marți, 15 august 2023

Adevărata viață

Andrei Șerban

Una e viaţa obişnuită, pe care toţi o numim greşit viaţă. Cealaltă, pe care nu ştim să o numim, e acel Altceva, vag şi nedefinit, pe care îl simţim doar uneori. Ca atunci când te atinge o adiere şi te întrebi ce o fi acolo, de partea cealaltă a vântului. E o întrebare care rămâne mereu fără răs­puns, o năzuinţă spre Altceva, o aspiraţie pe care o uiţi, dar care tot revine; e, de fapt, adevărata viaţă, care te face să cauţi neobosit.


marți, 13 iunie 2023

Ea nu era de aici...


Cea mai frumoasă, cea mai emoționantă pagină scrisă de Emil Cioran se referă la Susana Soca (1906–1959), scriitoare uruguaiană de o frumuseţe deosebită care a editat la Paris revista „La Licorne” şi a sfârşit tragic într-un accident aviatic.

"N-am întâlnit-o decât de două ori. E puţin. Dar extraordinarul nu se măsoară cu măsurile timpului. M-a cucerit din prima clipă cu aerul ei absent şi înstrăinat, cu şoaptele ei (căci nu vorbea), cu gesturile şovăielnice, cu privirile ce lunecau peste fiinţe şi lucruri, cu fiinţa ei de spectru adorabil. „Cine eşti? De unde vii?”, iată întrebarea care îţi venea să i-o pui fără să stai pe gânduri. N-ar fi putut răspunde, într-atât se confunda cu misterul ei ori nu-i plăcea să-l trădeze.
Nimeni nu va şti niciodată cum de izbutea să respire, ce rătăcire o făcea să cedeze magiei suflului, şi nici ce căuta printre noi. Sigur este că nu era de aici şi că nu ne împărtăşea decăderea decât din politeţe ori din cine ştie ce curiozitate morbidă. Doar îngerii şi bolnavii incurabili pot inspira un sentiment analog aceluia pe care îl încercai în preajma ei. Fascinaţie, tulburare supranaturală! Din prima clipă când am văzut-o m-am îndrăgostit de timiditatea ei, o timiditate unică, de neuitat, care-i dădea înfăţişarea unei vestale istovite în slujba unui zeu clandestin sau a unei mistice răvăşite de dorul ori excesul de extaz, neînstare să se mai reîntoarcă vreodată printre evidenţe!
Copleşită de bunuri, răsfăţată după cântarul lumii acesteia, părea totuşi desprinsă de toate, în pragul unei cerşetorii ideale, sortită să-şi murmure sărăcia în miezul imperceptibilului. De altfel, ce ar fi putut să posede şi să rostească, de vreme ce tăcerea îi ţinea loc de suflet, iar perplexitatea – de univers? Nu aducea ea aminte de de-acele făpturi iscate din lumina lunii, despre care vorbeşte Rozanov? Cu cât te gândeai la ea, cu atât erai mai puţin înclinat s-o judeci după gusturile şi vederile timpului.
Sta parcă sub povara unui blestem din alte vremi. Ar fi trebuit să se nască sub alte zări şi într-o altă epocă, în mijlocul landelor lui Haworth, în ceţuri şi dezolare, alături de surorile Brönte. Cel ce ştie să descifreze chipul omenesc citea cu uşurinţă pe al ei că nu e osândită să dureze, că va fi cruţată de coşmarul anilor. În viaţă fiind, părea atât de puţin complice vieţii, că n-o puteai privi fără să te gândeşti că n-ai s-o revezi niciodată. Un adio nespus era însemnul şi legea firii sale, gloria ursitei sale, pecetea trecerii ei pe pământ; de-aceea îl purta ca pe un nimb, nu din ostentaţie, ci din solidaritate cu nevăzutul".

Emil Cioran, „Exerciţii de admiraţie. Eseuri şi portrete", traducere de Emanoil Marcu, Editura Humanitas, 2011.

luni, 15 mai 2023

Existență schizoidă

Cînd, în afară de ceea ce privește viața ta, știi ceva ce nu știe toată suflarea, e greu să-și închipuie cineva ce chin îndură cel care nu poate-mpărtăși nimănui ceea ce află; omul din afară nu-și imaginează existența schizoidă a celui obligat să afle și să nu comunice nimănui ce-a aflat...

