Xanax

 „Ce are cartea aceasta atât de special încât se vinde ca și când ar fi la ofertă?”. Un răspuns succint nu poate fi dat, pentru că, dacă am spune simplu „de toate”, nu v-am lămuri prea mult. Scris la persoana I, am putea spune că „Xanax” este o confesiune, pentru că include date autobiografice, dar am fi nedrepți. Citind acest roman ai sentimentul că este vorba și despre tine, despre prietenii tăi, despre lumea în care trăim cu toții, despre temerile și visurile noastre. „Xanax” poate fi considerat un roman dur, în măsura în care autorul descrie satul românesc, atmosfera din presă, contactele cu persoane influente (politic sau economic) fără a „spoi” deloc realitatea, ca un observator din interior. Expresii  mai dure, bătând spre trivial suntem obișnuiți să auzim în viața de zi cu zi, mai puțin să le vedem scrise. Odată ce recunoaștem în sinea noastră că am avut o prejudecată (în fond, așa sunt oamenii și așa este viața), acele expresii nu ne vor deranja. Dar „Xanax” nu este doar un roman dur, ci și unul plin de umor, cu întâmplări și personaje memorabile, chiar dacă rolul acestora este episodic. Vom rămâne surprinși și de emoția pe care o transmite și de „declarația de dragoste” făcută tuturor acelor clipe care alcătuiesc viața noastră – aceasta într-un context în care nu ne-am fi așteptat.

”Xanax e un roman brutal scris cu tandrețe, construit din sute de întâmplări adevărate, amuzante și triste în același timp, pentru care eu și personajele mele am plătit, cu toţii, de fiecare dată un preţ, mai mic sau mai mare”, spune Liviu Iancu.

Primele impresii despre Xanax sunt pozitive, cititorii regăsindu-și adolescența și debutul în carieră în paginile cărții. “Am scris Xanax ca un antidot împotriva depresiei și a plictiselii”, declară autorul, care mărturisește că pentru personajele cărții s-a inspirat din perioada anilor nebuni de după ’89.

De Paști

„Omul trebuie să fie credincios sau să caute credința, altminteri viața lui este pustie“ spunea Cehov, ceea ce el însuși a și făcut, petrecându-și perioade dese la mănăstiri sau în discuții cu prieteni apropiați, preoți. Cele nouă povestiri din acest volum reprezintă creații literare construite în jurul unei virtuți creștine – milostenia – în cazul povestirii „Cazacul”. Urmărim istoria unui arendaș, care se bucură împreună cu proaspăta soție de ziua Învierii. Natura pare să celebreze alături de om măreția acestei zile, iar protagoniștii povestirii sunt cuprinși de un puternic fior religios. Numai că, în momentul când un cazac sărac cere de pomană pască, arendașul ar oferi, dar soția îl împiedică: cum să strice frumusețe de pască și să o mănânce în drum. Să facă bine cazacul să ceară la altul. „Nu se cade” așa ceva. Cu umorul pe care i-l știm și care camuflează abil dramatismul, Cehov pune în discuție o atitudine frecvent întâlnită: suntem pătrunși de evlavie între zidurile bisericilor, iar în afara lor aplicăm cu totul alte reguli de viață.

„Darul lui Dumnezeu, cu adevărat dar“!

http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Cehov%20-%20Cazacul.htm

Citatul care mă învăluie profund

Nici adevărul, nici sinceritatea, nici forţa, nici blândeţea, nimic, absolut nimic nu poate atenua durerea, tot ce ne rămâne de făcut este să luăm lucrurile până la capăt şi să încercăm să învăţăm ceva, chiar dacă ştim că ceea ce învăţăm nu ne va fi de niciun folos.

Haruki Murakami, Pădurea norvegiană

Dacă vreți să înțelegeți

Eram în cabinetul dumnealui. I-am întins dosarul cu analize. Era ca și cum ar vrea să se convingă de inima mea. Nu s-a grăbit. Chiar dacă telefonul suna continuu. Răspundea calm și cu multă răbdare, fixându-mă cu una din privirile blânde și deschise. Nu se grăbea. Apoi, continua, filă cu filă. La un moment dat, iar un telefon.  

– Bună dimineața, spuneți-mi cu ce vă pot ajuta?

........................

– Dar eu sunt cardiolog, nicidecum oftalmolog.

– .........................

– Dați-mi numele dumneavoastră și numărul de telefon. Vă voi programa eu.

Acesta este Profesorul Mircea Cinteză! Ține pasul cu oamenii, indiferent de funcție. Mereu dinaintea lor. Extrem de atent, de răbdător. Știe să le facă viața ușoară  celor din jur, cu firescul tonului, de-a dreptul vindecător. Mai ales la telefon. Iar când îți cere numărul de telefon, te simți în al nouălea cer.

Eli Gîlcescu

Funia robustă, aspră și, pe alocuri, hâtră, care stă întinsă peste timp

Mihai ȘORA

Dragi prieteni,

am fost aseară la ’Pădurea spânzuraților’, spectacolul lui Radu Afrim de la Teatrul Național.

