miercuri, 26 aprilie 2023

La multi ani!

Vasile Ernu 


Liviu Antonesei – tânărul de 70 de ani.
Sau scurtă introducere a Școlii de la Iași în raport cu Școala de la Păltiniș-GDS

Nu mai știu când l-am cunoscut dar sigur nu în anii în care am stat la Iași. În anii 90-96 nu mă interesa lumea literară absolut deloc. Dar îl zărisem prin Copou de nenumărate ori – cu acea barbă de marinar, fără musteață. Știam cine este, știam acele redacții faimoase de pe Copou.

Ne-am cunoscut ceva mai târziu prin anii 2000 - eram deja la Cluj. Cred că prin Sorin Antohi cu care mă intersectasem pe filiera universitară CEU-Budapesta și căruia i-am editat o carte la Idea Cluj, în perioada lui de glorie.
Liviu Antonesei era cumva unul dintre membrii faimosului Grup de la Iași – poate cea mai vocală voce: cumva interfața ei prin stilul lui exploziv, poetic, relațional, vocal, prietenos și prezent în multe medii.
Grupul, după cum știți, era compus cam așa.
Dan Petrescu – aparent morocănos, mai dificil, complicat dar una dintre cele mai complexe minți cu o capacitate de analiză greu de găsit echivalent în România. Dar mereu retras – tot mai retras. Eu sper că ține un jurnal. Am avut mereu o slăbiciune pentru el chiar dacă mi-a fost greu să comunic cu el.
Luca Pițu – era un geniu în felul lui. Primul care ne-a părăsit. Avea o minte reactivă – o viteză amețitoare de a gândi și combina idei cu vorbe, fraze. Era imposibil să-i faci față. Slobod la gură și minte. Iar stilul de a face conexiuni folosind și enciclopedismul cunoașterii îți exploda mintea. Probabil cel mai liber dintre ieșeni – grupul de la Iași fiind ”cei mai liberi dintre românii” cunoscuți de mine. Ne unea ”rădăcinile sectare” de ultraperiferie.
Pe Sorin Antohi deja îl știam mai bine. La el puterea se afla în capacitatea de înțelegere și explicare a fenomenelor macro – la scară istorică – dar trecând printr-o mulțime de microistorii copleșitoare. Rar întâlnești oameni cu capacități de sinteză atât de pătrunzătoare și cu istorii mărunte în detalii pe care le reține.
Această combinație e unică. Poate vorbi continuu – e un pedagog înnăscut. Și are ceva din aventurierul tragic de jucător de poker moldo-slav care a pariat riscant.
Mai este Dan Alexe, cel tânăr din grup – care e un soi de ucenic al lui Luca Pițu – e cel mai aproape de stilistica lui: mult joc de imaginație lingvistică, plăcere, aventură și inteligență. El a și plecat primul din țară încă în comunism.
Pe Alexandru Călinescu nu l-am cunoscut decât razant – și nu prea l-am înțeles. El fiind și ceva mai mare ca ceilalți. Am păstrat distanța pentru că nu ne-am înțeles. El fiind mai degrabă moldoveanul cu mimetism de elită de centru de București. Chiar dacă pe el scrie Copou de la o poștă. Dar se visa la GDS.
Mai este Liviu Cangeopol pe care nu am avut onoarea să-l cunosc. Plecat cu trei luni înainte de Revoluție în SUA. Vorba lui Dorin Tudoran: cine pleacă pierde.
Bun: asta e o poveste interesantă. Am mai scris: am o întreagă teorie. Grupul de la Iași a fost în anii 80 cel mai pregătit politic, cel mai organizat și cel mai liberal. Singurul grup intelectual liberal din țară.
Clujul a fost mereu conservator chiar dacă aripa ”moldovenistă” tip Marino era liberală. Clujul a fost conservator și provincial – cum a și rămas dar e în schimbare. Dar atenție: era un conservatorism laic, elitist-cărturar de altă factură decât București. Cu un puternic iz de rural – de unde li se trage și provincialismul intelectualului la prima generație de oraș. Nu e nimic peiorativ în asta – în ultimii ani acolo au loc mutații serioase și importante.
Revenim la București – grupul dominat Păltiniș: el a fost unul profund conservator, antiliberal, cu conexiune directă pe filiera Noica la interbelicul hard cor: Eliade, Noica, Cioran, Nae Ionescu. Acolo e păstrată toată mistica religioasă dar reconvertită ”cultural” - cultura ca o mistică, cultura ca o mănăstire și o formă politică: ”rezistența prin cultură” - un comod oportunism politic căldicel. Plus elitismul feroce cu acel filon excepționalist la limita fundamentalismului.
Toate aceste elemente s-au păstrat profund în GDS chiar dacă vechile terminologii interbelice au fost reciclate pe noile cerințe ale regimului ”democrat” iar noii veniți au mai colorat ”diversitatea”.
