Inflație involuntară

Există o singură primă lecție de educație financiară pe care noi, 

ca popor, ar trebui să o învățăm colectiv, 

iar asta ne-ar scuti de toate neplăcerile: 

Nu există nimic gratuit. 

Alex Livadaru 

https://republica.ro/exista-o-singura-prima-lectie-de-educatie-financiara-pe-care-noi-ca-popor-ar-trebui-sa-o-invatam-colectiv

Astăzi când...

Leo Butnaru

Brusc, și poate că într-un mod nițel dement, alegând o altă pistă de viață – cea de pustnic electronizat, tele-satelizat – cu nimeni întâlnindu-se și totuși totul despre lume știind, parcă ar juca o farsă, parcă ar trăi o dramă, parcă ar fi satir antic și poate că ideolog modern sihăstrit – acest personaj nepopular precum un zeu de dată recentă, fără vechime bio-mitologică. Pe timpuri, zădărnicindu-și accesul la libertate, intra în vorbă cu oricine, demistificând iluziile trecutului său și al societății, și al civilizațiilor, ca într-o oficiere de ritual înecându-se în forfota miilor de oameni care aveau o unică profesie de sâmbătă și duminică – profesia de a se revolta. Însă, iată, peste capul acestui biet zeu de dată recentă fără vechime bio-religioasă sau bio-ateistă năvălește ziua decepțiilor ca un viitor ce se întâmplă mai devreme ca de obicei, poate că chiar catastrofal de devreme, crunt și nerăbdător... – nici nu ai timp să deprinzi arta disperării și meșteșugul uitării, superstițios și înfricoșat ticluindu-ți harababura visului de peste noapte, după care începe o mare nesiguranță și așteptare ce extenuează posibile bucurii și, în oricare destin, de om sau de lume, rămâne „etern“ constant prilejul de a te dezamăgi și de a fi altceva – ceva de dată recentă, inclusiv cu datele cele mai proaspete din noile ediții sau reeditări ale cărților de telefoane (câtă frunză și iarbă!) din lume; deocamdată, parțial, cărți vii. Pentru că, până la ele, au existat și alte rânduri de cărți de telefoane, deja moarte, telefoanele, azi – modificate, încât, de se întâmplă să-ți amintești de timpurile „când telefonul public îți returna moneda...“, ești privit cu mare atenție și întrebat: „Dom’le, chiar ai prins și vremurile alea?!“ Mă rog, un fapt mai general: rășina sintetică a oricărui aparat de telefon este nefast aureolată și de un cernit spectru al deznădejdii. Mai ales astăzi, când unora telefonul mobil le imobilizează mintea. Când politicienii trăncănesc atâtea banalități, încât îți vine să telefonezi la 112. Când, reieșind din situația că mâinile deputaților sunt permanent ocupate cu telefonul mobil, plenul parlamentului a decis ca pentru vot să se folosească pedale. Astăzi, când aparatul de respirație artificială stă lângă telefon – aparat de vorbire artificială. Când deja trăim cum trăim în Sodoma virușilor de calculator și Gomora telefoniei celulare. Din Sodoma și Gomora ne telefonează inteligența artificială, admonestându-ne că ar trebui să ne modificăm și eticheta bunelor maniere: furculița în stânga, cuțitul în dreapta farfuriei. (Dar telefonul mobil unde trebuie pus: în stânga, în dreapta sau în față?...) Astăzi, telefoanele dețin în ele însele cărți personale de numere, deocamdată ca și cum cărți vii, dar care, implacabil, vor ajunge cărți anonime, una după alta... decedate. Iar noi, vii deocamdată, rămânem prinși în lanțul de-a telefonul stricat și cel ce va râde la urmă nu va mai ști de ce râde. ... În vreme, vremuri ce telefonul veșniciei tace de-o eternitate… Iar dacă ar da semne de viață, ce ar putea omul spune în receptor?... Și cui?...

