Verbul a fi

André Breton  

Cunosc conturul general al disperării. Disperarea nu are aripi, nu se așează neapărat la o masă liberă, seara, pe o terasă la mare. Este disperare și nu întoarcerea unei cantități de fapte nesemnificative, ca niște semințe care părăsesc o brazdă pentru alta la căderea nopții. Nu este nici mușchiul care se formează pe o piatră sau spuma care se clatină într-un pahar. Este o barcă ciuruită de zăpadă, dacă vreți, ca păsările care cad și sângele lor nu are nici cea mai mică dimensiune. Cunosc conturul general al disperării. O formă foarte mică, definită de bijuteriile purtate în păr. Asta e disperarea. Un colier de perle pentru care nu se găsește nici o încuietoare și a cărui existență nu poate atârna nici măcar de un fir de ață. Asta e disperarea. Să nu intrăm în detalii. Odată ce începem să disperăm, nu ne mai oprim. Eu însumi sunt disperat de abajur în jurul orei patru, sunt disperat de ventilator spre miezul nopții, sunt disperat de țigara fumată de bărbații condamnați la moarte. Cunosc conturul general al disperării. Disperarea nu are inimă, mâna mea atinge mereu disperarea fără suflare, disperarea ale cărei oglinzi nu ne spun niciodată dacă e moartă. Trăiesc din această disperare care mă încântă. Iubesc acea muscă albastră care plutește pe cer la ora la care stelele zumzăie. Cunosc conturul general al disperării cu surprize lungi și subțiri, disperarea mândriei, disperarea furiei. Mă trezesc în fiecare zi ca toată lumea și îmi întind brațele pe un tapet floral, nu-mi amintesc nimic și mereu în disperare descopăr frumoșii copaci dezrădăcinați ai nopții. Aerul din cameră e la fel de frumos ca niște bețe de tobă. Ce vreme are vremea. Cunosc conturul general al disperării. E ca vântul din perdea care îmi întinde o mână de ajutor. Vă puteți imagina o asemenea disperare? Foc! Ah, sunt pe drum… Ajutor! Uite-i cum vin căzând pe scări… Și anunțurile din ziar, și panourile luminoase de pe canal. Grămadă de nisip, dispari, grămadă murdară de nisip! În liniile sale generale, disperarea nu are nicio importanță. Este o echipă de copaci care în cele din urmă vor face o pădure, este o echipă de stele care în cele din urmă vor face o zi mai puțin, este!

Traducere: Adrian Grauenfels

Ștefan Popa Popa’s – o forță a naturii

Ileana Vulpescu

Acest desen colorat a fost realizat de Ștefan Popa Popa’s (România), în mai puțin de 25 de secunde în timpul Festivalului de Desene Animate de la Sain Esteve (Franța), în octombrie 1995, și este parte a unui record personal pentru înregistrarea sa în Cartea Recordurilor Guiness.

Caricaturistul Ştefan Popa Popa’s,

Romulus Vulpescu

primul român ce a apărut în Cartea Recordurilor – 17 octombrie 1995, cu ocazia Festivalului Internaţional de Animaţie de la Saint – Esteve (Franţa), a obţinut premiul Cărţii Recordurilor pentru cele mai rapide caricaturi efectuate (într-o oră a efectuat 131 de caricaturi), dar şi pentru cele mai multe caricaturi, desene color realizate într-o perioadă de timp (2.772 piese în 10 zile şi 10 nopţi).

Expoziția cu lucrări realizate de renumitul caricaturist, 

în incinta castelului Csernovics, 

cuprinde portrete ale unor şefi de state, politicieni români 

și oameni de artă şi cultură, între care: Ileana Vulpescu și Romulus Vulpescu. 

În Franța, în octombrie 1995, André Baur scria despre Ștefan Popa Popa’s că “este o forță a naturii..., este singurul om care a fost cu patru secunde mai rapid decât calculatorul”.

