Ea nu era de aici...

Cea mai frumoasă, cea mai emoționantă pagină scrisă de Emil Cioran se referă la Susana Soca (1906–1959), scriitoare uruguaiană de o frumuseţe deosebită care a editat la Paris revista „La Licorne” şi a sfârşit tragic într-un accident aviatic.

"N-am întâlnit-o decât de două ori. E puţin. Dar extraordinarul nu se măsoară cu măsurile timpului. M-a cucerit din prima clipă cu aerul ei absent şi înstrăinat, cu şoaptele ei (căci nu vorbea), cu gesturile şovăielnice, cu privirile ce lunecau peste fiinţe şi lucruri, cu fiinţa ei de spectru adorabil. „Cine eşti? De unde vii?”, iată întrebarea care îţi venea să i-o pui fără să stai pe gânduri. N-ar fi putut răspunde, într-atât se confunda cu misterul ei ori nu-i plăcea să-l trădeze.

Nimeni nu va şti niciodată cum de izbutea să respire, ce rătăcire o făcea să cedeze magiei suflului, şi nici ce căuta printre noi. Sigur este că nu era de aici şi că nu ne împărtăşea decăderea decât din politeţe ori din cine ştie ce curiozitate morbidă. Doar îngerii şi bolnavii incurabili pot inspira un sentiment analog aceluia pe care îl încercai în preajma ei. Fascinaţie, tulburare supranaturală! Din prima clipă când am văzut-o m-am îndrăgostit de timiditatea ei, o timiditate unică, de neuitat, care-i dădea înfăţişarea unei vestale istovite în slujba unui zeu clandestin sau a unei mistice răvăşite de dorul ori excesul de extaz, neînstare să se mai reîntoarcă vreodată printre evidenţe!

Copleşită de bunuri, răsfăţată după cântarul lumii acesteia, părea totuşi desprinsă de toate, în pragul unei cerşetorii ideale, sortită să-şi murmure sărăcia în miezul imperceptibilului. De altfel, ce ar fi putut să posede şi să rostească, de vreme ce tăcerea îi ţinea loc de suflet, iar perplexitatea – de univers? Nu aducea ea aminte de de-acele făpturi iscate din lumina lunii, despre care vorbeşte Rozanov? Cu cât te gândeai la ea, cu atât erai mai puţin înclinat s-o judeci după gusturile şi vederile timpului.

Sta parcă sub povara unui blestem din alte vremi. Ar fi trebuit să se nască sub alte zări şi într-o altă epocă, în mijlocul landelor lui Haworth, în ceţuri şi dezolare, alături de surorile Brönte. Cel ce ştie să descifreze chipul omenesc citea cu uşurinţă pe al ei că nu e osândită să dureze, că va fi cruţată de coşmarul anilor. În viaţă fiind, părea atât de puţin complice vieţii, că n-o puteai privi fără să te gândeşti că n-ai s-o revezi niciodată. Un adio nespus era însemnul şi legea firii sale, gloria ursitei sale, pecetea trecerii ei pe pământ; de-aceea îl purta ca pe un nimb, nu din ostentaţie, ci din solidaritate cu nevăzutul".

Emil Cioran, „Exerciţii de admiraţie. Eseuri şi portrete", traducere de Emanoil Marcu, Editura Humanitas, 2011.