Despre fericire și nu numai

Sistemul educațional ar trebui să predea arta vieții, ar trebui să predea arta de a iubi, arta meditației și, în final, arta de a muri frumos. Sistemul vostru nu este un sistem educațional: nu face decât să creeze funcționari, șefi de gară, poștași, soldați... și voi îi spuneți educație!". Nimeni nu a analizat vreodată cu atenție modul în care funcționează societatea: putem spune doar că a funcționat într-un mod absolut criminal. Societatea are nevoie de categorii, de ierarhii. Până acum a fost o societate competitivă, iar simpla idee de competiție este un pericol pentru ființele umane. Un om poate fi numit idiot doar dacă este comparat cu cineva care pare inteligent. Odată am fost oaspete într-o casă și în seara aceea stăteam în grădină; era un copil de cel mult șase ani, un copil unic, și l-am întrebat: "Cum te cheamă?". El a răspuns: "Până acum am crezut că numele meu e "N-ai voie sa faci asta!". Acesta este un aspect foarte important: Orice ar face un copil, adulții sunt mereu la pândă pentru a-i spune să nu facă asta. Nimănui nu i se permite să se dezvolte conform propriei naturi și acesta este principalul motiv pentru care există atât de mulți idioți în lume. Osho (Chandra Mohan Jain)

Rămâneți continuu într-o lună de miere. Continuați să căutați și să vă căutați unul pe celălalt, găsiți noi moduri de a vă iubi, găsiți noi moduri de a fi unul cu celălalt. Osho (Chandra Mohan Jain)

Tristețea dă profunzime. Fericirea dă înălțime. Tristețea dă rădăcini. Fericirea dă ramuri. Fericirea este ca un copac care merge în cer, iar tristețea este ca rădăcinile care coboară în pântecele pământului. Ambele sunt necesare, iar cu cât un copac merge mai sus, cu atât mai adânc merge, simultan. Cu cât copacul este mai mare, cu atât rădăcinile lui vor fi mai mari. De fapt, este întotdeauna proporțional. Acesta este echilibrul lui. Osho 

Premiul Nobel pentru Literatură

Annie Ernaux

Toate greutățile pe care le-am îndurat au fost doar repetiții pentru a mă pregăti pentru această durere devastatoare. (Annie Ernaux)

Personal experiences are the source for all the works of Annie Ernaux, 

this year's winner of the Nobel Literature Prize. 

She is the pioneer of France's "autofiction" genre, 

which gives narrative form to real-life experience.

Ernaux has written over 20 books – many of which have been school texts in France for decades.

Experiențele personale sunt sursa tuturor lucrărilor lui Annie Ernaux, 

câștigătoarea de anul acesta a Premiului Nobel pentru Literatură. 

Ea este pionierul genului „autoficțiune” din Franța, 

care dă formă narativă experienței din viața reală.

Ernaux a scris peste 20 de cărți – multe dintre acestea fiind texte școlare în Franța de zeci de ani.

Când scriu nu am impresia că mă uit în interiorul meu, mă uit în interiorul unei amintiri. (A. E.)

Îmi dau seama că am lăsat o parte din mine într-un loc în care probabil nu mă voi întoarce niciodată. (A. E.)

