miercuri, 8 iulie 2020

Față în față cu reproșurile adevărat majore

C.T.: Apropo, ce îți reproșezi?
D.T.:Parcă era vorba de un „scurt interviu”, or, lista celor pe care mi le reproșez este prea lungă. Arocupa aproape tot spațiul tipografic oferit acestei discuții. Sau, dacă vrei, poate că lista nu ar fi neapărat prea lungă, ci magnitudinea celor pe care mi le reproșez este – cel puțin în sufletul meu – substanțială. Practic, de cînd mă știu – vreau să spun, de cînd am început să-mi iau în primire obligațiile unei maturități ce nu recurge la justificări facile – îmi reproșez zilnic nu puține lucruri. La o anumită vîrstă începe un soi de autoselecție a celor pe care ți le reproșezi. Rămîi față în față cu reproșurile adevărat majore. Iată, ce-mi reproșez acum este că nu sînt încă pregătit să-ți prezint lista celor pe care mi le reproșez cu adevărat. Lista aceasta este a work in progress, un proiect încă neterminat. Păsuiește-mă încă niște ani și poate voi fi pregătit să ți-o înmînez.
https://www.catavencii.ro/author/cristian-teodorescu/

duminică, 28 iunie 2020

Interviul

Uneori, mă urmăresc niște versuri. Alteori – chiar un poem. Rareori le aștern pe hîrtie. Păstrez o poezie, două, și asta nici măcar în fiecare an. Se pare că am reușit ceea ce mi-am impus în urmă cu 35 de ani – să pot trăi și fără să scriu poezie. Cititul poeziei altora mi-a devenit suficient – mă refer la poeți cu adevărat importanți. La finalul răspunsurilor mele veţi găsi cîteva poezii. Ele fac parte dintr-un ciclu duduind de optimism – Death by Invitation Only –, care ar urma să apară în finalul unei cărți de demult, o reeditare cu totul neașteptată pentru mine. Alegeți versul, strofa sau poezia care vi se par cît de cît demne de luat în seamă. Dacă nu veți găsi nimic demn de reprodus, vă voi rămîne profund recunoscător.

Cuvîntul – oricît de miraculos, de curat și de bine inten­ționat – nu poate determina inginerii „genetice“. Sîntem cum sîntem. Schimbările de care ne învrednicim rămîn limitate, relativ superficiale și sînt foarte rar determinate de intervenții din afara noastră.

 „De fiecare dată cînd vede un muritor care își face planuri, Dumnezeu zîm­bește“. Ar fi cu totul imprudent să-l facem pe Dumnezeu să rîdă cu hohote.

un dor de neînțeles

în fiecare seară
îmi car inima într-un lighean

o las la malul mării
ca să pot dormi liniștit

dimineața îmi iau inima înapoi
într-un coș de răchită

mi-o potrivesc la loc
de unde am smuls-o seara

mă simt ca nou

doar seara mi se face un dor
de neînțeles

de mers la malul mării

Dorin Tudoran

https://vasilegogea.wordpress.com/2020/06/27/un-interviu-cu-dorin-tudoran-in-pragul-implinirii-a-75-de-ani-realizat-de-ovidiu-simonca-in-observator-cultural/

https://www.observatorcultural.ro/articol/bilciul-desertaciunilor-ramine-acelasi/#comment-125961

luni, 22 iunie 2020

Lungi pauze de reflecție

Camus era convins că Primul om avea să fie cel mai bun roman al său. Manuscrisul acestei cărți neterminate a fost găsit de Poliție pe bancheta din spate a mașinii în care el și-a pierdut viața, la nici 47 de ani. Automobilul condus de editorul lui Camus, Michel Gallimard, a ieșit inexplicabil de pe șoseaua, acolo în linie dreaptă, care ducea spre Paris și s-a izbit de un platan la 4 ianuarie 1960. Poliția a descoperit în buzunarul hainei lui Camus un bilet de tren rămas nefolosit, de dragul acestei ultime călătorii cu automobilul. Un sfîrșit absurd, demn însă de autorul Străinului, al cărui personaj Meursault fusese condamnat la moarte după o crimă, din cauza circumstanței agravante că nu plînsese la înmormîntarea mamei sale. Cele 144 de pagini ale manuscrisului au fost publicate de-abia în 1994, împreună cu însemnările lui Camus dintr-un carnet despre Primul om.
Romanul ar fi trebuit să aibă trei părți. Prima era terminată, dar nefinisată. Și chiar terminată fiind, autorul ar fi putut interveni asupra ei, cu noi capitole, pentru rotunjirea întregului. Despre proiectul celei de-a doua,Camus scrie cîte ceva în carnet. Cea de-a treia nu e decît pomenită, nu știm ce-ar fi trebuit să conțină. Poate că nici autorul nu avea încă în cap o schiță a ei, de unde presupunerea că cea de-a treia parte avea să depindă de evoluția primelor două.