Ileana Vulpescu, Notă informativă bătută la mașină


joi, 4 mai 2023

The Glad Game

Are originea într-un incident de Crăciun când Pollyanna, care spera la o păpușă în butoiul misionar, am găsit doar o pereche de cârje înăuntru. Pregătind jocul pe loc, tatăl Pollyannei a învățat-o să privească partea bună a lucrurilor – în acest caz, să se bucure de cârje pentru că nu avea nevoie să le folosească.

miercuri, 26 aprilie 2023

La multi ani!

Vasile Ernu 


Liviu Antonesei – tânărul de 70 de ani.
Sau scurtă introducere a Școlii de la Iași în raport cu Școala de la Păltiniș-GDS

Nu mai știu când l-am cunoscut dar sigur nu în anii în care am stat la Iași. În anii 90-96 nu mă interesa lumea literară absolut deloc. Dar îl zărisem prin Copou de nenumărate ori – cu acea barbă de marinar, fără musteață. Știam cine este, știam acele redacții faimoase de pe Copou.

Ne-am cunoscut ceva mai târziu prin anii 2000 - eram deja la Cluj. Cred că prin Sorin Antohi cu care mă intersectasem pe filiera universitară CEU-Budapesta și căruia i-am editat o carte la Idea Cluj, în perioada lui de glorie.
Liviu Antonesei era cumva unul dintre membrii faimosului Grup de la Iași – poate cea mai vocală voce: cumva interfața ei prin stilul lui exploziv, poetic, relațional, vocal, prietenos și prezent în multe medii.
Grupul, după cum știți, era compus cam așa.
Dan Petrescu – aparent morocănos, mai dificil, complicat dar una dintre cele mai complexe minți cu o capacitate de analiză greu de găsit echivalent în România. Dar mereu retras – tot mai retras. Eu sper că ține un jurnal. Am avut mereu o slăbiciune pentru el chiar dacă mi-a fost greu să comunic cu el.
Luca Pițu – era un geniu în felul lui. Primul care ne-a părăsit. Avea o minte reactivă – o viteză amețitoare de a gândi și combina idei cu vorbe, fraze. Era imposibil să-i faci față. Slobod la gură și minte. Iar stilul de a face conexiuni folosind și enciclopedismul cunoașterii îți exploda mintea. Probabil cel mai liber dintre ieșeni – grupul de la Iași fiind ”cei mai liberi dintre românii” cunoscuți de mine. Ne unea ”rădăcinile sectare” de ultraperiferie.
Pe Sorin Antohi deja îl știam mai bine. La el puterea se afla în capacitatea de înțelegere și explicare a fenomenelor macro – la scară istorică – dar trecând printr-o mulțime de microistorii copleșitoare. Rar întâlnești oameni cu capacități de sinteză atât de pătrunzătoare și cu istorii mărunte în detalii pe care le reține.
Această combinație e unică. Poate vorbi continuu – e un pedagog înnăscut. Și are ceva din aventurierul tragic de jucător de poker moldo-slav care a pariat riscant.
Mai este Dan Alexe, cel tânăr din grup – care e un soi de ucenic al lui Luca Pițu – e cel mai aproape de stilistica lui: mult joc de imaginație lingvistică, plăcere, aventură și inteligență. El a și plecat primul din țară încă în comunism.
Pe Alexandru Călinescu nu l-am cunoscut decât razant – și nu prea l-am înțeles. El fiind și ceva mai mare ca ceilalți. Am păstrat distanța pentru că nu ne-am înțeles. El fiind mai degrabă moldoveanul cu mimetism de elită de centru de București. Chiar dacă pe el scrie Copou de la o poștă. Dar se visa la GDS.
Mai este Liviu Cangeopol pe care nu am avut onoarea să-l cunosc. Plecat cu trei luni înainte de Revoluție în SUA. Vorba lui Dorin Tudoran: cine pleacă pierde.
Bun: asta e o poveste interesantă. Am mai scris: am o întreagă teorie. Grupul de la Iași a fost în anii 80 cel mai pregătit politic, cel mai organizat și cel mai liberal. Singurul grup intelectual liberal din țară.
Clujul a fost mereu conservator chiar dacă aripa ”moldovenistă” tip Marino era liberală. Clujul a fost conservator și provincial – cum a și rămas dar e în schimbare. Dar atenție: era un conservatorism laic, elitist-cărturar de altă factură decât București. Cu un puternic iz de rural – de unde li se trage și provincialismul intelectualului la prima generație de oraș. Nu e nimic peiorativ în asta – în ultimii ani acolo au loc mutații serioase și importante.
Revenim la București – grupul dominat Păltiniș: el a fost unul profund conservator, antiliberal, cu conexiune directă pe filiera Noica la interbelicul hard cor: Eliade, Noica, Cioran, Nae Ionescu. Acolo e păstrată toată mistica religioasă dar reconvertită ”cultural” - cultura ca o mistică, cultura ca o mănăstire și o formă politică: ”rezistența prin cultură” - un comod oportunism politic căldicel. Plus elitismul feroce cu acel filon excepționalist la limita fundamentalismului.
