Istoricul care studiază invidia

În filmul „Avocatul diavolului”, cu Al Pacino, personajul negativ conchide în deznodământ, când povestea tinde să se repete, că mândria este păcatul lui preferat. Dar în istoria României, invidia pare să fi avut un loc privilegiat.

− Cei mai mulți dintre noi suntem invidioși, la un moment dat, pe o persoană sau alta. Nu știu dacă e păcatul nostru cel mai mare, asta trebuie să întrebați un preot, fiindcă el are o scală a păcatelor.

După cum reiese și din studiu, cred că este mai degrabă o trăsătură negativă a românilor, dar nu doar noi avem astfel de trăsături negative. Ele se întâlnesc și la alții.

Barițiu spunea: Să te ferească Dumnezeu de invidia românească, de furia ungurească și de ura îndelungată a sasului.

− Oamenii s-au invidiat în orice epocă, indiferent de regimul politic, însă la comuniști, invidia a fost răsplătită și încurajată. Vânătoarea de chiaburi sau controlul cadrelor de partid și din Securitate s-au bazat pe cultivarea invidiilor personale?

− Regimul comunist a folosit invidia ca pe o formă de control a celor care lucrau în Securitate.

În primii ani ai regimului, în Securitate lucrau oamenii vechiului regim, care erau mai educați decât muncitorii și țăranii promovați de comuniști.

Cum Partidul, cel puțin la nivel declarativ, susţinea că, în societatea socialistă, oamenii simpli pot accede la funcții care fuseseră apanajul elitei, astfel de personaje au luat de bune aceste afirmații: demascau tot felul de acțiuni ale celor pe care îi invidiau, iar, treptat, le-au luat locul.

În comunism era ceva normal ca, într-o notă informativă, într-un referat, să semnalezi acțiunile negative ale unei persoane cu funcție de conducere căreia îi doreai postul.

Iar dacă acea persoană aparținea unei clase sociale descrise în documentele perioadei drept responsabilă de toate suferințele muncitorimii, și dacă acea persoană fusese păstrată într-o funcție de conducere, suscita astfel de sentimente de invidie și revoltă.

Dar acești oameni erau păstrați în funcții deoarece regimul avea nevoie de timp ca să se consolideze și să-și formeze propriile cadre.

La fel, când a început colectivizarea, țăranii înstăriți, desemnați sub termenul de chiaburi, erau refractari „transformării socialiste a agriculturii” și se opuneau colectivizării prin toate mijloacele de care dispuneau.

Ca atare, comuniștii se bazau pe țăranii săraci, cei care nu aveau proprietăți şi care lucrau cu ziua, încurajându-le sentimentele de invidie.

Intervievaţi după ’90, unii țărani care avuseseră proprietăți în anii ’50 spun că erau invidiați de consătenii săraci, care credeau că nu atinseseră o anumită situație materială din pricina lor.

Comuniștii au încurajat astfel de sentimente împotriva celor pe care îi prezentau ca exploatatori, făcând o legătură cu situația de dinainte de 1945 și spunând: „Voi n-ați putut progresa din cauza exploatatorilor”.

Tinerii economiști de la ERMAS

Sebastian Buhai spune însă că problemaplagiatelor este doar vârful aisbergului și o consecință a unui „sistem prost făcut”. În opinia sa, problema reală este că universitarii sunt demotivați să mai inoveze sau să facă cercetări cu relevanță.

Tinerii economiști de la ERMAS atacă, de fapt, establishment-ul așa-numiților dinozauri din universitățile românești, care „țin cu dinții de sistemul actual, publică pe te miri unde, sunt economiști, dar scriu despre hernie abdominală, agronomie, elementele lui Aristotel”.[/vc_column_text]

„Problema e următoarea: cei care sunt în interior pe poziții administrative sunt atât de slabi, încât, pentru a nu rămâne descoperiți (împăratul e gol), au făcut niște reguli absolut absurde, prin care doar oameni la fel cu ei, loiali, care nu au nici o demnitate academică, pot să intre în sistem și să aibă acces la poziții de profesor sau la funcții administrative în cadrul facultăților sau universităților.” (Sebastian Buhai, pentru PressOne)