Adică s-a schimbat haina nu și conținutul esențial: doar un soi de ubtatare care să dea bine noului context politic și economic. Dar cred că oamenii erau sinceri în ce fac – doar că atavismele nu pleacă ușor.
Asta avea să se vadă tot mai bine în timp – un monopol elitist care avea să producă maxim un Băsescu cu o elită pe post de ”animale” de companie și decor. Regimul Băsescu – cel mai sinistru de după Revoluție – a devenit produsul exclusivist al acestui tip de reflecție. Atenție: nu ei sunt vinovații apariției acestui regim; ei au fost doar ”tovarășii de drum” – decorul. Dar au compromis o imensă șansă - probabil definitiv.
Cert este că în ciuda monopolului deținut aproape integral – delegitimarea lor este aproape totală. Cu toate că în România nimic nu e total și definitiv: Bucureștiul totuși e Orient cu sclipici european. În asta stă forța noastră.
Așa pentru igienă repet: nu e nicio problemă că avem grupuri conservatoare – problema e monopolul lor: de asta e bine ca ele să fie sparte de grupuri liberale, social-democrate, socialiste, progresiste, religioase, anarhiste și tot ce vreți.
Bun: revenim. Eu susțin că după 90 grupul legitim de a da tonul schimbărilor era Grupul de la Iași. Din câteva motive clare: era cel mai organizat și structurat ideologic și politic, era singurul care deja pornise o luptă deschisă cu regimul (toți fuseseră deja arestați – nici vorbă de București unde erau cazuri răzlețe stil Dinescu), aveau câteva platforme de presă (numai Opinia Studențească cât făcea – și ce jurnaliști a dat Iași) erau singurii de pe o poziție liberală care coincidea în totalitate cu deschiderea ce se anunța și cu distanțarea față de regimul totalitar ceaușist de o manieră radical diferită. Nu se dorea ”o nouă epocă interbelică” - cu toată viteza înapoi - reciclată de Școala de la Păltiniș. Era singurul grup democrat în sensul acela autentic. Și era ceva mai sensibil la social – domeniu total respins de elitismul exclusivist al grupului bucureștean.
Cumva această poveste este ilustrată perfect prin ultimul conflict Liiceanu – Antonesei: Grupul de București versus Grupul de Iași. Liviu Antonesei spune răspicat ceva ce știe toată lumea, ceva ce e documentat prin acte oficiale dar despre care ”lumea bună” trebuie să tacă – nu se cade să vorbim adevărul despre ”ai noștri de elită”. Domnul Liiceanu în loc să treacă cu vederea ce face? Îl dă în judecată superior și arogant cerând-i despăgubiri pe care Antonesei nu că nu are de unde ci nici nu a visat la așa bani. Această atitudine arogantă, exclusivistă, ”mi se cuvine că sunt elită”, autoritară și violenta față de un om care spune adevărul mi se pare că e imaginea perfectă a celor două grupuri radical diferite. Cu tot respectul pentru domnul Liiceanu: așa ceva nu se face. Am înțeles că ”binele învinge” – cu toate că aici nimic nu e sigur. Dar deocamdată Liviu Antonesei are câștig de cauză.
Bun: Școala Păltiniș a învins – când istoria avea nevoie de Grupul de la Iași. Lucrurile s-au aranjat exact pe dos. Dar asta e deja istorie pe care trebuie să o scrie cercetătorii. Grupul de la Iași își așteaptă cercetătorii. Mai repede cât îi avem vii. Deja sunt începuturi.
Așa: de unde am pornit? De fapt doream să-i zic lui Liviu Antonesei – La Mulți Ani! Unul dintre liderii Grupului de la Iași. Un om liber la minte, foarte deschis spre toate zonele – a fost printre primii care ne-a susținut când am pornit un grup de reflecție ”de stânga”: a salutat inițiativa ca pe o necesitate, ne-a invitat la Iași. Foarte deschis la dialog, la polemici – cu eleganță, argumente, distanțare, apropiere: atât cât să ne ajute să dialogăm deseori fiind pe baricade diferite. Mereu a spus tranșant adevăruri incomode – și riscante. Asta am apreciat enorm la el – să spui lucruri care îți dăunează, nu poziții oportune. Dacă ceva urăsc profund în România – este critica oportunistă: să critici numai ceea ce aduce folos. Aici e o meserie intelectuală – insuportabilă. Critica e pe invers: ceva ce presupune risc și poziție incomodă, deloc oportunistă. Iar aici Liviu Antonesei e maestru.
Iar pe mine m-a sprijinit în momente deloc ușoare și deloc comode lucru pentru care îi sunt profund recunoscător.
Așa că tinere Liviu Antonesei – La mulți ani la fel de verticali. Ah mai să uit: un scriitor tare deosebit – citiți-l.