Toate aceste elemente s-au păstrat profund în GDS chiar dacă vechile terminologii interbelice au fost reciclate pe noile cerințe ale regimului ”democrat” iar noii veniți au mai colorat ”diversitatea”.
Adică s-a schimbat haina nu și conținutul esențial: doar un soi de ubtatare care să dea bine noului context politic și economic. Dar cred că oamenii erau sinceri în ce fac – doar că atavismele nu pleacă ușor.
Asta avea să se vadă tot mai bine în timp – un monopol elitist care avea să producă maxim un Băsescu cu o elită pe post de ”animale” de companie și decor. Regimul Băsescu – cel mai sinistru de după Revoluție – a devenit produsul exclusivist al acestui tip de reflecție. Atenție: nu ei sunt vinovații apariției acestui regim; ei au fost doar ”tovarășii de drum” – decorul. Dar au compromis o imensă șansă - probabil definitiv.
Cert este că în ciuda monopolului deținut aproape integral – delegitimarea lor este aproape totală. Cu toate că în România nimic nu e total și definitiv: Bucureștiul totuși e Orient cu sclipici european. În asta stă forța noastră.
Așa pentru igienă repet: nu e nicio problemă că avem grupuri conservatoare – problema e monopolul lor: de asta e bine ca ele să fie sparte de grupuri liberale, social-democrate, socialiste, progresiste, religioase, anarhiste și tot ce vreți.
Bun: revenim. Eu susțin că după 90 grupul legitim de a da tonul schimbărilor era Grupul de la Iași. Din câteva motive clare: era cel mai organizat și structurat ideologic și politic, era singurul care deja pornise o luptă deschisă cu regimul (toți fuseseră deja arestați – nici vorbă de București unde erau cazuri răzlețe stil Dinescu), aveau câteva platforme de presă (numai Opinia Studențească cât făcea – și ce jurnaliști a dat Iași) erau singurii de pe o poziție liberală care coincidea în totalitate cu deschiderea ce se anunța și cu distanțarea față de regimul totalitar ceaușist de o manieră radical diferită. Nu se dorea ”o nouă epocă interbelică” - cu toată viteza înapoi - reciclată de Școala de la Păltiniș. Era singurul grup democrat în sensul acela autentic. Și era ceva mai sensibil la social – domeniu total respins de elitismul exclusivist al grupului bucureștean.
Cumva această poveste este ilustrată perfect prin ultimul conflict Liiceanu – Antonesei: Grupul de București versus Grupul de Iași. Liviu Antonesei spune răspicat ceva ce știe toată lumea, ceva ce e documentat prin acte oficiale dar despre care ”lumea bună” trebuie să tacă – nu se cade să vorbim adevărul despre ”ai noștri de elită”. Domnul Liiceanu în loc să treacă cu vederea ce face? Îl dă în judecată superior și arogant cerând-i despăgubiri pe care Antonesei nu că nu are de unde ci nici nu a visat la așa bani. Această atitudine arogantă, exclusivistă, ”mi se cuvine că sunt elită”, autoritară și violenta față de un om care spune adevărul mi se pare că e imaginea perfectă a celor două grupuri radical diferite. Cu tot respectul pentru domnul Liiceanu: așa ceva nu se face. Am înțeles că ”binele învinge” – cu toate că aici nimic nu e sigur. Dar deocamdată Liviu Antonesei are câștig de cauză.
Bun: Școala Păltiniș a învins – când istoria avea nevoie de Grupul de la Iași. Lucrurile s-au aranjat exact pe dos. Dar asta e deja istorie pe care trebuie să o scrie cercetătorii. Grupul de la Iași își așteaptă cercetătorii. Mai repede cât îi avem vii. Deja sunt începuturi.
Așa: de unde am pornit? De fapt doream să-i zic lui Liviu Antonesei – La Mulți Ani! Unul dintre liderii Grupului de la Iași. Un om liber la minte, foarte deschis spre toate zonele – a fost printre primii care ne-a susținut când am pornit un grup de reflecție ”de stânga”: a salutat inițiativa ca pe o necesitate, ne-a invitat la Iași. Foarte deschis la dialog, la polemici – cu eleganță, argumente, distanțare, apropiere: atât cât să ne ajute să dialogăm deseori fiind pe baricade diferite. Mereu a spus tranșant adevăruri incomode – și riscante. Asta am apreciat enorm la el – să spui lucruri care îți dăunează, nu poziții oportune. Dacă ceva urăsc profund în România – este critica oportunistă: să critici numai ceea ce aduce folos. Aici e o meserie intelectuală – insuportabilă. Critica e pe invers: ceva ce presupune risc și poziție incomodă, deloc oportunistă. Iar aici Liviu Antonesei e maestru.
Iar pe mine m-a sprijinit în momente deloc ușoare și deloc comode lucru pentru care îi sunt profund recunoscător.
Așa că tinere Liviu Antonesei – La mulți ani la fel de verticali. Ah mai să uit: un scriitor tare deosebit – citiți-l.