Trebuie să spun, din capul locului, că sunt dintre cei care au citit romanul lui Rebreanu în adolescență, la sfârșitul anilor ’20 (să fi avut 12–13 ani), când universul meu era populat de cutremurătoarele istorisiri ale țăranilor bănățeni care luptaseră pe frontul italian și, scăpând cu viață din acel măcel, reveniseră – care fără un picior, care fără un braț, care cu privirea stinsă și sufletul împuținat – la vatră. Așadar, atunci când am citit romanul pentru întâia oară, vibrația din el, frământările personajelor îmi erau, în bună parte, familiare. Țăranii din Izvin, satul copilăriei mele, erau oameni simpli, fără studii, dar legătura lor cu pământul, cu străbunii înmormântați în acel pământ, cu familiile care, în timpul războiului, îi așteptaseră acasă, era o legătură consubstanțială, mai puternică și mai vie decât orice discurs oficial, decât orice tratat între popoare și orice carte de istorie. Patriotismul lor avea limpezimea și firescul unei axe care lega pământul de cerul și de Dumnezeul de deasupra lor.

Ei bine, tocmai această legătură am redescoperit-o aseară, pe scena de la Teatrul Național.
S-ar putea scrie pagini multe despre opțiunile regizorale sau despre scenografie, despre tulburătorul joc al actorilor, despre coregrafie, cântecele de jale și de cătănie. M-au impresionat, desigur, Bologa și Conștiința: îmi dau seama că însăși stabilirea textului, a fluxului continuu dintre cele două voci nu a fost lucru simplu, nici lipsit de riscuri. De fapt, cred că riscurile cele mai mari pe care și le-a luat regizorul stau tocmai în alternanța subtilă, dar nu mai puțin tensionată, dintre cele două voci, în neîntrerupta lor cadență care trebuie să sune și în urechea spectatorului, trebuie să trezească – și în el – aceeași tensiune. Este o provocare infinit mai mare decât efectele sonore ori vizuale de pe scenă; forța cuvântului ajunge, în multe împrejurări, să fie mai eficace decât forța imaginii. Sunt copleșitoare scenele violențelor din 10 august (mai ales dacă ai fost tu însuți, atunci, în Piața Victoriei, și le-ai trăit pe pielea ta); copleșitoare și celelalte proiecții ale neputinței, ale bestialității și inconștienței omenești. Dar – între toate semnele spectacolului – cel mai puternic, înfipt precum un pumnal în stomac, rămâne tot frisonul a două cuvinte, întrebarea de la final: „UNDE MERGEM?“.

Nu știm încotro mergem, nu știm ce se va alege de noi, nici care va fi soarta omenirii, dar putem înțelege – dacă avem discernământ, privirea netulburată de nimicuri și inima atentă la suferința aproapelui – cam pe unde, în ce nod al istoriei ne aflăm astăzi.

’Pădurea spânzuraților’ nu este un spectacol oarecare. Este linia tensionată, funia robustă, aspră și, pe alocuri, hâtră, care stă întinsă peste timp, unind viețile oamenilor de odinioară, din Izvin și de pretutindeni, cu viețile noastre.

Le mulțumesc tuturor celor care au făcut posibilă această funie împletită în ’Pădurea spânzuraților’.

Mihai Șora
București, 10 martie 2019

P.S. Funia ca funia, dar de unde a avut Radu Afrim pădure?
_____

În lumea veche și în lumea nouă, unde nimic nu mai e la fel

Un gentleman la Moscova

Contele Rostov e de-acum o „Fostă persoană”, așa sunt numiți aristocrații de pe vremuri. I se atrage atenția că nimeni nu i se mai poate adresa cu apelativul „Excelență”. Însă contele ce face în acest timp? Își ia micul dejun în camera sa de 30 de metri pătrați, în fiecare zi mănâncă dimineața neapărat și un fruct, face un pic de sport, citește ziarele în holul hotelului, ia prânzul la Piazza, apoi cina la Boiarski – rafinamentul suprem. Se tunde săptămânal, se luptă cu eseurile lui Montaigne, face conversație spumoasă.

Cu tot acest ritual de păstrare a moralului la cote ridicate, nu putem spune că Rostov nu are momente dificile sau că nu este omul gesturilor extreme. Este, însă și acestea făcute cu eleganța care-l caracterizează. Când zidurile hotelului par să-l strângă peste poate, Rostov are o asemenea intenție. O poveste frumoasă, un angajat modest al hotelului, un roi de albine care au făcut o călătorie neașteptată la Ceasul Leneș, moșia Rostov de la Niznîi Novgorod și un strop de miere cu parfum de flori de măr au un efect surprinzător.

Lumea este dată peste cap, însă contele găsește o incredibilă metodă de adaptare. Când e întrebat de tribunalul bolșevic ce ocupație are, Rostov răspunde că „treaba unui domn nu este să aibă o ocupație”. Dar când e cazul să-și găsească, Rostov face apel la ceea ce știe și ceea ce este: vorbește limbi străine, a călătorit mult prin străinătate, e bine educat, iar în calitatea sa de aristocrat știe ce înseamnă o cină rafinată: ce vin merge mai bine la osso bucco și ce gust trebuie să aibă o Bouillabaisse, cu parfum de Marsilia.

