Mi-aduc aminte de excepționala carte a lui Stefan Zweig, Lumea de ieri, în care descrie Viena și Europa de dinaintea primului război mondial. După cuvintele lui, lumea aceea era „un paradis al stabilității“, o lume a calmului civilizat, a eficienței grațioase. O lume pe care primul război mondial a pulverizat-o. Ei, cam așa era și lumea cu care acești oameni mă puneau în legătură.
Discernămîntul e nu doar normal, e decisiv. Sigur că putem stabili și restabili ierarhii între cei de dinaintea noastră. Ca și noi acum, și ei aveau, mai toți, pete de un fel sau de altul pe conștiințele lor sau pe reputațiile lor. Nu există om creat în versiune angelică – toți avem și bune și rele. Important e ce au transmis ei și ce putem prelua de la ei. Ce putem tolera sau nu din biografia lor. De altfel, eu cred că mai important decît să le facem statui celor de dinainte e să-i ținem vii. Or, viul presupune lumini și umbre. Eu cred că util cu adevărat e să vedem ce anume e formator pentru noi din ceea ce ei ne-au transmis. Faptul că G.B. Shaw a scris laudativ despre Mussolini și Stalin este deplorabil. Dar asta nu evacuează din cultură opera lui de dramaturg, după cum nici opera lui de dramaturg nu scuză publicistica lui politică. Toți facem tîmpenii, toți facem prostii, toți avem momente de derută și toți ne trezim la un moment dat că am pledat pentru ceva care n-ar fi meritat. Asta e viața!
Întotdeauna a existat o diferență de viziune între generații, îndeobște numită „ruptură“. Cei mai noi se distanțează de cei mai vechi, chiar dacă cei vechi se întîmplă să fie o generație formidabilă, iar cea nouă nu neapărat așa. E normal. Doar că acum, din cîte văd, e vorba de altceva. Acum nu mai e vorba de o ruptură de generație, e vorba de o mutație. Ceva major s-a schimbat în funcționarea societății, dar și în funcționarea lăuntrică a fiecărui om.
Lumea veche avea o mai bună înțelegere a ierarhiilor și valorilor umane. Dacă am spus că lumea veche mi se pare „un paradis al stabilității“ citîndu-l pe Zweig, trebuie să adaug și părerea mea personală că lumea de azi e atît de dinamică încît îmi pare un infern al instabilității. Adică pe dos. Schimbările de la o zi la alta îmi par, omenește vorbind, imposibil de metabolizat. Plus că ți se spune deodată tot ce vrei și ce nu vrei: afli ce-a pățit un biciclist din Columbia, de ce a murit o femeie în Africa de Sud, ce mai e nou în războiul din Yemen, cît au ajuns să coste dovleceii în Canada etc. Am mai spus-o: cer să mi se respecte și dreptul de a nu fi informat total, pînă la destrămare mentală... Să-mi rămînă timp și chef pentru reflecția de sine, pentru neconjunctuaral, inactual, ne-mediatic. Mi se pare dramatic că a dispărut răgazul, calmul contemplativ, cumpăna răbdătoare a meditației. Nu mai există decît angajare, acțiune și reacție promptă sprijinite, de obicei, pe o judecată tăioasă.
Cei care cad îi târăsc adesea în căderea lor şi pe cei care le sar în ajutor. (Stefan Zweig)
RăspundețiȘtergereMajoritatea oamenilor n-au fantezie. Tot ceea ce nu-i priveşte direct, tot ceea ce nu se manifestă în imediata vecinătate a simţurilor, nu izbuteşte să-i tulbure în vreun fel. Dar dacă un fapt, fie şi mărunt, se produce în preajma lor, în apropierea palpabilă a simţămintelor proprii, atunci ei nu-şi mai pot stăpâni pasiunea şi înlocuiesc nepăsarea obişnuită printr-o îndârjire ieşită din comun.
RăspundețiȘtergereStefan Zweig
Simt o pornire să cânt, să fac ceva nebunesc, numai din pricina acestui elan care îmi dă aripi; întotdeauna se întâmplă aşa: numai când ştii că însemni ceva şi pentru alţii, poţi sesiza sensul şi ţelul propriei existenţe.
RăspundețiȘtergereStefan Zweig