Ziua inefabilului absolut

 

Octombrie ros de covid

Într-o seară de octombrie, cu o exclamație de entuziasm, merită să-ți pui și o dorință, până vei întâlni, îmbrățișați și goi, doi nebuni și restul lumii, într-o nesfârșită joacă prin anotimpul iubirii, intersectat de planuri paralele, existențiale iubiri care trebuie să se întâlnească, să se evite, destine care se fac și se desfac, vieți care încep, altele se termină, ca mai toate diminețile
care au văzut multe. despre unele vorbesc, pe altele le trec sub tăceri, până rup frica de noapte, și nu știu ce aștept ca nu cumva să se dea peste cap o toamnă ca aceasta, când pleacă-vine, ca o senzație de neliniști, de zbucium, și nu se va ști nici unde, nici când mă va lua de mână să nu aud prima zăpadă... să nu aud

 

Eli Gîlcescu

20 10 21

Larisa mea

Mihai Morar 

EA E CAMPIOANA CĂZUTĂ PE CARE O RESPECT MAI MULT DECÂT PE ORICE CAMPION.

Campioana Larisa Iordache nu a câștigat niciodată aurul olimpic, nu a fost niciodată ”Larisa noastră”, dar ar trebui să fie mai ”a noastră” decât oricine. România nu i-a închinat niciodată hashtag-uri #hailarisa, deși din lupta ei ar trebui să învățăm mai multe decât din marile victorii.

Larisa nu a câștigat niciodată aurul olimpic. Dar nu a renunțat niciodată. În 2012, la Jocurile Olimpice de la Londra, a câștigat bronzul ”cu o gaură în palmă și cu sânge pe bârnă”. Nu i-am închinat niciodată ode, poporul nu i-a căzut la picioare. A mers mai departe. A fost singura gimnastă din lume care a a avut curajul să se apropie de zeița gimnasticii din ultimul deceniu, Simon Biles. O jumătate de punct a despărțit-o pe Larisa să-i ia aurul. A strâns din dinți și a mers mai departe. A urlat de durere, a muncit în tăcere. A căzut în zborul ei frumos și s-a retras. Iar a tăcut. Iar noi am uitat. După 3 ani, a revenit de nicăieri. A renăscut și a devenit campioană europeană, spre surprinderea tuturor. Și-a continuat zborul: concurând cu febră, s-a calificat la Olimpiada de la Tokyo. A fost cea mai mare speranță a noastră de a recâștigă gloria pierdută a gimnasticii româneștii. Cu o lună înainte de Jocurile Olimpice, mama Larisei a plecat în Cer. Și-a pansat durerea, și-a șters lacrimile și a plecat la Tokyo. Dar, înainte de finala olimpică, zborul s-a frânt iar. Larisa s-a retras. Dar nu a renunțat nici atunci. Însă, noi iar am uitat.

E cea mai medaliată gimnastă din istoria României la Europene. Dar Larisa nu a câștigat niciodată aurul olimpic. A vărsat atât de multe lacrimi în carieră, dar niciodată lacrimile de fericire ale unui titlu olimpic. Cu toate acestea, Larisa ar trebui să fie mai ”a noastră” decât orice alt campion.

M-am alăturat demersului MedLife România de a nominaliza un român pe care îl respect și Larisa Iordache este exemplul meu de respect pe care ar trebui să îl învețe România sănătoasă.

#RoMâine, ar trebui să învățăm să dăm respect nu doar victoriilor și campionilor absoluți. Cum ar fi să învățăm respectul față de toți cei care nu renunță, indiferent de rezultat, respectul față de cei care string din dinți și merg mai departe, respectul față de cei care cad de 7 ori și se ridică de 8…?!

Eroii nu sunt doar cei cărora li se cântă imnul, pe podium. Eroii sunt cei care greșesc, cad, se prăbușesc, dar nu încetează să învețe, să se ridice, să zboare.

Chiar dacă Larisa Iordache nu a fost niciodată ”Larisa noastră”, ea este ”Larisa mea”. Pentru că povestea ei poate da curaj, nu rușine, oricărui român căzut. Și, așa, putem să facem România bine.

