică din zonele lor: publică și comentează de-a valma poeți fără personalitate, ceea ce sufocă poezia bună care se scrie aici. Dacă e ceva diferit la revistele bucureștene față de cele din provincie, e chiar ceea ce numim instanța critică. Privită din apropiere, provincia este adesea o plasă de păianjen în care tresaltă tot felul de „musculițe“, iar păianjenii cu rubrici sînt încîntați să fie asaltați de aceste musculițe care se roagă să fie astfel „prinse“. Nu mai vorbesc despre nevoia acestor diadohi locali de a fi în trend scriind despre poeți confirmați la „centru“, adesea din pură obediență sau pentru a fi în pas cu moda. Pot înțelege chiar și asta – însă de ce după o activitate atît de laborioasă nu apar aici sintezele, micile istorii, compendiile?

Cununi kitsch de lauri, diplome prost mîzgălite și o masă la birtul local

O.S: Aveţi regrete că nu sînt anumiţi poeţi şi poete?

N.C.: Da. Noi am discutat cîndva la telefon despre asta și eu am mărturisit. Însă nu voi da nume, ar fi tardiv și inacceptabil pentru spiritul cărții. Nu am mai avut forța de a prinde și acei poeți/acele poete în cartea mea, dar nu disper: aș putea în cîțiva ani, nu mulți, reveni cu o ediție a doua a cărții incluzînd absenți valoroși. Nu consider cartea asta finită, ci în lucru – sînt un vechi muncitor în poezia română, una dintre, n-o spun doar eu, cele mai valoroase din Europa la ora actuală. Și totuși, slab tradusă și fără ecou critic major. 

Poezia se interpretează relativ ușor, dar se citește greu

O.S.: Puteţi să daţi cîteva exemple concrete de interpretări noi ale poeziei celor comentaţi, care nu sînt în nici o istorie a literaturii, în nici o cronică, pe care le lansaţi prin această carte?

N.C.: Ar însemna să știu pe de rost interpretările de care au avut parte poeții în diferitele istorii publicate pînă acum – o astfel de memorie nu posed. Am citit și citesc comentariile celor mai buni critici de la noi sau ale poeților care scriu bine despre poezie. Însă eu nu am scris aceste studii/cronici cu ochii la istoriile literare publicate la noi, cel puțin după 1989. Competiția mea, pariul meu, e cu mine însumi: accept limitele interpretării mele ca și aventura care mă împinge în teritoriile poeziei românești cuprinse aici – nu atît de net demarcate cum s-ar crede. O poezie bună răspunde alteia bune dintr-o altă carte – și asta se va putea poate vedea, poate, în antologia care însoțește cele două volume de comentarii. Unde mai pui că unii poeți de aici nu sînt, de fapt, în istoriile critice la care vă gîndiți! Destui poeți sînt acolo absenți, și cred că nu doar din lipsă de spațiu.

https://www.observatorcultural.ro/articol/sint-poet-si-comentator-de-poezie-nu-critic-cu-blazon/