vineri, 24 martie 2023

Leoaica

Părea că nu-i pasă, vocația ei fiind să-și apere prietenii și ideile în care credea. A fost învolburată în simpatii și viforoasă în antipatii.

N-a fost excesivă doar în tandrețe, ci și în asprime. Cromatica ei afectivă - de la foarte fierbinte la foarte rece – era, cu o vorbă la modă astăzi, challenging.

A fost editoarea par excellence – loialitatea ei era față de operă. Calitatea umană a autorilor nu-i era indiferentă, dar s-a bătut și pentru apariția unor cărți în valoarea cărora a crezut, chiar și atunci când caracterul unui autor ori al altuia nu era neapărat pe gustul ei.

Leoaica a fost un agent al binelui, bine căzut prizonier în corsetul răului. Și pentru asta, prea mulți nu i-am fost niciodată suficient de #recunoscători.


https://www.tudoran.net/post/leoaica


joi, 9 martie 2023

Gânduri

Am hotărât de multe ori să mă analizez până la capăt, să pătrund cât mai adânc în suflet. Dar n-am izbutit. Niciodată nu m-am putut concentra. Nu m-am putut gândi asupra mea însumi. De câte ori încercam să mă analizez, mă trezeam într-un întuneric desăvârşit. De unde să încep să mă caut? Unde aş putea fi eu însumi? Ce căutam eu? Sufletul meu. Unde? Şi cum se putea recunoaşte adevăratul meu suflet între miile de suflete pe care le purtam în mine? Gândurile se risipeau. Mă deşteptam cugetând la alta lucruri. Începeam din nou, încăpăţânat, închizând ochii, astupându-mi urechile, apăsând tâmplele. Acelaşi întuneric. Şi nu întâlneam nicăieri nici o lumină, nici un sprijin. Cum să ajung la mine însumi? Cum să-mi cunosc eu sufletul şi să vieţuiesc întocmai după nevoile lui?.... Am aflat un singur lucru pe care-l bănuiam însă de mult: că eul meu din ceasul acesta nu e asemenea celui din ceasul trecut şi cu atât mai puţin celui din ziua trecută. Ceea ce m-a uluit...