Cu respect, dragoste și curaj,

Mihai Morar

#RespectRoMaine #RespectRoMaineMedLife

MedLife România

Calea către fericire

 

Laurențiu Sivori Ciocăzanu

Dacă e ceva cu adevărat dureros în vremuri de război sau de criză e să te folosești de răul general pentru a scoate și mai rău din oameni.

Să arăți cu degetul precum naziștii odinioară cu evreii sau albii în zilele noastre cu cei ne-albi, cinstiții cu corupții, deștepții cu proștii, sănătoșii cu bolnavii etc etc.

Adică, să te folosești de ceva care nu-ți place pentru a redirecționa ura lumii spre cineva anume, dintr-un interes particular sau de grup ori pur și simplu din plăcerea de a cleveti spurcat despre semenii tăi.

Când faci asta nu numai că nu rezolvi nimic, dar plantezi în lume semințele unui rău mai mare ce va veni negreșit.

Vedem asta și acum, cu cei care caută vinovați politic pentru pandemie sau criza guvernamentală, ca și când asta ar mai ajuta oamenii să nu se infecteze sau să scape din fața buteliei cu oxigen.

E un joc mic, foarte mic, rudimentar, care nu rezolvă nimic. A arunca vina e cel mai simplu, o poate face și ultimul om.

De asta nici nu va fi mai bine vreodată, pentru că schimbarea de putere se face pe negativism feroce în alb-negru, iar masele se lasă vrăjite de această păcăleală ce nu face altceva decât să producă schimbări doar de nume, rotații la putere care adâncesc criza și să garanteze decepții și mai mari pe viitor.

Soluția e alta și o știu inclusiv cei care se folosesc de rău pentru avantaje proprii. A înțelegerii înțelepte, a păcii care zidește, a parteneriatului productiv, ceva ce în România, din păcate, sună acum a SF.

Fiți siguri, când priviți la acest spectacol al atacurilor de orice fel, că asta plantează semințele unui dezastru viitor!

Pentru că nimic bun nu clădești pe ură și război, pe aroganța binelui sau pe făcut bine cu forța. Eu sunt sigur de asta.

Dacă le-aș recomanda ceva oamenilor simpli e să aleagă modelul de viață al lui Iisus și să se țină departe de toți cei care le promit că îi salvează prin diabolizarea altora.

Să caute altă realitate decât cea a conflictului care naște monștri.

Să evite ecranele de orice fel care îi îndeamnă să scoată veninul la suprafață, să aleagă iubirea în locul urii, iertarea, ajutorul, mâna întinsă, omenia, altruismul.

Acestea sunt singurele garanții pentru o lume mai bună.

Victoriile prin utilizarea satanismelor de orice fel clădesc o viață în minciună.

Iar adevărul, știm deja, va ieși mereu la suprafață, răsplătindu-ne cu recolta pe care o merităm în funcție de vorbele, gândurile, emoțiile și alte semințe pe care le-am plantat noi singuri în conștiința din jur.

Acesta e singurul adevăr adevărat: ce semeni în jur exact aia culegi în plan personal și ca țară.

Alegeți să investiți în frumos, în dragoste inclusiv față de greșiții voștri, în recunoștință față de tot ce e viu!

Iată calea către fericire!

Nobel pentru literatură

Mihai ȘORA 

Abdulrazak Gurnah

Pe care îl voi descoperi cât de curând, căci până azi nu m-am învrednicit.

Mai avem încă atâtea și atâtea lucruri de învățat, de citit, de studiat…, dragi prieteni.

Cristian Teodorescu

Academia Suedeză a anunțat numele laureatului Nobel pentru literatură, scriitorul tanzanian Abdulrazak Gurnah care locuiește de la vîrsta de 10 ani în Anglia. Motivația juriului: pentru „înţelegerea sa lipsită de compromisuri şi plină de compasiune a efectelor colonialismului şi a destinului refugiaţilor la intersecţia dintre culturi şi continente”. Tema merită, sper că autorul are și talent.