Note din exil

 

Emil Belu: Bellissimes. Note din exil (78)

■ Marcia

(2 decembrie, 1978)

„Aseară, la Croissant, reîntâlnim după vreo patru, cinci ani, pe Marcia și Johnson. Știam că, în toamnă, băiatul lor murise călcat de o mașină. Marcia ne povestește, cu vocea ei clară, fermă, aceste amănunte: era la Universitate (unde predă un curs de muzică instrumentală) și i se telefonează de la spital că băiatul a avut un accident. Nu i se spune însă, că accidentul fusese fatal. Marcia intră cu ghitara sub braț și dând cu ochii de trupul băiatului înțelege – și împietrește. Peste putință să spună ceva, să plângă, să se lamenteze. Se așază pe un scaun lângă patul copilului și începe să cânte, unul după altul, acompaniindu-se la ghitară, toate cântecele lor favorite, ale băiatului, ale ei, ale lui Johnson. Ce scriitor ar fi putut imagina o asemenea scenă, fără să alunece în melodramă? Poate doar Cehov…” (M. Eliade, Jurnal II)

Plăcerea călătoriei și realitatea vulgară cu Joris-Karl Huysmans

 

Arta și rugăciunea sunt singurele ejaculări decente ale sufletului.

Joris-Karl Huysmans

 

Într-adevăr, când mă gândesc bine,

literatura are o singură scuză pentru a exista:

îl salvează pe cel care o creează de dezgustul vieții.

Joris-Karl Huysmans

 

Mă minunez de placiditatea utopistului

care își imaginează că omul este perfectibil.

Nu se poate nega că creatura umană se naște egoistă, abuzivă, josnică.

Uită-te în jur și vezi. Societatea este cinică și feroce,

umilii sunt huiduiți și jefuiți de bogații traficanți de bunuri de strictă necesitate.

Peste tot triumful mediocrilor și al celor fără scrupule,

peste tot apoteoza politicii și finanțelor necinstite.

Și crezi că poți face vreun progres împotriva unui astfel de curent?

Nu, omul nu s-a schimbat niciodată.

Sufletul său era corupt în zilele Genezei și nu este mai puțin putred în prezent.

Doar forma păcatelor sale variază.

Progresul este ipocrizia care rafinează viciile.

Joris-Karl Huysmans

 

Apropo de țărână,

din care am ieșit și în care ne vom întoarce,

știți că după ce murim,

cadavrele noastre sunt devorate de diferite tipuri de viermi,

în funcție de cum suntem grași sau slabi?

În cadavrele grase se găsește o specie de vierme, rizofagul,

în timp ce cadavrele slabe sunt tratate cu condescendență doar de phora.

Aceasta din urmă este evident aristocratul –

gurmandul meticulos care strâmbă din nas

la o masă grea cu sâni copioși și burți suculente.

Gândiți-vă doar, nu există o egalitate perfectă,

nici măcar în modul în care hrănim viermii.

Joris-Karl Huysmans

Dar ceea ce rămâne

pentru totdeauna de neînțeles

este oroarea inițială,

oroarea impusă fiecăruia dintre noi,

de a fi nevoiți să trăim,

iar acesta este un mister

pe care nicio filozofie nu-l poate explica.

Joris-Karl Huysmans, În drum

 

Visatul cu ochii deschiși este singurul lucru bun în viață.

Totul în rest este vulgar și gol.

Joris-Karl Huysmans

 

Departe de a căuta să justifice, așa cum face Biserica, 

necesitatea chinurilor și a suferințelor, 

el a strigat, în mila sa indignată: 

Dacă un Dumnezeu a creat lumea aceasta, 

nu aș dori să fiu acel Dumnezeu. 

Mizeria lumii mi-ar sfâșia inima.

Joris-Karl Huysmans, Împotriva naturii

 

Există două moduri de a scăpa de un lucru care ne împovărează:

aruncându-l sau lăsându-l să cadă.

 

A-l arunca necesită un efort de care s-ar putea să nu fim capabili,

a-l lăsa să cadă nu impune nicio muncă, este mai simplu,

fără pericol, la îndemâna tuturor.

 

A-l arunca, din nou, implică un anumit interes,

o anumită animație, chiar o anumită frică;

a-l lăsa ă cadă este indiferență absolută, dispreț absolut;

credeți-mă, folosiți această metodă și Satana va fugi.