duminică, 14 iunie 2020

Altceva


E duminică și sunt de serviciu la dsp, cum am mai fost în această perioadă dificilă și cam haotică. Starea mea de acum, un pic melancolică, liniștea din clădire și faptul că aud prin fereastra deschisă toată slujba de la biserica din spate pe fundalul cântecului intens sonor al mierlelor din nucii bătrâni din apropiere, în timp ce lucrez calm la ultimele revizuiri ale volumul V din manualul-ghid pentru școlile sanitare, mă predispun la explorări poetice. Sau cel puțin la reflecții de jurnal, un gen marginalizat mereu, deși întotdeauna aflat în centrul interesului celor care citesc literatură. Chiar mă gândeam că va trebui să revăd cândva cât mai curând caietele-jurnal și să le transcriu pe computer, să le pun în ordine, nu doar pentru că e bine să încerci să pui la punct cât se poate tot ceea ce depinde de tine în timpul vieții, dar și pentru că este nevoie uneori de incursiuni în trecut pentru a reseta unele povești de viață și a le oferi un înțeles nou, îmbogățit, pentru ceea trăiești în prezent și poate pentru viitor. Mă uit pe geam, oamenii stau cuminți, la locurile lor, în curtea bisericii, nu puțin cu măștile pe fețe, distanțați, cât pot ei de disciplinați și aș zice și oarecum resemnați. Și am sentimentul că toți, așa cum stau răbdători în lumina înnorată, par să înțeleagă mersul lumii și al istoriei cumva mult mai bine decât mine, cu limitele, descurajările, renunțările, entuziasmele și naivitățile mele. Mâine voi trimite la editură cele câteva sute de pagini ale acestui volum de specialitate și va fi încă o muncă dată la spate. Le-am scris în mare parte în aceste luni de pandemie, cu abnegație și perseverență, cumva și împotriva senzației de gol și disoluție pe care o am din când în când în legătură cu lumea noastră așa cum o știam. Mâine va veni, sunt sigur, altceva la rând în lucru, nu știu, poate în principal chestii literare, poate, la fel, proiecte diadactic-științifice cum este acesta, dar viața știu că își va urma drumul cum se pricepe ea foarte bine și nu are nevoie să întrebe pe nimeni niciodată.

sâmbătă, 6 iunie 2020

Chestiuni de vocație



Mobila de lux o poți numai admira. Participarea la viață și atitudinea pe care o ai vis-a-vis de viață sunt chestiuni de vocație și de a te cunoaște ca om, în primul rând, iar mai apoi, ceva ce trebuie admirat în ce transmit profesorii. 
Dar asta e! Nu poți „preda“ ce nu ești! Adică poți, și chiar cu succes, să predai cunoștințe, nu cunoaștere!
Cui îi mai pasă în vremurile noastre?

luni, 27 aprilie 2020

Mărturii

10 lucruri bune care mi s-au intamplat de Covid
1. M-am oprit din ce faceam obligatoriu.
2. M-am gandit la ce faceam. Am realizat ca era ori inutil, ori nu-mi facea nicio placere.
3. Mi-am adus aminte de mine, cel de dinainte sa fiu obligat sa fac lucruri. Si-am realizat ca au trecut de atunci decenii bune. Am realizat ca ultima oara in care m-am oprit sa ma intreb de rostul vietii mele a fost la 14 ani.
4. M-am uitat in jur la ce mi-au adus ultimele decenii de lucruri facute obligatoriu. Un pat. O casa. O masina. Hmmm. Atat de putin?
5. Mi-am adus aminte la ce am renuntat pentru asta. La carti. La visare. La bucurie. La revolta. La sinceritate. La viata.
6. Pentru ca izolarea a durat mai mult am apucat sa pun in balanta lucrurile: ce isi dorea societatea de la mine. Si ce imi doream eu de la viata mea. Am realizat ca viata mea a fost mereu pe locul doi. Societatea m-a batut constant la scor, eu crezand ca sunt invingator in meciul asta! Ce ironie...
7. Pentru ca izolarea a durat si mai mult, am descoperit ca, de fapt, cea mai mare suferinta si cel mai rau stres vine din planuri. Da, simpla organizare a vietii in care maine stii ce faci, poimaine la fel, saptamana viitoare e clara, exact asta e cea mai mare apasare. Eliberarea de program a fost ca o eliberare de catuse.
8. Am descoperit ca am 10 perechi de blugi si doar doua de training. Trebuia invers...)
9. Am descoperit ca nu am de fapt o meserie, nici cariera, nici rost. Am realizat ca singurul lucru clar sunt cei de langa mine. Doar ei au ramas, doar pe ei n-a putut sa-i puna la index nimeni.
10. Am fost fericit. Da, mi-e si rusine sa va spun: am fost fericit de Covid. Fara niciun motiv. Am uitat cat e ceasul. Am adormit la pranz. Am visat ca sunt din nou copil. Si am fost. Si dupa aia n-am facut un meeting report despre asta. Nici teleconferinta.
Trebuie sa recunosc: virusul asta simplu, primitiv si prost mi-a adus ceva ce n-au reusit atatia oameni destepti in atatia ani:
M-a dat inapoi pe mine insumi. Cel pierdut. Cel inchis.
Cel uitat in debaraua ambitiei desarte si prostesti de a fi Cineva...
Merci, Covid. Si chiar daca se termina rau, sa stii ca iti raman indatorat!