Bianca Felseghi

Ca el să-l poată contempla pe Hristos

Cristian Teodorescu

Aventurile literare ale Bibliei. Relația specială a lui Tolstoi cu Iisus

În jurnalul său Tolstoi recunoaște smerit că douăzeci de ani din viața sa au fost închinați vanității și viciilor. Asta începînd din primii ani ai adolescenței sale. Pînă la 14 ani însă, spune tot el, a fost perioada inocenței. Apoi pînă la 35 de ani, Tolstoi s-a umplut de păcate, chiar dacă primise o educație tradițională, în care religia avea un rol cît se poate de important.
Adolescentul nărăvaș, ulterior tînărul vital Tolstoi nu s-a mai sinchisit de învățăturile ortodoxe primite. La fel ca tinerii ofițeri ruși din Război și pace trăiește periculos, precurvește, face datorii la jocuri de cărți, continuînd astfel cu brio o tradiție din familiile aristocratice importante, cum era și aceea al cărei vlăstar era. Tolstoi se căiește la bătrînețe de păcatele sale, dar dacă în acei douăzeci de ani pe care-i repudiază n-ar fi trecut prin atît de multe, probabil că opera lui ar fi fost cu totul alta. 
Dacă nu cunoști viața cu păcatele și cu viciile ei, ca Sfîntul Augustin în tinerețe, n-ai nici motive de căință și nici, mai ales, motive să scrii proză. Decît eventual o proză scorțos-moralizatoare, pe care n-o citește nimeni. Dacă n-ar fi fost aceste două decenii de purgatoriu terestru, cu incursiuni într-un iad pămîntesc al desfrînaților, cu amintirile lor picante, Tolstoi n-ar fi ajuns ceea ce este, la fel cum Dostoievski n-ar fi scris Jucătorul, dacă n-ar fi fost un pătimaș-vicios al ruletei. Nu cea rusească. 
În povestirile lui Tolstoi, păcătoșii, în special slujitorii dedicați profesional Domnului, trec prin chinuri morale năpraznice. Prima oară cînd le-am citit, în adolescență, le-am luat în serios. Mai tîrziu le-am pus la îndoială, ca pe niște afaceri mai degrabă personale ale lui Tolstoi cu Bunul Dumnezeu. Căci la bătrînețe, scriitorul descoperă că n-are nevoie de Biserică pentru a intra în relații cu Iisus Hristos. Ba mai rău, că Biserica îl și încurcă în această relație. Drept care Biserica Ortodoxă l-a afurisit. 
Dar ce era să facă altceva Biserica, atunci cînd Tolstoi susținea că n-are nevoie de intermedierea ei, ca el să-l poată contempla pe Hristos? Aici, cred că Tolstoi a comis un hybris. A vrut să-și înființeze propria lui credință, cu eventuali discipoli printre cei care-l vizitau la Iasnia Poliana. Îmi place să cred că atunci cînd Tolstoi a fugit de acasă, incognito, fugă de la care i s-a tras și moartea, a plecat de acasă ca un soi de propovăduitor rătăcitor al propriei sale religii. Alții însă ar putea susține că de fapt Tolstoi a căzut victima unui acces de demență senilă. Și ar fi greu să-i contrazicem.