Joris-Karl Huysmans, În drum

Eli Gîlcescu

Contemplând îndelung o postare

  O forță de mărturie – aproape un jurnal de supraviețuire. Se simte cum ați recuperat un adevăr greu, fără podoabe, doar prin sinceritate. Felicitări, dle Vasile Gogea. Preiau partea finală – (Eli Gîlcescu)

... o adevărată replică, poetică, ce compensează simbolic în mare măsură ceea ce am pierdut, sau am crezut atunci că pierd am găsit-o abia zilele acestea în cărțile de poezii și meditații, pe care Venerabilul Magistru Marcel Mureșeanu mi-a făcut onoarea și bucuria de mi le trimite prin curier personal (eleganță de modă veche). În stilul Domniei Sale, caligrafiat inconfundabil, și pe un fundal marcantonian, o fină, delicată „țesătură de monade aflate într-o continuă semioză” (Petru Poantă), ne învață, cu maximă, aproape trufașă sfială să contemplăm cu calm o „lume ce pe nesimțite cade” (Irina Petraș).
Preiau, în încheierea acestei (mai puțin) „tragice și grotești istorii” cum ar spune regretatul meu prieten Radu G. Țeposu, cu asentimentul Maestrului Marcel Mureșeanu, această monadă (publicată mai întîi chiar în Făclia, din 22-23 aprilie 2023):

(Despre melc)
„Celor care l-au dat afară din casa lui pe
Melc să
le fie rușine! Ce ziceți acum că pe el l-au
ajutat cerurile
să-și zidească o mănăstire, care chiar
MELK se cheamă,
și unde ar trebui să vă faceți penitență!”

https://vasilegogea.wordpress.com/2025/10/04/cum-am-fost-declarat-homeless-sau-sa-nu-spui-melcului-ca-n-are-casa/

Povești de alt fel de tăceri, vindecări

Roxana Lozneanu

Există boli ale trupului și boli ale sufletului. Există rinite alergice și existențe alergice - oameni care strănută la polen, dar și oameni care lăcrimează la banal, care fac urticarie la clișeu și anafilaxie la superficial.

De ani buni, o alergie mă atacă pe toate fronturile: cu salcâm, cu iarbă cosită, cu polenul ideilor comune și parfumul unei gândiri de turmă. Am încercat antihistaminice, inhalatoare, terapii alternative. Nimic nu merge. Iar mintea îmi pare uneori un animal nervos care se simte tot mai străin într-o lume cu reacții standard. De parcă toți am putea fi citiți la indigo. Mă gândesc că unii depind și de cum bate vântul. Dar nu suntem toți așa. Unii venim pe lume cu dezordine în piept, cu întrebări fără răspuns și cu muzică prea gravă pentru playlist-urile de birou. Într-o zi de iunie, am ajuns la un medic ciudat - un domn cu păr alb, cu ochelari fumurii și voce de bariton, care mai degrabă părea să fi scăpat dintr-o partitură decât dintr-o facultate de medicină. M-a ascultat cu atenție. 

Nu m-a întrerupt nici când i-am spus că am alergie la diverse. Mi-a zâmbit. Serios. Cu compasiune. Cu înțelepciune de om care știe că nu toate alergiile se tratează cu pastile. A oftat grav, a închis ochii, și a murmurat:

„- Prescriu Wagner”.

Am crezut că am auzit greșit.

„- Wagner… ce? Un unguent? Un nou antihistaminic?” A clătinat ușor din cap:

„ - Richard. Richard Wagner. Tristan und Isolde. În doze progresive. Uitați de politică! Începeți cu preludiul. Apoi... lăsați muzica să vă dizolve simptomele”.

Am ieșit și cu o rețetă în buzunar și cu senzația vagă că tocmai intrasem într-un tratament oareșcum metafizic. Seara, cu ochii umflați și gâtul iritat, am apăsat play. Și din boxe a izbucnit un univers. Nu era muzică, era geografie interioară. Era o hartă a durerii frumos articulate. Fiecare notă era o moleculă de sens. Fiecare acord, un leac pentru banal. Nu mă dau în vânt după Wagner. Dar, treptat, am început să simt că nu mai strănut. Poate fiindcă, în prezența lui Wagner, nimic nu mai era alergic. Durerea avea direcție. Iubirea, tragedie. Respirația, sens. Am realizat, cred, că medicina clasică tratează simptome. Dar uneori, ceea ce trebuie tratat e disonanța dintre ceea ce ești și ceea ce ți se oferă. Iar unii dintre noi nu suntem făcuți pentru pastile. Suntem făcuți, nu-i așa, pentru operă. Pentru grandios. Pentru conflictele cosmice dintre zei și oameni. Avem nevoie de Wagner nu ca să fim vindecați, ci ca să ne reamintim că suferința poate fi frumoasă, dacă e bine orchestrată. Astăzi, mă simt mai bine. Nu neapărat fizic, dar... estetic. Și, într-un mod ciudat, asta e mai important. Am păstrat rețeta. Hârtia s-a șifonat între timp, iar scrisul e greu de descifrat. Dar, pe rândul de jos, încă se mai vede ceva, de parcă ar fi fost scris pentru cineva care nu se grăbește: „Dozați în funcție de capacitatea de a simți. Nu promite vindecare, dar poate ajuta să reziști.” 