Vom lua multe cine în compania contelui Rostov și vom descoperi, cu uimire, cum Metropol ajunge un spațiu din ce în ce mai vast: cuprinzând inițial toată Rusia, apoi lumea întreagă.

Lăsăm cititorii să descopere ce rol are micuța Nina, prietena lui Rostov în vârstă de 9 ani, dar și cum și-a petrecut contele trei decenii din viață la Metropol. Atât vă mai spunem, că iubește și este iubit, că are prieteni devotați și o fiică apărută pe nepusă masă, interesată de povestea Ceasului Leneș conceput de tatăl contelui Rostov, care sună doar de două ori: o dată la 12 ziua, „ora judecății”, ca să dea socoteală pentru munca de dimineață și o dată la 12 noaptea, pentru a-i mustra pe petrecăreți. „Omul trebuie să aibă mare grijă de viață și nu de ceas” crede Rostov tatăl, să dea socoteală în fața propriei conștiințe și a lui Dumnezeu.

AMOR TOWLES

http://www.carteadelaora5.ro/cartea-saptamanii-un-gentleman-la-moscova-de-amor-towles/?utm_medium=wp_plugin&utm_source=browser_notification&utm_campaign=subscribe

O îndrăgosteală din vorbe

Cu ultima iubită a filosofului, Friedgard Thoma. Cei doi s-au întilnit prin intermediul scrisorilor. Ea i-a scris în ianuarie 1981 la Paris. El i-a răspuns, spre mirarea ei. Ea locuia la Koln și pregătea o teză în filosofie. Avea 35 de ani, un copil de zece ani și cum spune într-u interviu in 2001, (România literară nr 49, Rodica Binder) chiar ea avea experiențele ei de viață. E și o femeie frumoasă. Între cei doi are loc un schimb de scrisori și relația ” se încinge „. E o ” îndrăgosteală din vorbe”, cum se zicea o dată. Azi se intîmplă, dar pe internet.

Friedgard Thoma cunoștea opera lui Cioran din 1979 și o admira. A vrut să cunoască și omul din spatele aforismelor și textelor insolente. E bine să eviți asemenea experiențe, persoana fizică este totdeauna sub autor. Citește-l, dar admiră-l de departe, e mai prudent. Vine la Paris și il cunoaște. Se lasă prinsă de acest personaj, amuzant, erudit, paradoxal. Începe să observe și diferențele dintre imaginea pe care și-o cultiva și realitate. Cioran de fapt nu era însinguratul absolut, (cum ar fi fost, devreme ce trăia în mijlocul Parisului !? ) așa cum părea din cărți. Era sociabil, îi plăcea viața, chiar dacă se plîngea de ea tot timpul. Nu o disprețuia, cum dădea impresia. L-am cunoscut la Paris imediat după decembrie 89, deci zece ani mai tîrziu de întilnirea lor. Mi-a făcut impresia unui bătrîn ticăit și țăcănit, cu stereotipurile lui, (avea 80 de ani deja), puțin cabotin, jucînd un rol pe care și-l scrisese singur. Voia să epateze, să nu treci indiferent pe lingă el, deși pretindea contrariul. Rîdea mult, spunea și asculta anecdote, bîrfe, zvonuri. Era curios, chiar indiscret, interesat de aspectele cele mai concrete al vieții cotidiene, de la prețuri, la salarii, apariții editoriale, tiraje, culise, viață bucureșteană, premii, biografii etc.

La aniversarea zilei ei de naștere – la cafeneaua Procope (cea mai veche din Paris) din Saint Germaine des Pres, aproape de locuința lui Cioran din rue Odeon, la 19 iunie 1981 – Cioran – ca un adolescent ispitit de Diavol – ii scrie bilețele pe șervetel. Postura ridicolă, îndrăzneață, dar a funcționat. Relația se încinge. Trecuseră doar 6 luni de la primul schimb de epistole. Plimbări prin Jardins Luxembourg, cărți împărtașite, monoloagele și exasperarile lui, etc. Nu lipsește nimic din decorul și ingredientele unei veritabile povești de amor. Condiția lor însă îi contrazice. Cioran era de decenii semi/însurat cu Simone Boue, cum chiar el spune, și avea dublul vîrstei ei, 70 de ani, n. 1911. Părea trecătorilor bunicul ei Cioran nu observa ridicolul situației. Probabil se imagina tînăr, nu se uita prea des în oglindă, nici in cartea de identitate. Femeia care îl insoțea, tinără, frumoasă, citită, era firește flatată de celebritatea însotitorului ei, care, în plus, îi declara și că o iubește și e de de neinlocuit în viața lui. Cioran, dacă ar fi fost mai realist, mai prudent, ar fi rămas la spirit, ca mentor, tutore, îndrumatorul ei în meandrele filosofiei. Dar el a vrut să ajunga în pat cu ea, indiferent de rezultat. Ceea ca s-a și întimplat, cum s-a confesat chiar Friedgard Thoma.

https://www.stelian-tanase.ro/cioran-si-frisonul-amorului-la-senectute/