vineri, 24 martie 2023

Leoaica

Părea că nu-i pasă, vocația ei fiind să-și apere prietenii și ideile în care credea. A fost învolburată în simpatii și viforoasă în antipatii.

N-a fost excesivă doar în tandrețe, ci și în asprime. Cromatica ei afectivă - de la foarte fierbinte la foarte rece – era, cu o vorbă la modă astăzi, challenging.

A fost editoarea par excellence – loialitatea ei era față de operă. Calitatea umană a autorilor nu-i era indiferentă, dar s-a bătut și pentru apariția unor cărți în valoarea cărora a crezut, chiar și atunci când caracterul unui autor ori al altuia nu era neapărat pe gustul ei.

Leoaica a fost un agent al binelui, bine căzut prizonier în corsetul răului. Și pentru asta, prea mulți nu i-am fost niciodată suficient de #recunoscători.


https://www.tudoran.net/post/leoaica


joi, 9 martie 2023

Gânduri

Am hotărât de multe ori să mă analizez până la capăt, să pătrund cât mai adânc în suflet. Dar n-am izbutit. Niciodată nu m-am putut concentra. Nu m-am putut gândi asupra mea însumi. De câte ori încercam să mă analizez, mă trezeam într-un întuneric desăvârşit. De unde să încep să mă caut? Unde aş putea fi eu însumi? Ce căutam eu? Sufletul meu. Unde? Şi cum se putea recunoaşte adevăratul meu suflet între miile de suflete pe care le purtam în mine? Gândurile se risipeau. Mă deşteptam cugetând la alta lucruri. Începeam din nou, încăpăţânat, închizând ochii, astupându-mi urechile, apăsând tâmplele. Acelaşi întuneric. Şi nu întâlneam nicăieri nici o lumină, nici un sprijin. Cum să ajung la mine însumi? Cum să-mi cunosc eu sufletul şi să vieţuiesc întocmai după nevoile lui?.... Am aflat un singur lucru pe care-l bănuiam însă de mult: că eul meu din ceasul acesta nu e asemenea celui din ceasul trecut şi cu atât mai puţin celui din ziua trecută. Ceea ce m-a uluit...

Mircea Eliade