Am plecat după Wagner, în Germania. Nu e o destinație, e un diagnostic. La sosire, acum câteva zile, m-am așezat pe o bancă și am ascultat cum germanii trăiesc în tăcere cultivată. Am scris. Am citit un pic. Un tânăr a venit să-mi ceară niște bani. I-am explicat, cu o gestică foarte nemțească, că nu am. A plecat înjurând în română: „Să te f**!” Tăcerea germană e frumoasă, dar nimic nu te face să te simți mai român decât o înjurătură livrată cu accent de sector. În fond, ce altă dovadă mai clară că suntem integrați în Europa decât capacitatea noastră de a exporta pasionalitatea expresivă a înjurăturii, chiar și în cel mai auster spațiu germanic? Nu toți avem nevoie de tratamente clasice. Unii avem nevoie să ne spună cineva, simplu și fără emfază, că a merge împotriva curentului e tot o formă de vindecare. Că există prescripții culturale pentru afecțiuni care nu figurează în vreun tratat medical, dar se simt mai adânc decât depresia: alergia la superficial.

Încep să cred că alergia mea nu e o boală. E o formă de selecție. De refuz. O reacție imunitară la platitudine. Și uneori, tratamentul e simplu: o bancă în Germania și un zâmbet care spune: „Nu sunt vindecată. Dar, slavă Domnului, sunt pe drumul cel bun.” Nu o să alunec într-o litanie programatică despre ce ne-ar trebui „ca națiune” – nu pentru că n-aș avea vreo două idei, ci pentru că detest fastul artificial al programelor economice sau de orice altă natură care mimează luciditatea cu aer de Excel populat de la centru. Dezvoltarea nu e o coloană într-un document, ci o rană care, uneori, se închide prin cultură. Spun doar atât: pe unii îi salvează Wagner, pe alții, o vacanță „citită” la timp. În 2024, cele mai răsfoite pagini din The New Yorker nu erau cele despre speranță, ci despre eșecul purtat cu demnitate. Despre adolescenți care își inventează un tată-oligarh pentru a putea exista, despre oameni care își abandonează familia nu din ură, ci dintr-un sentiment prea acut al adevărului, despre femei care nasc în timp ce le moare căsnicia. Poveștile de acest fel, care nu oferă soluții, nici rețete, nici modele, îmi spun mai mult despre ființa umană decât orice strategie națională scrisă la patru mâini și „nșpe” mandate. Pentru că în ele nu vedem ce ar trebui să fim, ci ce suntem când nu mai putem pretinde că trăim bine. Și poate că exact acolo, în ruina sinceră și în nevoia instinctivă de formă, începe un alt fel de vindecare - nu prin reparare, ci prin înțelegere.

Poate că vindecarea nu e niciodată definitivă. Poate că nici nu trebuie să fie. Poate că e suficient să găsim, din când în când, un Wagner personal - fie el o operă, un muzeu, o bancă într-un parc străin sau o carte citită pe furiș într-o după-amiază leneșă. Restul nu e decât întreținere: o atenție constantă pentru lucrurile care ne fac să simțim mai mult decât să funcționăm.

Și, deși este doar un text de vacanță, mă gândesc că poate adevăratul tratament împotriva alergiei la superficial nu e să căutăm antidoturi, ci să refuzăm cu încăpățânare orice versiune ieftină a vieții.

În fond, n-am venit pe lume ca să respirăm corect. Am venit ca să ne tulburăm frumos.

https://republica.ro/autor/roxana-lozneanu

 

Nu uita

Florin Iaru

Realitatea nu este ce este, ci ceea ce pare că este. Ceea ce e aranjat și machiat să fie.

Nu uitați asta, de fiecare dată cînd viața, întîmplările și politica vă pun piedică.