Se spune că atât de bine sunt conectate toate lucrurile lumii, încât o simplă bătaie din aripi a unui fluture, pe un munte, poate deveni o furtună, pe o mare. Dacă mi-ar fi spus cineva că frumusețea este eternă, că este o însuşire intrinsecă a tuturor făpturilor şi că urâtul stă doar în miopia bietului ochi, în fine, vorbe din astea încâlcite, l-aş fi zdrobit pe loc cu inestetica argumentului veștejit, al narciselor, de pe masa mea de lucru, cu care am tot îngenuncheat de-a lungul eternității mele, într-o sclavie a resemnării, o mulțime de poeme înamorate de frumos. Dar pentru că nimeni din preajmă nu are îndrăzneala să mi-o spună, iată că undeva, departe, foarte departe, în capătul celălalt al bulevardului Maravei, a şaptea casă, după Biblioteca Orăşenească, la numărul 22, s-a găsit să locuiască ea, Catamuda, o... încă-tânără bătrână la vreo 65 de ani, îmbătător de frumoasă, ca o apă curgătoare încremenită de uimire în fața unei cascade. Oasele ei line, solitare şi înalte, ca fluierele cascadei, cântă pe la încheieturi balade ancestrale neînțelese de nimeni. Pielea, ca o sfâşiată catapeteasmă îmbrăcată neglijent, îi conturează, în bătaia lunii, malurile până departe, pân-acolo unde nu mă mai pricep să le descriu.
Frumusețea ei nepieritoare, eleganța vestimentației şi a mersului, rafinamentul ei cultural, câştigat printr-un exercițiu de o viață, la care a supus-o tatăl ei, manierele şi prestanța, toate locuiesc împreună cu ea şi nu se simt deloc incomode, pentru că toate sunt, de fapt... una singură: ea. O ființă angelică, într-o casă somptuoasă ca un castel medieval, cu un autentic labirint de încăperi dispuse pe trei nivele, care mai de care mai spațioase şi spectaculare.
Lumea i-a mai dat și alte nume de-a lungul timpului: strigoaia, lunatica, stafia, stareța... dar adevăratul ei nume este Eva. Eva Graunfels, după tatăl ei, Eduard Graunfiels, cel mai cunoscut medic pediatru din zonă, licențiat în psihologie, doctor în teologie.
În fiecare seară, Catamuda îşi măsoară scârțâind, cu o pedantă precizie, podelele de cireș ale luxoaselor încăperi, ca o fantomă gospodină cu papuci de pluş, până la fotoliul de la demisol, în care, ca într-o maşină a timpului, de-o viață se tot adânceşte în lecturi interminabile, aşa cum a obişnuit-o tatăl ei. Odată ajunsă acolo, lângă acest loc al evadărilor cosmice, îşi lasă cu grijă bastonul de bambus să se odihnească lângă o grămadă de cărți şi printr-un dans lent al şoldurilor se înşurubează în acest artefact din piele de aligator, ca într-o navă intergalactică.
În noaptea asta, singuratică și adâncă, în care se prăbușește infinit de zgomotos, tot cerul ploii de toamna, Catamuda e mai suavă decât o briză. Mai ales degetele ei, diafane, uşor contorsionate reumatic. Virginitatea arătătorului ei, care nu a arătat încă pe nimeni, coboară chirurgical, pe lânga semnul de borangic, printre paginile mătăsoase, în adâncurile unei poveşti începute demult... tare demult, în care spada unui înger păzitor zâmbea în soare, la căpătâiul unui prunc...
Apoi, nemişcată ca un mileniu, devine pe rând: fotoliul, cartea, degetul ei arătător, şiragul de cuvinte, ca o potecă ce se pierde în adâncul fără capăt, al poveştii.