Lacrimi în ochi

Există în spiritele puternice, o suspiciune generalizată în privinţa lacrimilor, şi asta cu atât mai mult cu cât faptul artistic ar avea drept consecinţă, căutată sau nu, aducerea lor în ochii spectatorului/cititorului. Asta ar însemna că trebuie să-l compromită (pe el care trebuie să se abţină – să se abţină de la asta – cu recea asprime a judecăţii) în abandon, în simulata relaxare a emoţiei. Se vede clar că opoziția în termeni de valoare se face între uscat şi rece pe de o parte, care desemnează un soi de forţă stăpânită, sigură de ea însăşi, rigidă, riguroasă, şi umed şi fierbinte pe de altă parte. Așadar activul şi pasivul – care e de fapt slăbirea defensivei: id est, prin ţinuta intelectuală. Josul aici, dacă nu josnicia, este infidelitatea faţă de efuziune, care dă voie, îşi dă voie, care organizează dispersia şi expansiunea subiectului gânditor – purtându-l dincolo de punctul (de vedere) rigid şi intransigent în care ar trebui să se menţină, intangibil şi integru. De aceea, ne lăsăm pradă lacrimilor şi ne pierdem în lamentări. Ceea ce e simţit ca fiind josnic şi insuportabil de către spiritele puternice este efuziunea, lirica efuziunii care înseamnă acel ipso facto pe care şi-l pierde forţa. Iar forţa este un status de la care nu ne abatem aşa uşor pentru că este garantul unei puteri (fie ea şi aparentă) faţă de sine şi faţă de alţii. Aşadar, trebuie oare precizat că forţa spiritelor tari este pe de-a întregul de esenţă cerebrală, că se stimează ea însăşi la înălţime atâta timp cât rămâne neatinsă pe culmile conceptului, fără a ceda nici măcar puţin nefastului bruiaj emotiv? Se vede care este vechea dihotomie, care condamnă latura animală în favoarea gândirii suverane. Și se înţelege de aici cum şi de ce, pe platourile noastre de teatru unde încarnarea, Dumnezeule, este inerentă, unde nu putem face abstracţie de bestia umană, rezoluţia contradicţiei trece cel mai adesea prin estetizare, stilizare, sau prin tratamentul prost al acestui jos, care se debarasează de el însuși – îl pune la distanţă – estetizând dezgustul şi respingerea violentă. Unde emoţia face loc comoţiei, unde exhibiţia agresivă exclude şi anulează compasiunea, acolo este organizată antipatia. Se întâmplă, astfel, în acest teatru ca antipatia agravată (emoţia negativă) să treacă, de fapt, drept un antidot împotriva pathosului. De unde şi ciudata şi paradoxala echivalenţă între antipatie şi anti-pathos. Există totuşi o logică pentru această tulburătoare contradicţie într-o societate morbidă în care orice sentiment pozitiv este sistematic categorisit drept o nebunie. „Vei fi murdar, hidos şi rău, spune doxa contemporană, ca să dai garanţia lucidităţii tale intransigente.”

Din volumul Quel théâtre pour aujourd’hui?, Éditions Les Solitaires Intempestifs

Text apărut în limba română în INFINITEZIMAL 4 / 2014

Traducere colectivă de Ada Hurezeanu, Victorița Tudor, Nora Vasilca, Adelina Vladislav, Mădălina Spiridon, George Săcuiu (studenți la Litere și Limbi străine, București).

Docili și îndoctrinați

 

IOANA ENE DOGIOIU

Școala românească nu cultivă originalitatea, spiritul critic, inventivitatea, ci obediența, conformarea, metabolizarea mesajului prefabricat. De ce? Pentru că așa au fost educați cei mai mulți dintre formatori și pentru că oamenii docili și îndoctrinați corespunzător sunt cu mult mai ușor de manevrat și condus.

 https://spotmedia.ro/stiri/opinii-si-analize/prabusirea-grotesca-a-ministrului-cimpeanu-dar-complicii-sulfurosi-reteaua-cangrenata

Proverbe amish

Cele mai importante lucruri din casa ta sunt oamenii.

Lumea de mâine va fi modelată de ceea ce îi învățăm pe copiii noștri astăzi.

Este mai bine să le oferi altora o bucată din inima ta decât o bucată din mintea ta.

Când vorbești, amintește-ți întotdeauna că Dumnezeu este unul dintre ascultătorii tăi.

Cine nu are bani este sărac; cel care nu are decât bani este și mai sărac.

Cum petrecem Crăciunul are o importanță mai mare decât cât cheltuim pentru el.

A menționa greșelile altora nu ne scăpa de ale noastre.

Jumătate făcut este departe de a fi făcut.

Oamenii cu o inimă pentru Dumnezeu au o inimă pentru oameni.

Fii lent la mânie și grabnic să ierți și vei avea prieteni atâta timp cât vei trăi.

Adevăratul secret al fericirii nu este ceea ce dăruiești sau ceea ce primești, ci ceea ce împarți.

Cine sunt eu?

Florin Preda-Dochinoiu

 

Cine sunt eu?

... o inspirație de geniu, altruist și răbdător, vibrând la tot ce înseamnă artă

... un suflet divin – multibus merisibus – cu duh de artă aleasă dintr-o fluturare înveșmântată în grație

Cine sunt eu?

... un pictor vizual „altfel“, cu un stil aparte, care se cere, se simte, cultivând momente de înălțare, de sublimare a artei, ca o ripostă optimistă, de-mi pare că minunea de aici se trage

Cine sunt eu?