Mircea Eliade

vineri, 3 martie 2023

My perfect spring

Primăvară e când nu regreţi nimic. Primăvară e când treci pe stradă şi zâmbeşti necunoscuţilor, fără motiv. Primăvară e când îţi eşti ţie însuţi de ajuns să fii fericit. Primăvară e când te opreşti să dăruieşti şi îl întrebi pe cerşetor cum îl cheamă. Se uită mirat la tine. L-ai văzut! Ai văzut că e om. E primăvară!

Primăvară e când te opreşti să vorbeşti cu un căţel care doarme întins la soare. Cu o gărgăriţa ce s-a aventurat pe o frunză. Cu un prieten cu care n-ai mai vorbit de un milion de ani. Cu bătrâna din colţ care vinde usturoi şi e supărată că pe ea n-o iubeşte nimeni de 1 martie. Primăvara e când iubeşti şi nu aştepţi să fii iubit.

Primăvară e când abia aştepţi nu să primeşti flori, ci să dăruieşti. Primăvara e când cineva te-a rănit, dar, pur şi simplu, îi mulţumeşti. Că uite aşa, poţi să înveţi cum să ierţi. Primăvara e când ai putea fi gelos, dar, pur şi simplu, nu eşti, căci realizezi că nu poţi trăi o viaţă temându-te de toţi oamenii mai frumoşi, mai destepţi, mai buni ce-ar putea apărea să-ţi ia locul în viaţa celui iubit. Aşa că ridici din umeri, continuând să fii tu.

Primăvară e atunci când cineva te-a dezamăgit crunt, dar alegi să taci, să nu spui nimic şi să vezi în continuare tot ce are bun. Primăvară e când un vis ţi s-a făcut ţăndări şi te apleci să culegi, cântând, cioburi de nădejde şi de credinţă, să faci unul mai bun. Primăvară e când ai putea să vezi ce nu ai, dar alegi să mulţumeşti pentru tot ce ai primit. Primăvară e atunci când crezi în minuni. Cea mai mare părându-ţi a fi... chiar tu.

Primăvară e când a ieşit soarele, când s-a topit zăpada, când au apărut ghioceii şi când toată lumea începe, în sfârşit, să reflecte, după o iarnă lungă şi grea, ce ai tu în suflet. Mereu.

Primăvara eşti tu. Uneori însă uiţi."

Sasha Svet - Floarea din asfalt


Duende

Poezia e starea de grație universală. Grația e greu de definit, dar ușor de recunoscut. Federico García Lorca, unul dintre cei mai mari poeți moderni, spunea:
”Ce e poezia? Nu știu. Nici voi nu știți.” Și o numea tandru cu cuvântul ”duende” (spiriduș).
Una dintre manifestările poeziei naturale și universale e și poezia scrisă pe hârtie.
Poet nu ești după ce ai scris o poezie, ci trebuie să fi fost înainte să scrii măcar un vers. Poeziile din cărțile de versuri pot să nu cuprindă niciun strop de poezie adevărată.
Pentru că un poet nu este cineva care-a scris o carte de versuri, ci acela care poate vedea frumusețea. Nu doar unde o vede toată lumea, ci mai ales acolo unde n-o caută nimeni. Așa cum pentru un copil mic tot ce e-n jur e fantastic, miraculos și strălucitor, și pentru un poet fiecare detaliu al lumii șiroiește de poezie.
Mircea Cărtărescu

luni, 27 februarie 2023

Burlington Public Library


In any new situation, whether it involves an elevator or a rocket ship, you will almost certainly be viewed in one of three ways. As a minus one: actively harmful, someone who creates problems. Or as a zero: your impact is neutral and doesn't tip the balance one way or the other. Or you'll be seen as a plus one: someone who actively adds value. Everyone wants to be a plus one, of course. But proclaiming your plus-oneness at the outset almost guarantees you'll be perceived as a minus one, regardless of the skills you bring to the table or how you actually perform. (Chris Hadfield)