sâmbătă, 25 aprilie 2020

I'm going slightly mad

Am descoperit ceva interesant la cititorul care ești. Ai început, în adolescență, prin a-i gusta pe avangardiști și, după ani de lectură, ai ajuns înapoi la clasici și „pre-clasici”. Școala îi îndrumă pe elevi să citească pe traseul invers, cum știi: începem de la Ienăchiță și mergem cronologic pînă la Cărtărescu. Crezi că e mai util parcursul tău decît cel didactic?
Școala le face pe toate pe dos. Și apoi se miră de ce tinerii nu se lasă educați. Într-adevăr, traseul logic în studierea literaturii este de la contemporani către clasici. Cu cît un scriitor e mai îndepărtat în timp, cu atît e mai dificil de înțeles și asimilat. Să-l înțeleagă pe Sorin Gherguț, pentru un tînăr de azi, e infinit mai ușor decît să-l înțeleagă pe Iancu Văcărescu. Trecutul e ca o fîntînă, nu ca un turn. Trebuie să cobori în el, nu să urci din fundul lui. De mult mă bate gîndul să țin un curs după acest principiu. Dar nu cred că mai am timp pentru asta.
Nu crezi în mitul „vieții literare”, dar îți amintești cu vădită plăcere de cenaclurile prin care ai trecut de cînd erai în liceu pînă la deplina consacrare. Nu-ți plac șprițurile și trăncănelile, boema pînă-n zori, cu alcool și tutun. Dar îți plac conclavurile de scriitori cu lecturi reciproce. Nu-ți place cîrciuma cu scriitori guralivi, dar mergi la tîrguri de carte și festivaluri literare. O viață literară, prin urmare, este necesară chiar și pentru un solitar ca tine. Vorba lui John Donne, nu sîntem insule, toți ținem de un continent. Ce înseamnă, de fapt, singurătatea unui scriitor, cînd el există doar dacă „se varsă” în acest imens fluviu numit literatură, unde se strîng, în cele din urmă, toți scriitorii, indiferent dacă sînt geniali sau stupizi?
Paradoxul e că ajungi în acest fluviu numai dacă rămîi singur. Nimeni nu scrie cu cinci inși aplecați peste umărul lui. Scrisul este singurătate, singurătate asumată. Fiecare autor, chiar și boemul, știe că nu la cîrciumă scrie, ci acasă, în singurătatea inimii lui, acolo unde nu ajung zgomotele lumii, așa că-ți poți auzi vocea interioară. Ca și schizofrenul, scriitorul aude voci, este esența scrisului. Cui îi place starea de sănătate psihică poate să se facă cel mult scriitor comercial (ăștia au o sănătate de invidiat). Dar dacă simți că, vorba lui Freddie, „I’m going slightly mad, e poate semnul că ți se dă o șansă.
Nici nu știu dacă mai există o viață literară la noi. Autorii se văd, e drept, pe la festivaluri și colocvii, dar n-am mai văzut școli, grupuri, manifeste literare, cenacluri, nu știu nici dacă mai e vreun loc unde se adună scriitori, cum era restaurantul Uniunii Scriitorilor pe vremuri, sau cel al Muzeului Literaturii mai încoace. Nici pe Facebook nu prea văd polemici sau aderențe la grupuri. Fiecare își promovează cărțile lui și asta-i tot. Cît despre critică, să nu mai vorbim. Dar poate nu mai sînt eu la curent cu starea lucrurilor.