... un poet vizual, sensibil la gesturile mărunte, blând și generos cu prietenii, mai ales cu cei care se află într-o competiție de zboruri. Atunci, într-un joc fără cusur, cu talentul, munca și marele farmec care i-au permis să intre în prima linie de artiști vizuali din Gorj (și nu numai), îi răsfăță cu alte decorațiuni metaforice

Știu că nu se va opri aici. Vor urma alte expoziții, alte recorduri, alte zboruri, implicându-se activ și în poezie, diversificându-și, zi de zi, abilitățile artistice

Eli Gîlcescu

O iubire și un pianist în ceruri

 Dragă doamnă D'Albon, v-am simțit precară, fără putere și cu verva împuținată când ne-am întâlnit la Muzeul Literaturii cu ocazia lansării cărții dumneavoastră. Îmi pare rău că v-a prins boala chiar aici, cum ziceți, pe „fostul pământ”, și v-a afectat mare parte din activitățile pe care ar fi trebuit să le aveți de-a lungul acestei perioade, mai cu seamă cele legate de turneul lansărilor de carte. Sper să vă întremați cât de repede, să vă reintrați în forma care să vă permită reluarea scrisului și celorlalte forme de comunicare. Cred în continuare că acestea – scrisul, comunicarea – sunt gesturi vitale pentru dumneavoastră, fac parte dintr-un „mare rol” existențial, care poate că este la fel de important precum cel artistic/literar. Spun „rol” în sensul celor enunțate și cu ocazia lansării de la Muzeu, anume că pentru dumneavoastră întreaga experiență de viață, inclusiv memoria și literatura, sunt cuprinse într-un joc dramatic fără sfârșit. Aveți avantajul, față de mulți dintre noi, că sunteți și creatoare de roluri, nu doar o interpretă, fapt pe care de asemenea l-am precizat atunci. Faptul că și eu – într-o măsură mică totuși, poate conjuncturală – am ajuns să joc un „rol” în destinul cărților dumneavoastră și, prin aceasta, în viața dumneavoastră îl consider un noroc și un privilegiu. Mi-ar plăcea ca mersul lucrurilor să dezmintă ceea ce ne-ați comunicat cu ocazia lansării de la Muzeu, anume că este ultimul eveniment de acest fel în țară, deoarece nu veți mai putea veni. Dacă veți mai avea putere să scrieți și să publicați, ar fi frumos să ne putem continua aventura împreună încă o vreme. Aveți multe de povestit, sunteți o lecție pentru mine, pentru noi – de pasiune pentru literatura noastră, pentru clasici, pentru Eminescu, de îndrăzneală în viață și în scris, de înțelepciune de viață. Dincolo de acestea, felul în care v-ați compus povestea de iubire-pasiune cu Dan Grigore a devenit, în opinia mea, un arhetip, o formă de „mitologie”, fapt pe care am încercat să-l sugerez la Buzău. Despre asta s-ar putea scrie mult, un eseu poate, întrucât găsesc în pasiunea dumneavoastră ilustrarea ideală a modelului trubaduresc de iubire-adorație, care duce la santificarea partenerului. O iubire care nu-și sfințește obiectul (partenerul/partenera) de altfel nici nu merită să-și poarte numele „iubire”. Dumneavoastră îl sfințiți și îl celebrați, aveți o manieră cvasi liturgică de-a reitera momentele și simțirile legate de Dan Grigore, iar acesta, prin transfigurarea augustă în care l-ați cuprins, a ajuns antum un „pianist în ceruri…”.

Multe aș putea să vă mai spun și eu, să vă împărtășesc din impresiile întâlnirilor, evenimentelor noastre împreună, dar cum sunt tentat să mă lungesc, aș risca să inițiez un roman epistolar probabil . Vă admir și vă iubesc, sunteți mai mult decât personajul care a intrat oarecum întâmplător în viața mea, sunteți o personalitate extraordinară și un exemplu de artist și de om la care mă voi gândi tot restul vieții, de la care voi încerca să mai învăț câte ceva pe măsură ce impresiile și amintirile, filtrate de timp, vă vor fi prefăcut într-o icoană laică a memoriei mele.

Vă îmbrățișez cu tot dragul și vă doresc sănătate, multă putere și să mai scrieți cu aceeași pasiune nestinsă ca până acum,

Vianu Mureșan.