În orice situație nouă, fie că este vorba despre un lift sau o navă-rachetă, aproape sigur vei fi văzut într-unul din trei moduri. Ca un minus: activ dăunător, cineva care creează probleme. Sau ca zero: impactul tău este neutru și nu înclină balanța într-un fel sau altul. Sau vei fi văzut ca un plus unu: cineva care adaugă în mod activ valoare. Toată lumea vrea să fie un plus unu, desigur. Dar proclamarea de la început a unității dvs. de plus vă garantează aproape că veți fi perceput ca un minus, indiferent de abilitățile pe care le aduceți la masă sau de modul în care performați efectiv. (Chris Hadfield)


sâmbătă, 4 februarie 2023

Lumea de ieri, de azi

 Andrei Pleșu

Mi-aduc aminte de excepționala carte a lui Stefan Zweig, Lumea de ieri, în care descrie Viena și Europa de dinaintea primului război mondial. După cuvintele lui, lumea aceea era „un paradis al stabilității“, o lume a calmului civilizat, a eficienței grațioase. O lume pe care primul război mondial a pulverizat-o. Ei, cam așa era și lumea cu care acești oameni mă puneau în legătură.

Discernămîntul e nu doar normal, e decisiv. Sigur că putem stabili și restabili ierarhii între cei de dinaintea noastră. Ca și noi acum, și ei aveau, mai toți, pete de un fel sau de altul pe conștiințele lor sau pe reputațiile lor. Nu există om creat în versiune angelică – toți avem și bune și rele. Important e ce au transmis ei și ce putem prelua de la ei. Ce putem tolera sau nu din biografia lor. De altfel, eu cred că mai important decît să le facem statui celor de dinainte e să-i ținem vii. Or, viul presupune lumini și umbre. Eu cred că util cu adevărat e să vedem ce anume e formator pentru noi din ceea ce ei ne-au transmis. Faptul că G.B. Shaw a scris laudativ despre Mussolini și Stalin este deplorabil. Dar asta nu evacuează din cultură opera lui de dramaturg, după cum nici opera lui de dramaturg nu scuză publicistica lui politică. Toți facem tîmpenii, toți facem prostii, toți avem momente de derută și toți ne trezim la un moment dat că am pledat pentru ceva care n-ar fi meritat. Asta e viața!

Întotdeauna a existat o diferență de viziune între generații, îndeobște numită „ruptură“. Cei mai noi se distanțează de cei mai vechi, chiar dacă cei vechi se întîmplă să fie o generație formidabilă, iar cea nouă nu neapărat așa. E normal. Doar că acum, din cîte văd, e vorba de altceva. Acum nu mai e vorba de o ruptură de generație, e vorba de o mutație. Ceva major s-a schimbat în funcționarea societății, dar și în funcționarea lăuntrică a fiecărui om.

Lumea veche avea o mai bună înțelegere a ierarhiilor și valorilor umane. Dacă am spus că lumea veche mi se pare „un paradis al stabilității“ citîndu-l pe Zweig, trebuie să adaug și părerea mea personală că lumea de azi e atît de dinamică încît îmi pare un infern al instabilității. Adică pe dos. Schimbările de la o zi la alta îmi par, omenește vorbind, imposibil de metabolizat. Plus că ți se spune deodată tot ce vrei și ce nu vrei: afli ce-a pățit un biciclist din Columbia, de ce a murit o femeie în Africa de Sud, ce mai e nou în războiul din Yemen, cît au ajuns să coste dovleceii în Canada etc. Am mai spus-o: cer să mi se respecte și dreptul de a nu fi informat total, pînă la destrămare mentală... Să-mi rămînă timp și chef pentru reflecția de sine, pentru neconjunctuaral, inactual, ne-mediatic. Mi se pare dramatic că a dispărut răgazul, calmul contemplativ, cumpăna răbdătoare a meditației. Nu mai există decît angajare, acțiune și reacție promptă sprijinite, de obicei, pe o judecată tăioasă. 

https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/acum-nu-mai-e-vorba-de-o-ruptura-de-generatie-e-2238954.html