Să exiști și să te stingi

Simona Poclid 

Nu am putut să îmi cumpăr de la Gaudeamus toate cărțile pe care mi le doresc. Ar trebui să strâng bani ani de zile ca să pot satisface curiozitatea și foamea de cărți. Cu toate acestea, sunt cărți de care te ciocnești dureros și te zidesc pe o pâlnie a simțirii și înțelegerii unei bucăți de viață. Noua carte a lui Vianu Mureșan, „Bravo, campeόn! (memorialul agoniei)”, este un document ,,colțuros", o imensă scrisoare aruncată timpului, despre agonie, moarte și, oricât de paradoxal ar părea, despre acea viață pătrunsă de o boală fără leac, necruțătoare și fatală din toate punctele de vedere. Îți trebuie un curaj imens să poți trimite în cuvinte agonia fratelui atât de tânăr și plăpând, precum copiii care beau apă din căușul palmelor, pus în fața celei mai grele hotărâri a vieții. Ce sunt oamenii care duc aceste boli incurabile și, deși își pierd totul din minte, din ființă și din viață, se pot ruga pentru alții, pot spera și vedea frumusețea? Sunt oare ființe superioare ori bucăți de Soare? Nu știm. Nu știm nimic despre viață sau despre moarte, dar cartea aceasta ne arată ce poate însemna să exiști și să te stingi, să lupți ori să renunți și, mai presus de toate, să iubești. Născută din dorința de a croi „o cruce din cuvinte, care să nu putrezească niciodată“ e o lectură care te scufundă pe fundul unei prăpăstii, din care nu vrei să te mai salvezi. Îl apuci de mână pe Marian, săruți fruntea Luminiței și te uiți la toți bolnavii care mor (uneori și câțiva în aceeași zi, doar de pe un singur palier), știind că dincolo de zidurile spitalelor se află și Raiul, și Iadul, atât de amestecate, atât de ,,la îndemână".
Nu se pot spune multe despre această carte (construită pe trei niveluri: proză, poeme și reflecții filosofice), căci i s-ar strica frumusețea. Trebuie citită în noapte, plânsă, îmbrățișată, ca mai apoi să vezi că fratele autorului a devenit, într-un anumit fel, și fratele tău. Și, dacă ar fi posibilă călătoria în timp, ai vrea să fii în acele luni în spital, pe holuri și în ziduri, în morfină și în tăceri, ca să duci, măcar iluzoriu, o bucată din durerea acestei lumi, despre care știm atât, atât de puține.

Un citat ocazional care irită

Tot ceea ce ne irită la alții ne poate ajuta să ne înțelegem mai bine pe noi înșine.

Carl Gustav Jung

Ontologia misterului

Sabin Gherman

Vlog de casă: e dincolo de manuale și extemporale, e chiar o casă care seamănă c-un om; hai deci să vezi și de ce poezia lui Lucian Blaga seamănă c-un deal ș-o vale.

Am fost la Lancrăm, auzisem de casa memorială restaurată ca niciuna alta ș-am zis că-i musai s-o arăt – știu că pe la noi nu ține “chestia cu cultura” (sic!), da’ tocmai de-aia, no!

Găsești aici un mini-Ardeal, cu acel cuptor la care visez eu de treizeci de ani și tot nu-l am, cu teracota și bârnele – și nici pe alea nu le am; le visez încă.

De fapt, nu e casă memorială – sentimentul e că domnul Lucian Blaga trebuie să apară din clipă-n clipă.

Ai înțeles ce vrea să spună?

Pe noi nimic nu ne doboară decât dacă omul, dându-și seama cât prețuiește el ca om, nu izbutește totuși să înțeleagă rostul lui în viață și nici să-și găsească locul. Și atunci ți se pare că, din toți cei ce te înconjoară, numai tu ești brânză bună și toată lumea cealaltă vrea să te înghită. După o bucată de vreme, însă, începi să te dumirești că partea cea bună din sufletul tău se află și în sufletele celorlalți și nu e întru nimic mai rea decât a ta; și atunci te mai ușurezi, iar cugetul începe să te mustre oarecum, pentru că te-ai crezut mai grozav decât ei și ai dat ghes să te cațări numaidecât în vârful clopotniței când, în fapt, clopoțelul tău e atât de mititel, încât, în cântarea clopotelor de sărbătoare, nici măcar nu se aude. Și ai să mai vezi după aceea că clinchetul tău sună tare bine în armonia glasurilor unite laolaltă, pe când așa, răzlețit, se-neacă în dangătul clopotelor bătrâne, ca o muscă în ulei. Ai înțeles ce vreau să spun?

Gorki, Mama